Când „popor sârb” devine problemă constituțională: Blocaje şi tensiuni în Kosovo

Două evenimente petrecute aproape simultan readuc în atenție situația sârbilor din Kosovo. La Priștina, o dispută aparent semantică privind utilizarea termenilor „popor sârb” și „comunitate sârbă” a contribuit la blocarea unei ședințe a a forului legislativ.

Controlul asupra lacului Gazivode și disputele politice din Priștina redefinesc realitatea Foto: AI

In acelaşi timp, la aproximativ o sută de kilometri distanță, pe malul lacului Gazivode, utilajele demolau mai multe construcții aparținând unor sârbi. Luate separat, cele două episoade pot fi explicate prin proceduri parlamentare, prevederi constituționale sau aplicarea legislației privind proprietatea. Privite însă într-un context mai larg, ele ridică o întrebare mult mai incomodă: asistăm la o politică graduală prin care Priștina elimină prezența instituțională, administrativă și, în cele din urmă, materială sârbă din nordul Kosovo?

Sigur, răspunsul nu poate fi dat exclusiv prin interpretarea evenimentelor dintr-o singură zi, dar ceea ce se întâmplă acum sugerează că disputa dintre Belgrad și Kosovo a intrat într-o etapă diferită, iar miza nu mai este doar recunoașterea Kosovo sau statutul său internațional. Este controlul efectiv asupra teritoriului.

Incidentul din legislativul entității kosovare este relevant tocmai din acest motiv. După alegerea Albulenei Haxhiu, politiciană kosovară albaneză, la conducerea legislativului de la Priștina, atenția s-a mutat asupra desemnării vicepreședinților. Unul dintre aceste posturi este rezervat reprezentării comunității sârbe, iar Lista Sârbă (Srpska lista) l-a propus pentru funcție pe Slavko Simić, politician sârb din Kosovo și deputat în legislativul de la Priștina.

Lista Sârbă este principala formațiune politică a sârbilor din Kosovo și reprezintă de ani buni principalul vehicul politic prin care această comunitate participă la instituțiile kosovare. Formațiunea este apropiată politic de Belgrad și constituie, în practică, principalul interlocutor politic al autorităților sârbe în interiorul sistemului instituțional de la Priștina. În actualul legislativ, grupul său parlamentar este condus de Igor Simić, și el sârb din Kosovo, originar din Mitrovica de Nord.

Tocmai Igor Simić a făcut nominalizarea lui Slavko Simić, declarând că aceasta este formulată „în numele poporului sârb” și susținută prin semnăturile a nouă dintre cei zece deputați sârbi. Formularea a declanșat imediat disputa. Haxhiu a considerat-o incompatibilă cu cadrul constituțional kosovar, care tratează reprezentarea sârbilor prin prisma „comunității sârbe”, și i-a cerut lui Simić să își retragă afirmația. Acesta a refuzat, replicând că este „membru al poporului sârb” și că acest drept nu îi poate fi luat. Disputa a contribuit la suspendarea ședinței și amânarea continuării procesului de constituire a conducerii Parlamentului.

Diferența dintre „popor sârb” și „comunitate sârbă” poate părea, privită din exterior, o simplă dispută semantică. În realitatea politică din Kosovo, termenii au însă o încărcătură mult mai mare. „Popor” sugerează existența unui subiect politic colectiv, în timp ce „comunitate” plasează sârbii în arhitectura constituțională a Kosovo ca minoritate/comunitate cu drepturi garantate. De aici și refuzul reprezentanților Listei Sârbe de a considera cele două formulări perfect echivalente.

Controversa a fost amplificată de Donika Gërvalla, deputată a Vetëvendosje, formațiunea lui Albin Kurti, care a afirmat explicit că „nu există un popor sârb în Kosovo, ci doar o comunitate sârbă”. Declarația a oferit Belgradului un argument suplimentar pentru a prezenta incidentul nu ca pe o simplă dispută procedurală, ci ca pe o confruntare privind însuși statutul politic al sârbilor din Kosovo.

Aşadar, dacã privită de la distanță, diferența poate părea aproape artificială, in realitatea politică din Kosovo, cuvintele au însă greutate. Pentru Belgrad, acceptarea exclusivă a celei de-a doua formule poate fi interpretată ca o acceptare implicită a cadrului constituțional kosovar pe care Serbia continuă să îl conteste.

De aici și reacția extrem de dură a lui Petar Petković, directorul Oficiului pentru Kosovo și Metohija al Guvernului Serbiei. Acesta a vorbit despre „segregare”, „apartheid” și despre o tentativă de negare a poporului sârb, solicitând din nou intervenția Uniunii Europene. Termenii utilizați de Belgrad sunt evident încărcați politic și trebuie tratați ca atare. Dar dincolo de retorică există o problemă reală: statutul comunității sârbe și raportul acesteia cu instituțiile de la Priștina rămân nerezolvate.

La fel de interesant este ceea ce se întâmplã în Gazivode, acolo unde, în aceeași zi au fost demolate șase case de vacanță aparținând unor sârbi. Proprietarii fuseseră anterior notificați, iar autoritățile kosovare susțin că respectivele construcții sunt ilegale sau amplasate pe terenuri asupra cărora proprietarii nu au drepturile pretinse. Din perspectiva strict administrativă, explicația este coerentă: un stat aplică legea pe teritoriul asupra căruia consideră că exercită suveranitatea.

Numai că Gazivode nu este un loc oarecare.

