Care sunt acum aliații „fortăreței Europa”? Pare să vrea să intre în confruntare simultană cu Rusia, SUA și China

Straniu și neașteptat peisaj geopolitic, deopotrivă inedit și cumplit de periculos. S-au mobilizat să înțeleagă ce se întâmplă mai multe grupe de analiști din zone deosebit de discrete, chemați rar la lucru tocmai pentru că lucrează cu principii totalmente dezagreabile oamenilor politici, mai rar dați pe la școli înalte și amatori de lecții scurte cu finalitate evidentă.

Foto: Shutterstock

Dar exact asta încearcă să facă membrii echipelor respective, care vor să analizeze rezultatele aplicării în geopolitica actuală, la evenimentele care se desfășoară într-un ritm nebunesc și adesea la limita nebuniei, a principiului incertitudinii al lui Werner Heisenberg, formulat în 1927, rămas în continuare perfect actual și, spun câțiva dintre ei pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc, susțin că nu trebuie să ne opunem, ci să acceptăm principiul fundamental al imposibilității certitudinii totale. Ca atare, argumentează ei, este absolut iluzoriu să încerci să prezici cu exactitate poziția în care se află o forță relevantă geostrategic (fie poziția sa strategică, fie cea teritorială într-o lume cu hărți fluide) și direcția înspre care se îndreaptă și cu ce viteză anume (sau să analizezi precis dinamica posibilă a acestei acțiuni, stabilind un eventual calendar al evenimentelor). Concluzia este că, pe măsură ce încerci să configurezi cu exactitate un parametru al evoluției, cu atât toate celelalte devin mai neclare.

Abandonăm deci orice încercare de analiză și ambiții de predictibilitate? Nu, absolut deloc, spuneau cei care încercau, folosind mecanica cuantică, să stabilească modele alternative ale evoluției forțelor (state, alianțe, structuri supranaționale) în condiții extrem de diverse, cartografiind variabilele în patru cadranți (cunoscut/necunoscut, cunoscut-necunoscut, necunoscut-cunoscut, necunoscut-necunoscut). Încercați, spuneau, să așezați astfel datele realității la care aveți acces și obțineți un posibil model care să vă arate în primul rând dimensiunea, adesea enormă, a spațiului de incertitudini care a rămas în jur.

Dilema tragică a UE

Sigur că ambiția este enormă, dar care este configurația spațiului în care poate înșirui propriul lanț de certitudini, totul începând cu lista aliaților săi?

Din nefericire, suntem acum în momentul istoric în care se poate desface în bucăți oferta care a dominat lumea occidentală după finele celui de-al Doilea Război Mondial. Mai există certitudinea totală a funcționării celor două mari alianțe, NATO și UE, conform Tratatelor fondatoare, sau chiar toată lumea se pregătește (și își pregătește) pentru o cale onorabilă de ieșire?

În mijlocul acestei incertitudini strategice, putem fi siguri de un lucru: nici măcar visătorii de la Bruxelles nu mai pot vorbi despre unitatea de monolit de odinioară în condițiile în care diferitele state membre, altfel aliate până la moarte și dincolo de ea, își caută discret parteneriatele de supraviețuire, acum începând cu cele energetice.

De aici a și plecat prima mare fractură din spațiul euro-atlantic, cea produsă în urma inițiativei luate de Trump în restabilirea unui joc global de interese comune cu Rusia, anulând întregul demers occidental pe acest domeniu al sancțiunilor.

Și, mai ales, anulând ideea dușmanului comun împotriva căruia ar trebui să se unească toate energiile lumii libere, reluând astfel retorica ce a motivat odinioară „războiul împotriva terorii”. Iar europenii rămân singuri.

Așa cum, o altă variabilă geostrategică care s-ar putea dovedi că are urmări catastrofale își flexează mușchii pentru a iniția ceea ce ar putea foarte, foarte ușor să devină un război comercial cu China și, pe cale de consecință, cu cel puțin câțiva dintre aliații săi majori din Organizația de Cooperare de la Shanghai, cu jumătatea lor de lume cu tot.

Dar modelele prospective despre care vă vorbeam au neplăcuta caracteristică (printre altele) de a cere introducerea măcar a variabilelor de care ești absolut sigur că reprezintă o valoare stabilă pentru un viitor oarecum previzibil.

Iată, însă, că „fortăreața Europa” vrea să pornească în jocul global fără mijloace de a susține comunicațiile militare nici măcar într-un efort pentru a ajuta Ucraina, abandonată de Trump și care are un acces cel puțin limitat la sistemul vital „Starlink”... de unde declarația realistă și trită, ca o înfrângere, așa cum și este, a doamnei Kallas, șefa diplomației europene: „Starlink este într-adevăr indispensabil Ucrainei și, din păcate, pe termen scurt, Europa nu poate înlocui această capacitate esențială.”

Cealaltă variabilă privind sistemul de încredere a venit din partea candidatei la președinția Franței, Marine Le Pen, pe care toate sondajele o indică în postura de câștigătoare și care a anunțat că, în șase luni după momentul eventual al ajungerii la Élysée, va ordona încheierea oricărui ajutor financiar pentru Ucraina deoarece „nu mai avem posibilitatea de a face acest lucru...”.

Doar două dintre noile elemente majore de incertitudine care ar trebui introduse și de ai noștri în modelele care, cine știe, poate s-or face undeva privind situațiile de risc extrem care se pot naște în spațiul Mării Negre, spre exemplu, în cazul în care situația din Franța cu Le Pen la Élysée își va combina prioritățile cu un AfD – forță politică ce câștigă rapid în diferite zone ale Germaniei – și, împreună, ar vrea recalibrarea relațiilor cu Rusia, poate și cu China, cu siguranță dorind și o normalizare a situației aici, în zona noastră, unde s-ar putea deschide magistralele promise de transport ale energiei.

Dar, ca ultimă întrebare, mai există vreun institut românesc de analiză a riscurilor, așa cum, cu ceva timp în urmă, EURISC înflorea în relații cu UE, SUA și China?