Ce sunt oamenii? Niște sisteme de recunoaștere de modele statistice și mașini de predicție

Noi, oamenii, avem un sentiment al excepționalității. Suntem diferiți și speciali comparativ cu restul viului. Dar, simplificând lucrurile, suntem doar niște sisteme de recunoaștere de modele statistice și mașini elevate de predicție. O abordare pragmatică.

Rezumat

• Exemplificare concept
• Ce suntem noi, oamenii
• Scurt istoric
• Exemplu: rața care are grijă de bila de bowling
• Exemplu: radio-voting - de ce ne plac melodiile pe care le recunoaștem
• Exemplu: explicația discriminării. Discriminezi sau riști să fii mâncat.

Să începem cu ceva simplu.

Ce scrie aici?

Marea majoritate dintre voi veți răspunde Coca-Cola.

Dar nu este adevărat. 😊 Scrie „a-Cola”. Corect? Degetul acoperă textul. De unde știți că sub deget scrie „Coc”, astfel încât mesajul complet descifrat de voi este numele faimoasei băuturi răcoritoare?

Simplu.

Pentru că pe durata vieții ați fost expuși de nenumărate ori la acest pattern/model. În diverse ipostaze, în diverse unghiuri, în reclame, în magazine, ați consumat-o (poate). Milioane de expuneri. Pe neurocortexul vostru s-au creat nenumărate conexiuni, grupuri de neuroni responsabili de identificarea acestui pattern. Astfel încât, atunci când vedeți o fracțiune din brand, creierul vostru prezice tot modelul.

Cu alte cuvinte, o parte din real-estate-ul creierului vostru este deținut de această marcă. Și ajută la „brand recognition”. La fel și un artist, un influencer, o companie... Cu cât se expun mai mult, cu atât dețin mai mult real-estate în capul oamenilor, cu atât brandul lor este mai puternic și capacitatea de a profita de pe urma aceasta crește (mai ales dacă este asociată cu un sistem de valori favorabile).

V-ați gândit vreodată, filosofic, ce sunteți? 😊

• Oameni, mamifere, miracole?
• Spațiu gol (din punct de vedere fizic)?
• Atomi forjați în stele, nove și super-nove (din punct de vedere chimic)?
• Sisteme complexe de aminoacizi, glucide, lipide, minerale, etc… Un ecosistem de trilioane de bacterii, fungi, viruși, celule (din punct de vedere biologic)?
• Miracole creaționiste, făcuți de Dzeu sau alte entități acum câteva mii de ani (din punct de vedere religios)?
• Manifestare a realității prin colaps cuantic (din punct de vedere cuantic)?
• Parte dintr-o simulare virtuală, gen Matrix? (din punct de vedere SF)?

Vă propun o nouă abordare. Algoritmică.

Suntem sisteme recognizoare de modele și modele predictive.

OK. Să privim lucrurile pragmatic.

Creierul nostru este un procesor biologic, închis în beznă (în cutia craniană), plutește într-un lichid. El vine cu un set de instrucțiuni/modele din naștere, încapsulate încă din vremea când erați zigot. Creierul procesează ce informații primește din exterior sau interior. Bune, rele, viciate sau nu. Realitatea pe care noi o percepem este pur subiectivă. Odată, în funcție de modelele pe care le deținem deja în procesor, precum și în funcție de informațiile pe care le primim și le decodăm, viciat sau nu.

Din exterior, toate informațiile sunt primite de la diverse organe de simț, trimise codat electric/chimic. Nu mai spunem că unele organe sunt și ele cu diverse probleme tehnice (unii oameni sunt daltoniști, alții au nevoie de ochelari, alții nu mai aud bine...). Realitatea percepută de un daltonist este diferită de realitatea percepută de cineva care nu e daltonist. Cineva cu depresie vede altfel realitatea decât cineva echilibrat chimic. De asemenea, sistemul de transmisie a informației poate să fie și el viciat.

Dar noi ne construim imaginea despre realitate în bezna noastră craniană pe baza acestor informații. Bune, rele, cum ajung, ne folosim de ele ca să ne asigurăm supraviețuirea și transmiterea genelor la generațiile următoare. Pe baza modelelor stocate deja în creier (atât genetic cât și învățat), când vin stimulii, creierul nostru le interpretează și încearcă să prezică.

Strămoșii noștri au supraviețuit pentru că au confundat o stâncă cu un urs, niciodată invers. 😊

MIC ISTORIC

Dar nu numai noi, oamenii, suntem recognizoare de modele. Tot viul este. Până și virușii (care nu intră neapărat în categoria de viu) sunt recognizoare de modele. De la primele organisme unicelulare, archae, bacterii, etc., acest sistem de „pattern recognition” a asigurat perpetuarea vieții.