Lacul și infrastructura asociată reprezintă din Gazivode reprezintã un obiectiv strategic pentru Kosovo, iar controlul său a constituit ani întregi una dintre componentele confruntării dintre Belgrad și Priștina. După o perioadă de administrare paralelă sârbo-kosovarã a sistemului hidrografic, compania kosovară Ibar-Lepenac a preluat controlul în 2025. Acest detaliu schimbă perspectiva asupra actualelor demolări, întrucât problema nu mai este doar dacă șase construcții au sau nu autorizație. Miza stabilește cine face regulile, cine le aplică și, mai ales, cine deține autoritatea efectivă într-un spațiu în care această autoritate a fost mult timp contestată.

Aici apare ceea ce poate fi numit politica faptului împlinit.

Priștina nu are neapărat nevoie de o confruntare spectaculoasă cu Belgradul pentru a modifica realitatea din nordul Kosovo. Este suficientă extinderea progresivă a instituțiilor kosovare și aplicarea legislației proprii în zone în care, timp de ani de zile, autoritatea sa a fost limitată, contestată sau concurată de structuri sârbe. Fiecare măsură poate avea, luată separat, o justificare administrativă. Efectul lor cumulat este însă politic.

Din perspectiva Priștinei, explicația este simplă: Kosovo nu poate accepta existența pe termen nelimitat a unui teritoriu în care autoritatea statului să fie incompletă și unde funcționează structuri dependente de Belgrad. Ceea ce Serbia numește presiune asupra sârbilor poate fi prezentat de autoritățile kosovare drept consolidarea statului de drept și extinderea ordinii constituționale asupra întregului teritoriu.

Această interpretare nu trebuie ignorată. Orice analiză care ar prezenta fiecare intervenție administrativă a Priștinei drept o acțiune îndreptată împotriva sârbilor ar risca să transforme argumentele Belgradului în concluzii jurnalistice. Dar nici extrema opusă nu este satisfăcătoare. Dacă privim exclusiv fiecare măsură în parte – o clădire fără autorizație, o instituție care nu aparține sistemului kosovar, o formulare constituțională contestată – riscăm să pierdem imaginea de ansamblu.

Iar imaginea de ansamblu arată o schimbare lentă a raportului de putere.

Pentru o asemenea strategie, timpul lucrează în favoarea Priștinei. Nu este necesară eliminarea într-o singură zi a tuturor structurilor asociate Serbiei. Mult mai eficientă poate fi integrarea graduală a teritoriului: administrație după administrație, instituție după instituție, proprietate după proprietate. După fiecare etapă, noua situație devine normalitatea de la care pornește următoarea negociere.

Belgradul se confruntă astfel cu o dilemă. Poate protesta diplomatic și poate cere intervenția Bruxelles-ului, dar posibilitățile sale de a împiedica măsurile administrative ale Priștinei sunt limitate în absența unei escaladări pe care Serbia însăși ar avea motive serioase să o evite. În acest fel, diferența dintre suveranitatea revendicată de Serbia și controlul exercitat efectiv asupra teritoriului continuă să crească.

De aici rezultă și insistența Belgradului asupra Uniunii Europene, dar este Bruxellesul pregãtit sã reacționeze ?

Belgradul susține, în esență, că a acceptat un proces de normalizare mediat de Uniunea Europeană în schimbul unor garanții pentru comunitatea sârbă, în timp ce mecanismul fundamental destinat să instituționalizeze aceste garanții nu a fost implementat în forma solicitată de Belgrad.

Aici apare vulnerabilitatea Bruxelles-ului. Dacă UE nu poate determina implementarea înțelegerilor pe care le-a mediat, dar acceptă între timp schimbarea realității administrative din nord, Belgradul poate susține că dialogul funcționează într-o singură direcție: negocierile continuă, însă situația de pe teren se modifică permanent în avantajul Priștinei.

Este posibil ca tocmai aici să se afle cheia strategiei actuale.

Pentru Priștina, timpul petrecut negociind nu trebuie să însemne neapărat conservarea statu-quo-ului. Dimpotrivă. Negocierile pot continua în timp ce administrația kosovară își extinde controlul. Dacă procesul durează suficient, o eventuală înțelegere viitoare nu va mai negocia situația existentă acum, ci o realitate nouă, creată între timp pe teren.

Gazivode este important tocmai pentru că arată diferența dintre cele două tipuri de putere. Serbia poate continua să revendice Kosovo și să considere nordul o zonă fundamentală pentru comunitatea sârbă. Dar cel care controlează infrastructura, aplică legea, trimite poliția, stabilește regimul proprietăților și decide ce poate fi construit sau demolat exercită o formă mult mai concretă de suveranitate.

De aceea, cele șase construcții demolate nu reprezintă, singure, dovada existenței unei strategii împotriva sârbilor. Nici disputa dintre „popor” și „comunitate” nu o demonstrează. Dar ambele episoade trebuie privite în dinamica mai largă a nordului Kosovo.

Putem asista la o politică graduală prin care Priștina elimină prezența instituțională, administrativă și materială sârbă din nord, fără a recurge la o confruntare decisivă și fără a formula neapărat acest obiectiv în mod explicit. Fiecare pas poate fi justificat juridic sau administrativ. Împreună, însă, pașii modifică realitatea politică.

Aceasta ar putea fi, în cele din urmă, adevărata bătălie pentru nordul Kosovo. Nu una purtată printr-o confruntare militară între Serbia și Kosovo, ci prin instituții, proprietăți, infrastructură, legislație și control administrativ. O bătălie lentă, în care fiecare nou fapt împlinit reduce spațiul rămas pentru vechiul statu-quo.

Iar dacă această tendință va continua înainte ca Belgradul și Priștina să ajungă la un compromis politic, s-ar putea ca viitoarele negocieri să nu mai stabilească cine va controla nordul Kosovo. S-ar putea să fie chemate doar să consfințească cine îl controlează deja.