Ce nu pot distruge bombele: Iranul, memoria lumii și dreptul de a dăinui

Civilizația iraniană se numără printre cele mai vechi și mai influente civilizații ale lumii. De-a lungul a peste cinci milenii, ea a adus contribuții fundamentale la dezvoltarea culturii, științei, literaturii, filosofiei, arhitecturii și a sistemelor de guvernare și administrație publică ale umanității. În timpul recentului atac militar împotriva Iranului, declarațiile președintelui Statelor Unite, care sugerau „distrugerea civilizației iraniene”, au provocat reacții ample din partea cercetătorilor, juriștilor și experților în patrimoniu cultural. Indiferent de disputele politice, atacarea patrimoniului cultural și civilizațional al unei națiuni este fundamental incompatibilă cu principiile dreptului internațional umanitar. Civilizația nu este un obiect legitim al competiției militare, iar orice atac deliberat asupra patrimoniului cultural constituie o încălcare a obligațiilor juridice internaționale.

Civilizația iraniană se numără printre cele mai vechi din lume Foto: arhivă

Civilizațiile întruchipează experiența, cunoașterea, creativitatea și realizările culturale acumulate de umanitate de-a lungul a mii de ani. Ele nu aparțin doar națiunilor individuale, ci patrimoniului comun al omenirii. Tocmai din acest motiv, comunitatea internațională a instituit un cadru juridic cuprinzător menit să asigure protecția bunurilor culturale chiar și în timpul conflictelor armate.

Iranul nu este pur și simplu un alt stat în sistemul internațional contemporan. El este unul dintre cele mai vechi centre de civilizație continuă ale umanității. Cu mult înainte de apariția multor state-națiune moderne, platoul iranian dezvoltase deja sisteme sofisticate de guvernare, de cercetare științifică, de arhitectură, filosofie, expresie artistică și producție culturală.

Civilizațiile care au înflorit în această regiune – de la Elam și Media până la imperiile Ahemenid, Part și Sasanid – nu numai că au întemeiat instituții politice durabile, ci au pus și bazele importante ale ordinii juridice, ale artei guvernării și ale administrării teritoriale în lumea antică.

De-a lungul lungii sale istorii, Iranul s-a confruntat în repetate rânduri cu invazii străine, războaie devastatoare și amenințări existențiale. De la cucerirea lui Alexandru cel Mare și invaziile mongole până la intervențiile puterilor imperiale în epoca modernă și presiunile politice și economice ale vremurilor contemporane, niciuna dintre aceste provocări nu a reușit să șteargă identitatea Iranului sau continuitatea sa civilizațională. Ceea ce a păstrat Iranul nu a fost niciodată doar puterea militară, ci profunzimea culturii sale, continuitatea conștiinței sale istorice și reziliența poporului său. Chiar și în cele mai tulburi perioade ale istoriei, societatea iraniană a demonstrat constant o capacitate extraordinară de a transforma crizele în oportunități de reînnoire culturală și de rezistență civilizațională.

Protecția juridică internațională a patrimoniului cultural

Una dintre cele mai semnificative evoluții ale dreptului internațional de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost recunoașterea patrimoniului cultural drept patrimoniu comun al umanității. Deși cele patru Convenții de la Geneva din 1949 se concentrează în principal pe protecția răniților și bolnavilor, a prizonierilor de război și a civililor, protejarea patrimoniului cultural a fost abordată mai explicit prin instrumente ulterioare ale dreptului internațional umanitar.

Principalele instrumente juridice sunt:

• Articolul 53 din Protocolul adițional I (1977) la Convențiile de la Geneva, care interzice orice act de ostilitate îndreptat împotriva monumentelor istorice, a operelor de artă și a lăcașurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor.
• Articolul 52 din același Protocol, care instituie principiul general al protecției bunurilor cu caracter civil, inclusiv a bunurilor culturale.
• Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, primul tratat internațional cuprinzător dedicat în mod specific protejării patrimoniului cultural în timpul conflictelor armate.
• Al doilea Protocol la Convenția de la Haga (1999), care consolidează răspunderea penală individuală pentru distrugerea intenționată a bunurilor culturale.
• Articolul 8 din Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, care califică drept crimă de război atacarea intenționată a monumentelor istorice, a instituțiilor culturale și a lăcașurilor religioase – în condițiile prevăzute de Statut.

