Alegerile prezidențiale din Austria, un model pentru anul 2024 în România?

În timp ce turnura suveranismului pare de nestăvilit în Europa șocată de impactul consecințelor agresiunii ruse asupra Ucrainei, dacă ținem seama de alegerile recente din Suedia și Italia, din neutra Austrie ajunge o veste aparent banală: în 9 octombrie a fost reales Președinte Federal Alexander Van der Bellen.

Alexander Van der Bellen FOTO EPA-EFE

Știrea importantă abia acum urmează: principalele partide ale țării, social-democrații și creștin-democrații, nu au avut candidați proprii.

Postul de Președinte Federal nu este deloc unul fără atribuții, prin comparație cu Președintele Republicii din România. În Austria, președintele este ales prin sufragiu direct, pentru un mandat de 6 ani, pentru a asigura stabilitatea statului, dincolo de ciclurile electorale (în Austria, mandatul parlamentar are 5 ani, existând un decalaj de un an între durata mandatului parlamentar și a celui prezidențial, la fel ca în România). Spre deosebire de Președintele Republicii din România, Președintele Federal austriac poate dizolva Parlamentul (Consiliul Național). În Constituția austriacă există următoarea prevedere, la Art. 70:

„Cancelarul Federal şi, la recomandarea acestuia, ceilalţi membri ai Guvernului Federal sunt numiţi de Preşedintele Federal. Nu este necesară nicio recomandare în legătură cu revocarea Cancelarului Federal sau a întregului Guvern Federal; revocarea membrilor individuali ai Guvernului Federal are loc în urma recomandării Cancelarului Federal.”

Să fiu mai explicit: Președintele Austriei îl poate revoca pe cancelar dacă el consideră că așa este bine pentru interesul națiunii austriece. În România, Președintele Republicii nu are competența constituțională a demiterii șefului Guvernului. Deci, cine are mai mari competențe constituționale, șeful statului austriac sau cel al României? În rest, președinții Austriei și României au cam aceleași atribuții, pe care le regăsim la șefii de stat aleși de Parlament (Ungaria) sau de un colegiu electoral (Germania, Italia): încheie tratate internaționale, asigură promulgarea legilor, numesc înalți funcționari de stat ș.a. Președintele Federal este comandantul armatei austriece. În Austria, judecătorii sunt numiți de către președinte, la propunerea Guvernului, însă magistrații sunt independenți. Ne putem imagina, de exemplu, cum ar fi arătat mandatele prezidențiale ale lui Traian Băsescu dacă ar fi avut competențele constituționale ale Președintelui Austriei!

Totuși, de ce marile partide tradiționale din Austria, social-democrații și creștin-democrații, nu au avut un candidat propriu în alegerile prezidențiale, astfel încât Van der Bellen le-a câștigat la 78 de ani încă din primul tur? Este important de precizat faptul că în competiția prezidențială s-a înscris un singur candidat al unui partid parlamentar, Walter Rosenkranz din partea Partidului Libertății (de extremă dreaptă). Acesta a primit mai puțin de 20 de procente din voturi.

Primul element explicativ este legat de faptul că, în Austria, conceptul „președintelui-jucător” nu este acceptat, iar Președintele Federal, singura persoană aleasă în mod direct de toți cetățenii austrieci, este privit ca un garant al ordinii constituționale democratice. De aceea, președinți ai Austriei au fost aleși politicieni cu experiență dovedită în slujba statului.

În al doilea rând, realegerea lui Alexander Van der Bellen a fost determinată de personalitatea lui, respectiv de prestația din primul mandat. Van der Bellen provine dintr-un tată rus și o mamă estoniană, care au ajuns să se adăpostească în Austria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, obținând cetățenia austriacă abia în 1958. Van der Bellen a fost profesor de economie la Universitatea din Viena, fiind președinte al Partidului Verzilor austrieci între 1997 și 2008. În 2016, a fost ales Președinte Federal după o luptă strânsă cu Norbert Hofer, reprezentantul Partidului Libertății. În 2016, candidații partidelor tradiționale austriece, social-democrații și creștin-democrații, s-au clasat pe locurile 4-5, fiind o înfrângere drastică a acestora.

Aprecierea austriecilor pentru Alexander Van der Bellen vine din faptul că în primul mandat acesta a dat dovadă de echilibru și calm, atât în gestionarea pandemiei de Covid-19, cât și în timpul crizei politice determinate de acuzațiile de corupție la adresa fostului cancelar Sebastian Kurz. Fără a fi foarte vizibil în spațiul public, Van der Bellen a dat stabilitate statului austriac în momente de criză. 