Inițial, viața era imobilă. Nu exista posibilitatea de deplasare. Dacă aveai norocul ca în supa primordială să vină către tine nutrienți, glucoză, aminoacizi, atunci, membrana celulei tale permitea acumularea acelor substanțe utile. Ulterior, aceste organisme mici au dezvoltat sensibilități. Detectau nutrienți în stânga, au dezvoltat posibilitatea de motricitate către acei nutrienți (cu flagel, prin târâre, înotare, cili, etc.). Leverage ridicat. Se deplasau către mâncare. Și se deplasau în direcția opusă unui pericol perceput. Asta le creștea dramatic șansele de supraviețuire și de transmitere a genelor generațiilor următoare.

Aceste sensibilități inițiale, pe care le detectau la nivel de membrană, au dus în timp la crearea de organe specializate pentru detecție și organe specializate pentru deplasare.

EXEMPLE

Câteva exemple de studii și cazuri concrete, atât pe oameni dar și pe animale, care dovedesc acest sistem de recognizor de modele și activitate predictivă

Gâscă vs. minge de volei/golf (Tinbergen)

Gâștele clocesc ouăle căzute lângă cuib trăgându-le înapoi cu ciocul. Tinbergen a descoperit că, puse să aleagă între un ou adevărat și o minge de volei, gâștele alegeau să tragă mingea sub ele. Și mai tare: gâsca trăgea înapoi inclusiv obiecte ca o clanță de ușă (tipul sferic) sau o minge de golf — orice avea vag formă ovală. Dacă oul îi era luat din față în timpul mișcării, gâsca termina gestul oricum, ca și cum oul imaginar tot ar fi fost acolo — creierul rulează tiparul până la capăt, indiferent de realitate. 

Puii de rață/gâscă care urmează prima „mamă" pe care o văd (Konrad Lorenz)

Lorenz a arătat că boboci de gâscă sau de rață, în primele ore după ce ies din ou, urmează primul obiect în mișcare pe care îl văd — chiar dacă acela e un cercetător uman și nu mama lor biologică. A repetat asta și cu o minge albă, și puii s-au atașat de minge la fel cum s-ar fi atașat de mamă. Creierul lor nu „verifică" dacă obiectul e corect — caută un tipar simplu (mișcare + apropiere) și se fixează pe el ireversibil.

Peștele care atacă un camion roșu (Tinbergen)

Tinbergen a observat că un pește spinos (stickleback) mascul ataca în fiecare zi, la aceeași oră, ca și cum un alt mascul i-ar fi intrat pe teritoriu — dar în acvariu nu era niciun alt pește. „Rivalul" era de fapt un camion roșu de poștă care trecea zilnic pe lângă geam, la aceeași oră. Peștele a confundat o pată roșie aflată în afara apei cu un rival. În teste ulterioare, peștele ataca orice model — oricât de grosolan — atâta timp cât avea o pată roșie pe burtă, dar ignora un model perfect realist fără roșu. 

Puiul de pescăruș care ciugulește orice pată roșie (Tinbergen)

Puii de pescăruș ciugulesc instinctiv petele roșii de pe ciocul părinților pentru a cere mâncare. Tinbergen a arătat că puii reacționau și mai puternic la un model artificial — un băț cu trei dungi roșii — decât la ciocul real al părintelui. Creierul lor a „învățat" regula greșit: nu „cioc de pescăruș", ci „roșu + formă alungită" — și orice exagerează acel tipar declanșează un răspuns și mai puternic decât originalul. 

Calul care „știa matematică" (Clever Hans)

Un cal pe nume Hans părea să rezolve probleme de matematică, bătând din copită numărul corect de ori. Psihologul Oskar Pfungst a descoperit că Hans răspundea corect doar atunci când întrebătorul cunoștea răspunsul și putea fi văzut de cal — căluțul citea tensiunea corporală inconștientă a omului, nu cifrele. Chiar și atunci când oamenii încercau deliberat să nu dea niciun semnal, tot îl dădeau fără voie. Nu era inteligență matematică — era un creier (de cal!) extrem de bun la a citi tipare în limbajul corpului uman, oricât de mici.

Porumbeii „superstițioși" (B.F. Skinner)

Skinner a hrănit porumbei la intervale fixe de timp, complet independent de ce făceau ei. Șase din opt porumbei au dezvoltat ritualuri bizare — învârtit, dat din cap, pași într-o parte — pe care le repetau înainte de fiecare hrănire, ca și cum ar fi existat o relație cauzală între mișcarea lor și apariția hranei, deși o asemenea relație lipsea complet. Creierul porumbelului (la fel ca al nostru) detectează „pattern-uri" chiar și în coincidențe pure. Maslow pe steroizi 😊.