Dreptul internațional protejează, așadar, nu doar viața umană, ci și identitatea istorică a națiunilor. Distrugerea deliberată a patrimoniului cultural constituie un atac asupra memoriei colective a umanității înseși.

Iranul: unul dintre cele mai vechi centre de civilizație ale lumii

Platoul iranian este una dintre foarte puținele regiuni ale lumii în care continuitatea civilizațională s-a menținut neîntrerupt din preistorie până în prezent. Civilizațiile din Elam, Shahr-e Sukhteh (Orașul Ars), Jiroft, Sialk, Ecbatana (Hegmataneh), Susa, Pasargadae, Persepolis și Bisotun reprezintă doar o parte din extraordinara moștenire arheologică și istorică a Iranului. Fiecare dintre aceste situri constituie un capitol integrant al istoriei civilizației umane.

În timpul Imperiului Ahemenid, umanitatea a asistat, pentru prima dată, la apariția unui vast sistem imperial întemeiat pe principiile respectului față de diversitatea culturală și religioasă. Înființarea Drumului Regal, a sistemului poștal imperial, a unei birocrații administrative avansate, a unui sistem fiscal sofisticat și folosirea mai multor limbi în guvernarea unor teritorii diverse stau toate mărturie pentru nivelul remarcabil de organizare politică atins de Iranul antic.

Cilindrul lui Cirus rămâne unul dintre cele mai cunoscute documente istorice asociate guvernării imperiale, toleranței și artei de a conduce statul în lumea antică. El a atras, de asemenea, o atenție considerabilă în discursul modern privind drepturile omului, ca simbol al guvernării luminate și al respectului față de diversitatea culturală.

Contribuția civilizației iraniene la cultura și civilizația lumii

Literatura: un limbaj universal al umanității

Dacă civilizațiile sunt judecate după bogăția tradițiilor lor literare, Iranul se situează fără îndoială printre cele mai mari civilizații din istoria umanității. Dacă limba servește drept depozitar al memoriei colective a unei civilizații, atunci literatura persană reprezintă una dintre cele mai durabile moșteniri culturale ale omenirii.

Shahnameh (Cartea Regilor) a lui Ferdowsi este cu mult mai mult decât o epopee națională. Numeroși specialiști în studii iraniene o consideră principala forță care a stat la baza păstrării identității istorice a Iranului. Prin reînvierea magistrală a istoriei și mitologiei antice a Iranului, Ferdowsi a asigurat supraviețuirea limbii persane și a transformat-o într-una dintre marile limbi literare și intelectuale ale lumii, punând astfel temeliile identității culturale durabile a Iranului.

După Ferdowsi, Saadi din Shiraz a ridicat literatura persană la o semnificație universală prin reflecțiile sale profunde asupra dreptății, toleranței, conviețuirii pașnice și demnității umane.

Celebrul său vers –

„Ființele omenești sunt mădulare ale aceluiași trup, create dintr-o singură esență.”

– este cu mult mai mult decât o expresie poetică; el constituie o declarație etică atemporală a solidarității umane, care continuă să fie citată în forumurile și instituțiile internaționale.

Jalal al-Din Rumi, unul dintre cei mai influenți poeți mistici ai istoriei, a depășit la rândul său granițele geografice și culturale. Operele sale au fost traduse în zeci de limbi și rămân printre cele mai citite texte de literatură spirituală din întreaga lume.

În mod similar, Hafez, Nezami Ganjavi, Omar Khayyam și Attar din Nishapur au îmbogățit fiecare dimensiuni distincte ale gândirii umane și au influențat profund tradițiile literare ale Europei, Asiei Centrale, subcontinentului indian și ale lumii islamice în ansamblu.

Medicina și științele

Civilizația iraniană a fost unul dintre cele mai importante centre de producție științifică atât în lumea islamică medievală, cât și în istoria mai largă a cunoașterii universale. De altfel, Iranul s-a numărat printre primele civilizații care au instituționalizat cercetarea științifică.

Avicenna (Ibn Sina) a revoluționat medicina prin opera sa monumentală, Canonul medicinei (Al-Qanun fi al-Tibb), care a rămas manualul medical standard în universitățile europene până în secolul al XVII-lea.

Muhammad ibn Zakariya al-Razi (Rhazes) a fost primul medic care a făcut distincția științifică între variolă și rujeolă și a scris numeroase lucrări de pionierat în medicină, chimie și farmacologie.

