București: locuri legendare. Silfidelor nr. 5

Vizavi de Cișmigiu e o străduță oarecare, numită a Silfidelor. Nu pentru că ar zbura musculițe sau zâne înaripate, ci pentru că e acolo Biserica Sf. Ilie-Gorgani, care pe vremea lui  Şerban Cantacuzino avea probabil un cimitir, ceea ce i-a dat ideea unui funcționar cu multă imaginație să înscrie acest nume în scripte.

Străduța asta, Gorganul și biserica sunt rămășițele unui cartier întins, numit Gorgani, care pornea de aici, crescut între albia râului și marea baltă a neguțătorului Dura, într-un loc mlăștinos, întrerupt de ochiuri de apă și întărit de șapte movile pietroase, numite gorgane. Unii credeau că ar fi vechi morminte. Alții le-au atribuit funcții magice. S-a spus chiar că movila cea mare, aflată acolo de dinainte de București, ar fi o necropolă a unor monștri străvechi, iar alături de osemintele uriașe s-ar afla grămezi de aur, plus marea carte de piatră, în care mâna acelor strămoși ar fi cioplit misterele vieții. În moțul gorganului cel mare s-a ridicat o biserică, închinată lui Ilie, prigonitorul tuturor dracilor. Dar nici așa nu s-a stins numele, căci biserica a devenit cu timpul Sfântul Ilie-Gorgani.

Fiind clădită în vârf, există și niște scări, iar la scările astea voiam să ajung.

A fost odată o croitoreasă de lux, care ar fi trăit pe la început de secol al XX-lea, imediat după război ajungând un fel de vedetă a Bucureștiului. Numele ei era Lisette și, desigur, femeile elegante nu spuneau niciodată mi-am făcut o rochie de dantelă, ci o rochie Lisette și atât.

Și hainele croite de ea chiar erau diferite de orice altă piesă vestimentară. Croitoreasa era o artistă, care făcea lucruri nemaivăzute, încât nu erau două rochii la fel. Croia mătăsuri, făcea jupe și bluze, volane de șifon și mai ales niște gulere întărite, care dădeau acea noblețe de care are nevoie o rochie. Făcea jachete cu mânecuță treisferturi, veste din dantelă, dar mai ales toalete de seară.

Cariera ei a ajuns la apogeu după ce a creat o rochie de atlaz auriu, cu talie joasă și poale suprapuse, din mătăsică românească, zisă și borangic. Rochia aceasta, cusută pentru fata unui bancher, a fâlfâit prin fața unor persoane simandicoase, la marele bal de la Banca Română, fata adăugându-i și un șal cu blană de vulpe. Priveai rochia și căpătai dintr-odată dorința nebunească de a-ți întinde aripile și de a zbura, ca la final să-ți dai seama că fără o rochie de la Lisette viața nu mai avea niciun sens.

Fata bancherului, care până atunci nu strălucise, îmbrăcată cu rochia asta, strălucea cum strălucesc persoanele atinse de îngeri sau de silfide.

Iar când apare o astfel de ființă, imediat apar imitatorii și energiile lor fără limite.

Zeci de femei se băteau să comande o rochie similară, se făcuse coadă la poarta croitoresei, iar unii, întreprinzători, deja făceau liste și căutau căi de-a pătrunde în casa croitoresei.

Dar Lisette avea o regulă: de cum primea cererea, se ducea în Gorgani și se așeza pe scara bisericii, la amiază, când coboară din cer aripioara pe care unii o numesc inspirație, alții har, iar cei mai mulți revelație.

Era clipa ei de întâlnire cu paznicul lumii ori poate nu chiar cu el, dar măcar cu un consilier sau cu un prieten, o voce care o ajuta în luarea unei decizii. Nu dura niciodată prea mult: un minut-două, hai poate cinci, și pleca de-acolo zâmbind. De cum se întorcea acasă știa sigur cine merită sau nu să aibă o rochie, „semnată” de ea.

Nu dădea explicații, nu spunea motivul refuzului sau al acceptării. Spunea da sau nu, fără să se știe de ce. Or, pentru unii doare lipsa de explicație - în mod absurd, aș zice eu. Un NU e o opțiune, îl primești și pleci mai departe. Să fim cinstiți. Pe cine ați întâlnit să aibă nevoie de explicațiile unui refuz? Refuzatul vrea să-i dai dreptate, să-ți explice că e genial etc.

Prin urmare existau drame. Femeile refuzate ajungeau la depresie și la sinucidere. Altele se transformau în hoațe de rochii sau chiar în ucigașe. Ziarele vremii sunt pline de melodrame, a căror cauză era croitoreasa noastră de lux.

În ciuda faptului că toată situația venea de la treptele din Gorgani, nimeni nu s-a dus acolo să repete experiența croitoresei, să ajungă într-un fel sau altul la rădăcina refuzului. Nu cunosc motivul, în schimb, știu sigur că pe aceste trepte, într-un anumit ceas, al amiezii, coboară o aripă, chiar și-n ziua de azi. Și ca să nu mai lungim vorba, eu aș zice să încercați.

Pe scara, pe care o putem numi chiar scara Gorganului, oamenii triști, nehotărâți, ghinioniști sau disperați, părăsiți, bolnavi de vanitate sau de invidie, respinși, neputincioși, aflați în momente de cumpănă, sau dimpotrivă, împăunați fără cauză, găunoși ori ciurucuri de haită – toți aceștia au șansa să se întâlnească, nu cu un demon sau cu un sfânt, ci cu visele croitoresei de lux, care a cusut rochii de poveste și a lăsat în urmă o stare de spirit. Iar dacă au noroc, vor reitera o experiență, situată pe linia palpitantă dintre astăzi și mâine.

Se zice că uneori se aude numele lui Lisette, șoptit de o voce misterioasă, iar cine îl aude are parte măcar pentru scurt timp de exaltarea care-i cuprinde pe marii artiști.

Cât despre croitoreasă, ce să zic, a sfârșit-o ca toate persoanele cu un strop de talent. Am găsit undeva, într-un ziar de prin anii ’30 o știre mică, în care se spune că faimoasa Lisette a fost ucisă de una dintre acele femei pentru care ea nu putuse să croiască o rochie. Și mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă acea femeie, refuzată, jignită, rămasă fără haina râvnintă și în cele din urmă ucigașa Lisettei ar fi primit totuși o rochie din mâinile croitoresei de lux? Eu cred că ar fi fost tot așa. Ființele care nu merită vreo rochie, în cazul în care o primesc totuși, vă dau în scris: nu vor fi niciodată mulțumite. O astfel de ființă nu vrea neapărat rochia, ci vrea locul pe care îl crede ocupat de altcineva. Prin urmare, cred că va ucide oricum.

Și ca să închei, strada Silfidelor nr. 5 se află pentru mine în topul geografiei miraculoase, ca unul dintre altarele amiezii bucureștene.