„Mâna fierbinte" la baschet

Oamenii cred că un jucător care a marcat câteva coșuri la rând are șanse mai mari să marcheze din nou — un studiu clasic (Gilovich, Vallone, Tversky, 1985) a arătat că probabilitatea de a marca nu era de fapt diferită după o serie de coșuri reușite față de după un ratat. Creierul caută tipare în serii complet aleatorii și le crede reale.

Portarii de fotbal și loviturile de departajare

Un studiu pe 37 de meciuri de Cupa Mondială și Cupa Europeană arătat că portarii erau cu 70% mai predispuși să sară în direcția opusă după ce trei lovituri la rând fuseseră trase în aceeași parte, convinși că „seria trebuie să se echilibreze". Tot creierul care vânează tipare, păcălit de propria-i regulă nescrisă.

„Văd o față în pâine prăjită" (pareidolia)

Pareidolia apare când creierul interpretează un stimul vag sau neclar ca ceva familiar, de obicei o față — de exemplu „omul din lună" sau o față pe o felie de pâine prăjită sau Isus într-un cartof. Un studiu pe 81 de participanți sănătoși a arătat că, indiferent de tipul imaginii (naturală sau zgomot vizual pur), animalele erau cel mai frecvent tip de „pattern" perceput iluzoriu, consistent cu o presiune evolutivă spre detectarea rapidă a stimulilor biologic relevanți.

Lipsa de control te face să vezi mai multe tipare false

Un experiment celebru (Whitson & Galinsky, 2008) a arătat că oamenii care simțeau că nu controlează situația erau mai predispuși să perceapă tipare iluzorii — vedeau imagini în zgomot vizual pur, formau corelații false în date despre bursă, percepeau conspirații și dezvoltau superstiții. Cu cât te simți mai neajutorat, cu atât creierul „inventează" mai multe tipare ca să recâștige un sentiment de control.

Sugarii de 8 luni care „aud" cuvinte într-un flux fără pauze

Saffran și colegii au pus copii de 8 luni să asculte un flux continuu de silabe artificiale, fără pauze între „cuvinte". Doar pe baza probabilității ca o silabă să urmeze alteia, bebelușii au reușit să distingă „cuvintele" de combinațiile aleatorii de silabe. Bebelușii nu știu nimic despre limbă, dar creierul lor deja contorizează tipare statistice.

Maimuțele tamarin „aud" și ele tipare în sunete

Maimuțele tamarin cu creastă de bumbac au detectat aceleași probabilități statistice în secvențe de tonuri muzicale, arătând că „auzul de tipare" nu e ceva exclusiv uman sau exclusiv legat de limbaj.

Creierul „termină" cuvântul înainte să-l audă (efectul N400)

Când citim sau ascultăm o propoziție previzibilă, creierul reacționează mai puțin la cuvântul final dacă acesta confirmă predicția — și cu mult mai puternic dacă propoziția se termină surprinzător (de exemplu „îmi beau cafeaua cu lapte și câine" în loc de „zahăr"). Practic, creierul nostru pariază constant pe ce urmează să audă.

Câinele dopaminei care „învață" surpriza, nu recompensa (Schultz, pe maimuțe)

Schultz a descoperit că neuronii de dopamină ai maimuței nu reacționau la sucul de fructe în sine, ci la diferența dintre ce se aștepta animalul și ce primea — un sunet creștea dopamina dacă era surprinzător, dar ofranda de suc devenea „plictisitoare" odată ce era pe deplin anticipată. Iar dacă sucul promis lipsea, neuronii „cădeau" sub nivelul lor normal — un fel de dezamăgire măsurabilă în creier.

Șobolanii care „repetă în minte" traseul către recompensă (în timpul somnului/odihnei)

Pe măsură ce șobolanii învățau un traseu nou către hrană, neuronii din hipocamp „redau" — în episoade scurte, de o sutime de secundă — secvențele locurilor importante, inclusiv un traseu optimizat pe care animalul nu îl folosise niciodată în realitate. Creierul construiește și repetă tipare spațiale chiar și atunci când animalul stă nemișcat..

Radio-Voting

Este o realitate demonstrată de psihologia cognitivă și de sociologie: oamenii tind să voteze și să aleagă melodiile pe care le cunosc deja, chiar și atunci când declară public că își doresc să audă muzică nouă și diversă. Cele mai importante studii și concepte care explică acest fenomen includ:

a. Studiul de bază: „The same old song: The power of familiarity in music choice” Un experiment extrem de relevant a fost realizat de cercetătorii Morgan Ward (SMU Cox), Joseph Goodman și Julie Irwin. Aceștia au analizat comportamentul consumatorilor în raport cu muzica de la radio și din playlisturi. Ce au descoperit: Deși majoritatea participanților au declarat în chestionare că preferă să descopere melodii noi (dorința de noutate), în momentul în care au fost puși să facă alegeri reale sau să voteze ce vor să asculte, familiaritatea a fost cel mai puternic predictor. Concluzia: Oamenii aleg melodii familiare chiar și atunci când cred sau spun că ar prefera ceva nou. Familiaritatea oferă confort psihic, iar creierul preferă să nu consume energie evaluând un stimul complet nou dacă are la îndemână ceva deja cunoscut.