Al-Biruni se numără printre cei mai mari polimați ai istoriei, cu contribuții de pionierat în astronomie, geografie, matematică, antropologie și științele naturii.

Nasir al-Din al-Tusi, prin înființarea Observatorului de la Maragheh, a creat una dintre cele mai avansate instituții științifice ale lumii medievale, influențând semnificativ dezvoltarea ulterioară a astronomiei.

Chiar mai devreme, în epoca sasanidă, Academia și Spitalul de la Gundeshapur se numărau printre cele mai importante centre de învățământ superior ale lumii. Mulți istorici ai științei le consideră prototipul spitalului universitar și al universității de medicină moderne. Gundeshapur a servit drept o răscruce intelectuală unică, unde cărturari persani, greci, indieni și siriaci au colaborat în căutarea cunoașterii. După cucerirea islamică a Iranului, o mare parte din tradiția savantă de la Gundeshapur a fost transmisă Casei Înțelepciunii din Bagdad (Bayt al-Hikma), unde a jucat un rol decisiv în apariția Epocii de Aur islamice.

De asemenea, Zakhireh-ye Khwarazmshahi, scrisă de Ismail Jurjani, prima enciclopedie medicală cuprinzătoare redactată în limba persană, a fost înscrisă în Registrul UNESCO „Memoria Lumii”, în semn de recunoaștere a contribuției sale durabile la istoria medicinei.

Arhitectura și ingineria

Arhitectura iraniană reprezintă o sinteză remarcabilă de frumusețe estetică, precizie geometrică și ingeniozitate inginerească. De-a lungul istoriei, ea a reflectat nu doar realizări tehnice extraordinare, ci și o viziune filosofică distinctă, în care arhitectura, natura și spiritualitatea coexistă într-un echilibru armonios.

Printre cele mai celebre capodopere ale arhitecturii iraniene se numără: Persepolis, Pasargadae, Marea Moschee (Jameh) din Isfahan, Piața Naqsh-e Jahan (Piața Imamului), Cupola de la Soltaniyeh, grădinile persane, podurile istorice ale Iranului și sistemul de gestionare a apei prin qanate.

Arhitectura iraniană este cu mult mai mult decât construirea unor edificii monumentale; ea întruchipează o viziune distinctă asupra lumii, în care geometria, simbolismul, armonia cu mediul și excelența inginerească sunt inseparabil împletite. De la Pasargadae și Persepolis până la Piața Naqsh-e Jahan și Marea Moschee din Isfahan, tradițiile arhitecturale iraniene demonstrează constant o integrare excepțională a creativității artistice și a cunoașterii științifice.

UNESCO recunoaște Grădina Persană drept o manifestare remarcabilă a interacțiunii dintre amenajarea peisagistică, filosofie, ingineria hidraulică și arhitectură. Organizația subliniază, de asemenea, că celebrul model Chahar Bagh („Cele patru grădini”) își are originea în Iran, înainte de a se răspândi în Asia de Vest și de a influența, în cele din urmă, arhitectura grădinilor europene. Chiar și cuvântul englezesc „Paradise” (paradis) derivă din termenul persan antic pairidaeza (persana veche), care înseamnă „grădină împrejmuită”.

O altă capodoperă a ingineriei iraniene este sistemul de qanate, pe care UNESCO l-a identificat drept una dintre cele mai semnificative inovații tehnologice ale umanității. Folosind panta naturală a terenului, qanatele transportau apa subterană pe distanțe lungi fără niciun ajutor mecanic, făcând astfel posibilă apariția unor așezări urbane și a unor sisteme agricole durabile în medii aride.

La fel de semnificativă este vasta rețea de caravanseraiuri a Iranului, dezvoltată de-a lungul a peste două milenii. Aceste construcții au servit nu doar ca infrastructură comercială de-a lungul marilor rute de comerț, ci și ca centre dinamice de schimb de limbi, tehnologii, tradiții artistice și idei intelectuale între Orient și Occident. UNESCO consideră aceste caravanseraiuri simboluri durabile ale dialogului intercultural și ale transmiterii valorilor umane comune între civilizații.

Filosofia, mistica și științele umaniste

Iranul a jucat un rol definitoriu în dezvoltarea filosofiei islamice și în istoria intelectuală a umanității în ansamblu. Unii dintre cei mai influenți filosofi ai istoriei au apărut din tradiția intelectuală iraniană, printre care: Al-Farabi, Avicenna (Ibn Sina), Suhrawardi și Mulla Sadra.

