Ascensiunea independenților în Europa. Ce au în comun președinții Italiei, Austriei și Cehiei?

Sergio Mattarella a fost reales președinte al Italiei în 29 ianuarie 2022 de un colegiu electoral format din parlament și reprezentanți ai autorităților locale, deși inițial nu dorise să candideze pentru un nou mandat prezidențial.

Petr Pavel a fost ales președinte al Cehiei FOTO EPA-EFE

La expirarea primului mandat al lui Mattarella partidele italiene au vrut să-și impună favoritul în fruntea statului italian, însă puternica fragmentare și ideologizare a făcut imposibilă alegerea unei căi consensuale. Abia la al optulea scrutin în cadrul colegiului electoral Sergio Mattarella a fost reales președinte, acesta acceptând provocarea unui nou mandat de șapte ani „pentru binele și stabilitatea țării”. Motivul realegerii independentului Mattarella cu un număr foarte mare de voturi (759 voturi din 1009 electori) a fost că el oferea celor mai mulți electori încrederea că va păstra neutralitatea funcției de Președinte al Republicii și va fi deasupra confruntărilor dintre partide. Un fel de „monarh republican”! 

În Austria, cum am scris deja, Alexander Van der Bellen a fost reales în 9 octombrie 2022 Președinte al Republicii, printr-un scrutin popular, candidând independent. Principalele partide ale țării, popularii și social-democrații au susținut un fost lider al Partidului Verde, pentru a evita o confruntare inutilă care ar fi permis ascensiunea extremei drepte.     

În 27-28 ianuarie 2023 la alegerile prezidențiale din Cehia, prin scrutin direct, majoritatea votanților l-au susținut pe fostul general Petr Pavel, care a candidat drept independent. Pavel a fost Șef al Comitetului Militar al NATO, ales în 2014, iar după retragerea din cariera militară a intrat în viața politică. El și-a afirmat cu tărie valori departe de spiritul cazon tradițional: și-a declarat, de exemplu, sprijinul pentru căsătoriile între persoanele de același sex, precum și apetența pentru alte teme progresiste. Esența programului său electoral a fost aceea de a oferi Cehiei „un președinte demn”.  

Este o simplă coincidență alegerea în fruntea statului în țări cu o democrație consolidată, precum Italia, Austria sau Cehia a unor oameni politici care s-au autodefinit ca „independenți”? În opinia mea ascensiunea independenților în politica europeană nu este întâmplătoare, fiind un fenomen care trebuie înțeles în întreaga lui complexitate.   

În sine, succesul independenților este un motiv de îngrijorare, nu de bucurie civică, deoarece indică criza profundă a democrației europene și nivelul foarte scăzut al încrederii cetățenilor în partidele politice, fie că este vorba de cele tradiționale, post-materialiste sau antisistem. Realegerea sau alegerea unor independenți în cea mai înaltă magistratură a statului poate fi privită și ca un semn de maturitate democratică, deoarece de la președinții de republică se dorește ca aceștia să fie nu „jucători” pentru interese politice partizane, de partid, ci să asigure stabilitatea statelor în momente de criză. Președinții Italiei, Austriei sau Cehiei nu au competențe pur simbolice, ci instituțiile prezidențiale sunt dotate cu instrumente semnificative de influență politică, fără a putea contrabalansa însă atributele puterii guvernelor.   

Succesul independenților în politica la nivel înalt din unele state ale Uniunii Europene ne oferă indicii despre natura crizei democrației contemporane. Cetățenii intuiesc sau chiar sunt informați despre consecințele a ceea ce politologii numesc de câteva decenii drept „cartelizarea partidelor”. În esență, acest fenomen se referă la faptul că partidele politice „colonizează” instituțiile publice cu propria clientelă dincolo de nivelul conducerii unor structuri publice, acestea fiind „capturate” până la nivelele funcționale inferioare. Sunt cunoscute cazurile în care și portarii unor instituții publice au fost repartizați prin „algoritmul politic” al unor coaliții guvernamentale! Astfel, instituțiile publice, teoretic apolitice și care ar trebui să ofere „bunuri publice” societății, sunt transformate, de fapt, în „rente politice” pentru clientela diverselor partide politice. Fenomenul, transideologic, bine documentat de altfel de literatura științifică internațională, ar putea fi explicația pentru care cetățenii, ca o reacție de autoapărare, investesc cu încredere lideri politici care se autodefinesc drept „independenți”. Prin independență, cetățenii înțeleg că respectivii oameni politici nu sunt captivi unor interese de tip clientelar. Cel puțin speră să nu fie așa! 

Criza democrației și antidotul reacției populare, ascensiunea independenților, poate fi înțeleasă și ca o consecință a influenței tot mai mari a rețelelor sociale. Acestea au schimbat în mod radical modul în care se face socializarea și comunicarea politică, prin faptul că electoratul a ieșit de sub controlul presei tradiționale, atitudinile politice fiind modelate prin intermediul unor platforme precum Facebook, TikTok sau Instagram. Ascensiunea acestora a slăbit și mai mult încrederea publicului în instituțiile clasice ale democrației liberale – partidele politice pluraliste – iar percepția de criză totală și permanentă a sistemului politic a contribuit la nașterea unei mitologii a „independenței politice”, așa cum era în trecut cea a „tehnocratului”.  

Pot fi utili „independenții” revitalizării democrației românești?    

Sondajele de opinie din România, indiferent de cine sunt plătite și realizate, sunt consensuale cel puțin într-un singur punct: criza de încredere a partidelor politice de la putere sau din opoziție. Niciun lider politic din România actuală nu reușește să depășească bazinele electorale ale propriilor partide politice, pentru a avea simpatia majorității cetățenilor. În Austria sau Cehia, lideri independenți, precum Alexander Van der Bellen sau Petr Pavel, nu au fost doar creații ale marketingului politic, ci sunt personalități care au transmis electorilor credința că ei sunt suficient de puternici pentru a revitaliza instituția prezidențială, nu în calitate de sediu al puterii executive, ci de instituție-simbol pentru națiune. 

În mod paradoxal, cel puțin ca ipoteză de lucru, poate fi gândită revitalizarea democrației românești prin intermediul unor independenți, pentru viitoarele alegeri prezidențiale. Dacă ar fi doar un produs de marketing politic, „Independentul”, „Intelectualul” sau „Tehnocratul” nu ar face decât să adâncească deficitul de încredere în politică, să genereze absenteism și pasivitate civică. România are nevoie în mod real de un independent în cea mai înaltă magistratură a statului român, pentru revitalizarea încrederii publice în aceasta. Prin „independent” nu trebuie să înțelegem o persoană care nu a făcut niciodată politică sau nu este chiar din rândul actualilor oameni politici. Nu este nici acel „intelectual de stânga” presupus a avea puteri electorale miraculoase sau vreun tehnocrat justițiarist mesianic. În sensul experiențelor din Austria, Cehia și Italia, „independentul” este un tip de profil politico-psihologic: o persoană cu un sistem de valori și credințe bine conturate, care are curajul de a merge inclusiv împotriva unor „sminteli colective” și, mai ales, nu este profund „îndatorat”, prin biografie și carieră, unor grupuri politice și afaceri cu influență nocivă asupra funcționării statului. „Independentul” este o persoană cu recunoaștere profesională, un lider în domeniul său de activitate, oricare ar fi acela. Un astfel de „independent” poate fi cu adevărat util societății românești, pentru a le reda cetățenilor curajul speranței! Alternativa se profilează tot mai clar: absenteismul clasei de mijloc și tentația extremismului pentru perdanții crizei economice.