„Spunem că vrem să ascultăm muzică nouă, dar când observăm ce aleg oamenii de fapt, aceștia tind să selecteze ceea ce le este familiar.” – Prof. Morgan Ward

b. Experimentul „Music Lab” (Salganik, Dodds & Watts) Acest studiu faimos, publicat în revista Science, a analizat exact contextul de vot și influență socială în muzică. Cercetătorii au creat o platformă artificială unde mii de oameni puteau asculta, descărca și vota melodii ale unor trupe necunoscute. Efectul de turmă: Când utilizatorii puteau vedea ce melodii erau deja populare (cele mai votate sau descărcate de alții), acele melodii deveneau și mai populare, creându-se un efect de „bulgăre de zăpadă”. Validarea prin familiaritate: În momentul în care o melodie începe să fie difuzată și votată des, ea devine „cunoscută”, iar oamenii de la radio o votează pur și simplu pentru că este deja validată de grup și le sună cunoscut.

c. Efectul expunerii simple (Mere Exposure Effect)

La baza tuturor acestor comportamente stă un principiu psihologic fundamental, definit de psihologul Robert Zajonc: cu cât suntem expuși mai des la un stimul (o melodie, o imagine, o persoană), cu atât tindem să îl plăcem mai mult. În muzică, acest lucru funcționează prin ceea ce se numește fluență perceptivă: Prima dată când auzi o piesă complexă sau diferită, creierul depune efort să o proceseze. La a cincea sau a zecea ascultare, structura melodiei devine predictibilă. Creierul anticipează următorul acord sau refrenul, ceea ce eliberează dopamină și creează o stare de satisfacție și siguranță. De aceea, o piesă pe care publicul a mai auzit-o va „câștiga” aproape mereu în fața uneia superioare calitativ, dar complet noi.

De ce se întâmplă asta, pe scurt? Aversiunea la risc: Când votezi la radio, vrei o „recompensă garantată”. O piesă cunoscută îți oferă o stare emoțională sigură, pe când una nouă vine cu riscul de a nu-ți plăcea. Efort cognitiv minim: Ascultarea radioului este adesea o activitate pasivă (în mașină, la birou, pe fundal). Creierul nu vrea să facă efortul de a analiza texturi muzicale noi, ci caută tipare pe care le recunoaște instant. Prin urmare, dacă ai observat că la emisiunile interactive câștigă mereu piesele comerciale intens promovate, nu este o coincidență – este pur și simplu biologia și psihologia umană la lucru.

Alt exemplu: discriminarea.

Ești într-un sat viking pe la anul 1000. Niște călăreți războinici cu săbiile scoase vin în galop către tine și familia ta. Ce face creierul tău?

A. Identifică un pattern care îți spune că este o probabilitate mare ca acei oameni vor să îți facă rău și atunci fugi să te salvezi.

B. Îți spui: deși bunul simț îmi spune că este un pericol iminent pentru viața mea și a familiei mele, poate că acești oameni nu vor să ne facă rău. Poate fac o glumă. Poate sunt buni la suflet. Să nu îi discriminezi negativ. Să îi întâmpin cu zâmbetul pe buze.

Ești într-o grotă acum 100.000 de ani. Vezi un urs fioros care aleargă către tine. Ce faci?

A. Identifici modelul potrivit căruia ai șanse mari să fii mâncat și iei acțiunile necesare.

B. Nu discriminezi acea pisică drăguță și pufoasă. Poate ea este excepția, care nu îți vrea răul.

Strămoșii noștri au reușit să își transmită genele pentru că au fost foarte buni să identifice pericolele și să minimizeze riscurile. Cei care au fost cu mintea deschisă și nu au vrut să discrimineze, nu au avut viață prea lungă.

În epoca modernă, conceptul de discriminare a căpătat valențe noi. Dar baza (și explicațiile aferente) sunt aceleași de miliarde de ani.

Încercați să vă observați în liniște activitatea. Cum reacționați la stimuli. Cum folosiți modelele predefinite din capul Dvs. ca să navigați prin lume și prin viață.

Și, foarte important, încercați să vă adăugați în propriul cap modele care să vă ajute să evoluați mai mult. Nu modele limitative. E foarte important să folosiți propria biologie în folosul Dvs. și al familiei Dvs.

Sper să vă ajute!