Acești gânditori au întemeiat școli filosofice durabile, a căror influență s-a extins mult dincolo de lumea islamică, modelând timp de secole metafizica, epistemologia, etica, filosofia politică și filosofia științei.

Alături de filosofie, bogata tradiție a misticii persane (sufismul) a influențat profund literatura universală și gândirea spirituală. Scrierile lui Rumi, Attar și Hafez continuă să inspire cititori din toate culturile, oferind reflecții universale despre iubire, compasiune, cunoaștere de sine și căutarea umană a transcendenței. Operele lor au devenit parte integrantă a patrimoniului intelectual și literar mondial.

Arta și patrimoniul cultural

Civilizația iraniană ocupă un loc distins în istoria artelor. De-a lungul secolelor, artiștii iranieni au creat opere renumite pentru rafinamentul, măiestria tehnică și atractivitatea estetică durabilă a acestora.

Printre cele mai celebre expresii ale patrimoniului artistic iranian se numără: covoarele persane, miniatura persană, caligrafia persană, ceramica și olăritul, prelucrarea metalelor, muzica tradițională persană și faianța decorativă.

Aceste tradiții artistice nu sunt doar expresii ale identității naționale iraniene; ele constituie o parte integrantă a patrimoniului cultural al umanității. Influența lor se întinde pe toate continentele și continuă să inspire artiști, cercetători și colecționari din întreaga lume.

Civilizația iraniană: unul dintre pilonii civilizației umane

În studiile civilizaționale contemporane, puțini cercetători pun la îndoială statutul Iranului de unul dintre cele mai vechi și mai durabile centre de civilizație ale lumii.

Distinsul iranolog de la Harvard Richard Nelson Frye a descris Iranul nu pur și simplu ca pe un stat-națiune, ci ca pe „o civilizație continuă”, care și-a menținut o continuitate remarcabilă a limbii, culturii, tradițiilor intelectuale și instituțiilor sociale de peste trei milenii. Potrivit lui Frye, semnificația istorică a Iranului nu rezidă doar în întinderea sa teritorială sau în puterea sa politică, ci în capacitatea sa extraordinară de a genera cultură, de a absorbi influențe din civilizațiile învecinate și de a le transforma în mod creator într-o identitate civilizațională distinctă și durabilă.

În mod similar, Will Durant, în monumentala sa lucrare Povestea civilizației, identifică Iranul drept unul dintre principalele canale de transmitere culturală între Orient și Occident din istorie. El susține că multe dintre elementele intelectuale și culturale ale civilizației clasice și ale celei islamice nu ar fi ajuns în Europa fără rolul intermediar al Iranului. În aprecierea lui Durant, Iranul a servit ca o punte unică între civilizațiile Indiei, Mesopotamiei, Greciei și ale lumii islamice, aducând o contribuție indispensabilă la dezvoltarea civilizației universale.

O civilizație dincolo de granițele geografice

Poate cea mai distinctivă caracteristică a civilizației iraniene a fost capacitatea sa remarcabilă de a transcende frontierele politice.

Sfera culturală iraniană s-a întins din Asia Centrală până în Caucaz, din Mesopotamia până în subcontinentul indian, iar de acolo până în Anatolia și chiar în părți ale Europei, influențând profund limbile, literatura, arhitectura, muzica, filosofia, mistica, tradițiile artistice și sistemele de guvernare.

Această influență extraordinară nu a fost doar rezultatul puterii politice sau militare. Ea a reflectat mai degrabă forța durabilă a puterii culturale „soft” a Iranului. Numeroase dinastii post-islamice din Asia Centrală, India și Anatolia au adoptat persana ca limbă a administrației, a învățăturii, a diplomației și a literaturii, iar tradițiile intelectuale și literare iraniene au devenit componente fundamentale ale instituțiilor lor educaționale și culturale.

Din această perspectivă, civilizația iraniană nu ar trebui înțeleasă doar ca un patrimoniu național. Ea constituie o parte esențială a memoriei istorice colective a umanității – o moștenire recunoscută prin înscrierea a zeci de bunuri culturale iraniene, materiale și imateriale, pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO și pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial, reflectând contribuția durabilă a Iranului la formarea civilizației globale.

