Cine ne sunt aliaţii?

O întrebare care are un răspuns simplu şi evident, apoi altul, mult mai complicat. Primul răspuns, cel din zona evidenţei, este că aliaţii noştri fac parte din structurile în care suntem integraţi, UE şi NATO.

Numai că fiecare dintre statele noastre partenere, în afara obligaţiilor şi privilegiilor date de aparteneţa la cluburile acestea, a încercat, unele de secole, altele de decenii, să-şi construiască cu minuţie şi alte sisteme de alianţe şi cooperări. Deschizând porţi către alte spaţii, creând cu foarte mare atenţie legături economice, unele deosebit de ample, care nu sunt nicidecum complementare angajamentelor europene sau trans-atlantice. Suntem într-un moment al evoluţiilor geo-politice, în contextul marii crize economice, în care jucătorii caută reechilibrarea vechilor relaţii de putere în căutarea unor noi spaţii de expansiune, descoperind sau redescoperind zone de influenţă.

Un exemplu perfect îl constituie Commonwealth, organizaţia creată pe ruinele Imperiului Britanic, acum într-atât de viabilă şi ofertantă încât se constituie chiar, în opinia multor analişti, drept o alternativă rezonabilă în cazul în care, în urma referendumului de anul viitor, Marea Britanie s-ar decide să părăsească Uniunea Europeană.

De partea cealaltă, avem Organizaţia Internaţională a Francofoniei cu 77 de state membre, cea mai importantă pe plan mondial după ONU. Subiectul francofoniei a părut să ne intereseze la maximum atunci când, in septembrie 2006, Bucureştiul organiza Summitul organizaţiei şi noi ne-am decis să investim enorm, redescoperind cu mare entuziasm virtuţile gintei noastre latine şi tradiţiei şcolii de limbă franceză.

Aşa că am pus la dispoziţie tot ce ştiam mai bun (Palatul Parlamentului+dansuri populare+pişcoturi+şampanie+discursuri politicieni+angajamente prietenie veşnică+....). Ce s-a ales de toate astea? Ce bănuiţi, adică cam nimic, din moment ce România se decidea că prioritatea sa de politică externă avea să fie faimoasa axă Washington-Londra-Bucureşti şi relaţia care se cimenta între preşedinţii Băsscu şi Sarkozy  ducea spre un nivel zero legătura cu Franţa.

Acesta este contextul în care România ar trebui să determine care este gradul său de interes pentru următorul Summit al Francofoniei care se va desfăşura anul viitor la Dakar. Contextul pare să fie unul neaşteptat de favorabil deoarece ambasadorul nostru din Senegal, conf.dr Ciprian Mihali, fără să fie diplomat de carieră, a reuşit să se facă vizibil şi, alături de colegul său elveţian să fie numit vicepreşedintele Grupului de Prieteni ai Francofoniei, nucleul care constituie baza pe care se constituie organizarea acestui forum.

Problema mare o constituie nu ceea ce poate să facă în continuare un ambasador, ci ceea ce-şi propune România ca acţiune strategică pe termen mediu şi lung.

Va trebui, la un moment dat, să ieşim din cercul vicios al jelaniei cum că nimeni nu ne bagă în seamă altfel decât prin rapoarte tip MCV sau scandaluri prefabricate precum cel al cărnii. O vom putea face ştiind să identificăm parteneri care, fiind activi şi influenţi în spaţiul european şi euro-atlanic, au deja create alonjele de amploare în spaţiile pentru care se bat acum toţi marii actori politici ai lumii. Printre acestea, desigur, Africa. În acest caz, Organizaţia Internaţională a Francofoniei este cu siguranţă marea poartă de acces.

Poate asta nu ne interesează. Poate vrem să dezvoltăm relaţii privilegiate cu Commonwealth, cu Mercosur sau cu Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Dar cum se poate face asta atâta timp cât, exact în perioada în care Preşedintele Băsescu vorbea cu avânt patriotic despre revigorarea diplomaţiei economice, Guvernul Boc tăia în veselie din schemele ambasadelor peste 80 de posturi de cosilieri economici?

Diplomaţia economică, cea reală şi nu din vorbe, este noua formulă de joc pentru promovarea intereselor naţionale. Vrem să înţelegem asta, atunci bine. Nu, la fel de bine, dar pentru ceilalţi, care vor continua să aibă România prietenă ca piaţă de desfacere cam pentru orice produs ce poate fi vândut chiar mai scump decât la Bruxelles, dar şi non-concurentă pe pieţele ofertante. Timp în care ne jeluim cu patos fin-intelectual de cât de rău e în ţară, fără să vrem să ne auto-capacităm pentru a intra în jocul normalităţii. Cel în care nu sofisticăriile şi dramoletele naţionale îşi au locul, ci foarte simpla şi elementara bătălie pentru creşterea Produsului Intern Brut. Pentru ei, asta este prioritatea. De ce, pentru noi, ar fi mereu alta şi nu aceasta?