Iranul: de la o civilizație antică la promotorul Dialogului între Civilizații

Una dintre cele mai semnificative manifestări ale civilizației iraniene în epoca contemporană este articularea conceptului de Dialog între Civilizații ca un cadru normativ pentru gestionarea relațiilor internaționale într-o lume tot mai pluralistă. Acest concept se întemeiază pe principiul că civilizațiile nu sunt rivale angajate într-o luptă inevitabilă, ci bunuri comune ale umanității, ale căror interacțiuni ar trebui să se bazeze pe înțelegere reciprocă, respect, cooperare și schimb cultural, iar nu pe confruntare, excludere sau dominație.

Propunerea privind Dialogul între Civilizații a fost prezentată de Republica Islamică Iran în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite în 1998, într-un moment în care discursul internațional – în special în urma Războiului Rece – era puternic influențat de teorii care înfățișau viitorul politicii mondiale ca pe unul de rivalitate și conflict civilizațional. Pe acest fundal intelectual, Iranul a propus o paradigmă alternativă, înrădăcinată în propria sa experiență istorică și culturală. În loc să accepte ideea unei inevitabile „ciocniri a civilizațiilor”, Iranul a propus ca dialogul, respectul reciproc și angajamentul intercultural să constituie fundamentele unei ordini internaționale pașnice.

Această inițiativă a primit un sprijin internațional larg. La cea de-a cincizeci și treia sesiune a sa, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat, prin consens și fără vot, Rezoluția 53/22 din 4 noiembrie 1998, proclamând anul 2001 drept Anul Națiunilor Unite al Dialogului între Civilizații. Adoptarea în unanimitate a rezoluției a demonstrat recunoașterea de către comunitatea internațională a faptului că dialogul și înțelegerea între culturi constituie condiții indispensabile pentru menținerea păcii și securității internaționale.

În urma adoptării rezoluției, secretarul general al ONU de la acea vreme, Kofi Annan, a lansat o gamă largă de inițiative pentru promovarea obiectivelor acesteia. Pe parcursul anului 2001, numeroase conferințe internaționale, simpozioane academice și programe culturale au fost organizate la sediul Națiunilor Unite și în țări din întreaga lume. Scopul lor comun era promovarea dialogului între culturi, religii și civilizații; combaterea intoleranței, a rasismului și a extremismului; și cultivarea unei culturi globale a toleranței și a respectului reciproc. Raportul secretarului general a subliniat, de asemenea, că Dialogul între Civilizații ar trebui să devină o componentă integrantă a strategiei pe termen lung a comunității internaționale pentru prevenirea conflictelor și consolidarea durabilă a păcii.

Semnificația acestei inițiative depășește cu mult desemnarea unui an internațional. Pentru prima dată, un concept adânc înrădăcinat în tradiția intelectuală și civilizațională a Iranului a intrat în discursul oficial al Națiunilor Unite printr-o inițiativă diplomatică și a fost adoptat ca un cadru normativ pentru promovarea înțelegerii între națiuni. Această realizare a demonstrat că, pe lângă contribuția sa istorică la dezvoltarea civilizației universale, Iranul continuă să dețină capacitatea intelectuală de a oferi idei inovatoare pentru gestionarea pașnică a relațiilor internaționale.

Din perspectiva studiilor civilizaționale, teoria Dialogului între Civilizații poate fi înțeleasă ca o continuare firească a îndelungatei tradiții intelectuale a Iranului – o tradiție reflectată în scrierile lui Saadi, Hafez, Rumi și ale numeroși alți gânditori persani, care au subliniat în mod constant demnitatea umană, toleranța, conviețuirea pașnică și respectul față de diversitatea culturală. În acest sens, Dialogul între Civilizații reprezintă expresia diplomatică contemporană a unor valori cultivate de secole în literatura, filosofia și cultura iraniană.

Privită din această perspectivă, orice amenințare cu distrugerea civilizației iraniene nu este doar o amenințare îndreptată împotriva unei națiuni sau a unui stat. Este o amenințare împotriva unei civilizații al cărei mesaj durabil către lumea contemporană a fost promovarea dialogului în locul confruntării, a înțelegerii în locul ostilității și a cooperării în locul excluderii. O civilizație care a inspirat una dintre cele mai semnificative inițiative culturale din istoria Națiunilor Unite nu poate fi definită prin logica războiului și nici nu poate fi stinsă prin război.

De ce civilizația iraniană nu poate fi distrusă prin război

Puterea militară poate distruge clădiri, dar nu poate stinge o civilizație. Alexandru cel Mare a incendiat Persepolisul și, totuși, civilizația iraniană a dăinuit. Invaziile mongole au devastat orașe, dar limba persană a devenit ulterior principala limbă de cultură și de învățătură în întreaga Asie Centrală. Invaziile repetate de-a lungul istoriei nu au reușit să-i șteargă pe Hafez, Saadi, Ferdowsi sau Avicenna din memoria colectivă a umanității.

Spre deosebire de state, civilizațiile nu sunt limitate de granițe politice. Ele dăinuie prin limbă, literatură, muzică, arhitectură, obiceiuri, memorie colectivă și prin valorile culturale transmise de la o generație la alta. Din acest motiv, UNESCO folosește conceptul de Patrimoniu Mondial: comorile culturale nu aparțin doar națiunilor individuale, ci întregii umanități.

Civilizația iraniană constituie unul dintre pilonii fundamentali ai civilizației umane. Contribuțiile cărturarilor, poeților, filosofilor, oamenilor de știință, arhitecților și artiștilor iranieni la literatură, medicină, matematică, filosofie, arhitectură, arte și științe umaniste formează o parte inseparabilă a moștenirii culturale comune a lumii.

Din perspectiva dreptului internațional, comunitatea globală și-a reafirmat în repetate rânduri angajamentul de a proteja patrimoniul cultural prin Convenția de la Haga din 1954, Protocoalele adiționale la Convențiile de la Geneva și Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale. În condițiile prevăzute de dreptul internațional penal, distrugerea intenționată a bunurilor culturale poate constitui o crimă de război.

Și totuși, motivul cel mai convingător al dăinuirii civilizației iraniene nu rezidă în protecțiile juridice, ci în vitalitatea sa intrinsecă. O civilizație care a supraviețuit unor milenii de războaie, ocupații străine, schimbări dinastice și crize istorice profunde a demonstrat că temeliile sale se sprijină pe cunoaștere, cultură, limbă, creativitate și realizare intelectuală – nu pe putere militară.

Monumentele fizice pot suferi daune, dar înțelepciunea lui Avicenna, umanismul lui Saadi, viziunea epică a lui Ferdowsi, mistica lui Rumi și realizările artistice ale Iranului vor continua să trăiască în conștiința istorică a umanității. Ca parte integrantă a patrimoniului comun al omenirii, civilizația iraniană nu aparține doar poporului iranian, ci tuturor celor care prețuiesc istoria, cultura și cunoașterea umană.

Când, în zorii celui de-al treilea mileniu, Iranul a invitat lumea să îmbrățișeze Dialogul între Civilizații, aceasta nu a fost doar o inițiativă diplomatică. A fost expresia contemporană a unei experiențe civilizaționale de mii de ani – o civilizație care a căutat în mod constant să construiască punți între culturi, popoare și sisteme de gândire.

În consecință, orice amenințare cu distrugerea civilizației iraniene este incompatibilă nu numai cu principiile dreptului internațional umanitar, ci și cu înseși scopurile și principiile Organizației Națiunilor Unite. O organizație care a proclamat anul 2001 drept Anul Națiunilor Unite al Dialogului între Civilizații, la inițiativa Iranului, a afirmat implicit că viitorul umanității nu stă în eliminarea civilizațiilor, ci în dialogul, coexistența și îmbogățirea lor reciprocă.

Civilizația iraniană nu sălășluiește doar în muzee sau în structuri monumentale de piatră, ci în idei atemporale, în vitalitatea durabilă a limbii persane, în tradiții culturale vii și în memoria colectivă a poporului său. Istoria a demonstrat în repetate rânduri că orice încercare de a șterge această civilizație este nu doar sortită eșecului, ci constituie și o rană adusă conștiinței istorice comune a umanității.

Așa cum Dialogul între Civilizații, inspirat de Iran, și-a asigurat locul în discursul diplomatic global, comunitatea internațională poartă astăzi o responsabilitate colectivă – călăuzită atât de dreptul internațional, cât și de principiile morale universale – de a proteja patrimoniul cultural comun al umanității împotriva oricărei forme de amenințare, fie ea fizică sau de altă natură.

Civilizația iraniană nu este doar moștenirea națiunii iraniene. Ea este parte din moștenirea comună a omenirii. Protejarea ei este, prin urmare, o responsabilitate care transcende granițele politice, interesele naționale și conflictele oricărei epoci. Este, în ultimă instanță, un angajament față de păstrarea temeliilor culturale ale civilizației umane înseși.