Alegerile prezidențiale recente din Austria pot fi un moment de reflecție și pentru actorii politici majori din România. La Viena nu s-a pus problema unui „târg” între partidele tradiționale pentru susținerea lui Van der Bellen, ci au considerat că este o formulă politică acceptabilă pentru a asigura stabilitatea politică a țării. Social-democrații, creștin-democrații ori ecologiștii din Austria sunt în concurență unii cu alții, iar cancelar (premier) devine liderul partidului cu cele mai multe mandate parlamentare.

În România, discuțiile despre alegerile din 2024 au început deja. Nu există zi în care un lider politic sau o figură marcantă a spațiului public să nu fie „nominalizată” ca potențial candidat din partea unui partid sau din partea unei coaliții. Lista „prezidențiabililor” este deja lungă, cu nume noi și vechi, cu politicieni de cursă lungă sau independenți, care au servit însă, de-a lungul timpului, în diferite poziții oficiale. Dezbaterile sunt uneori atât de aprinse, încât pare că a început deja campania electorală. Unii dintre „nominalizați” sunt zilnic / săptămânal în spațiul media. Alții se poziționează discret, în spatele unor mesaje criptice, ținute cu diferite ocazii cu semnificații simbolice. Speculațiile au o dinamică ridicată, iar „fronturile” sunt deja conturate: stânga și dreapta, reprezentate de primele două partide din Parlament, la care putem adăuga unul sau doi candidați surpriză, reprezentând interesele partidelor mai mici. În timp ce primele două partide mizează pe capacitatea lor de a construi un candidat viabil, partidele mai mici mizează, precum în Austria, în 2016, pe războiul celor mari, care, eventual, va deschide calea câștigătorului surpriză.

Actuala coaliție de guvernare (PSD, PNL, UDMR, cu susținerea minorităților reprezentate în Parlament) a declarat în repetate rânduri că intenționează să asigure o stabilitate politică pentru o perioadă mai lungă de timp, menționându-se, uneori, anul 2028 ca un posibil indicator în timp. Contextul geopolitic regional impune o astfel de abordare, care să îmbrățișeze stabilitatea și coerența politică, chiar în pofida diferențelor doctrinare absolut firești. Ceea ce „încurcă” această proiecție a stabilității este exact competiția prezidențială, din 2024, care, în lipsa unei abordări imaginative, nu poate fi altfel decât a fost până acum, adică „sângeroasă”, cu multe pierderi de resurse politice și de capital de încredere din partea populației.   

Ca atare, cel puțin la nivel de ipoteză de lucru, poate fi imaginată varianta în care partidele din actuala coaliție de guvernământ susțin un candidat comun în alegerile prezidențiale. Acesta/aceasta trebuie să aibă o carieră profesională și publică semnificativă, să fie în mod real echidistant(ă) politic, dar cu experiență de „demnitar”, și care să facă dovada unor calități prin care garantează faptul că poate asigura stabilitatea țării în momentele de criză. Chestiunea premierului poate fi decisă implicit de alegători, prin votul acordat partidelor, și acordurile politice postelectorale, în funcție de ponderea în Parlament, ceea ce ar permite continuarea unei guvernări de mare coaliție.

Deși această variantă nu este exclusă în discuțiile publice, ipoteza este în contrasens cu proiecțiile actuale pentru anul 2024. Sarcina politologilor este însă aceea de a investiga și alte moduri de abordare a politicii, în limitele Constituției României și a legislației actuale, mai ales dacă există deja unele modele care s-au dovedit funcționale, ca de exemplu modelul austriac invocat mai sus. Identificarea unui spațiu comun al partidelor politice din actuala coaliție parlamentară, care să aibă ca fundament interesul public și nu orgoliul electoral al unui partid sau altul, ar permite o cu totul altă distribuție a resurselor politice pentru anul 2024 și, în felul acesta, atingerea unui obiectiv de țară mult mai important decât orice obiectiv de partid: stabilitate politică, în interesul cetățenilor.

Evident, este prea devreme ca o astfel de decizie să fie adoptată, dar opțiunea de a renunța la războiul politic clasic, asociat cu toate competițiile prezidențiale de până acum, și îmbrățișarea unei variante care să se bazeze pe rațiune, încredere și caracter politic nu se poate adopta peste noapte. Aceasta ar presupune o schimbare fundamentală de paradigmă, din partea partidelor care asigură azi guvernarea, care ar necesita o analiză atentă, o interiorizare, până la nivel de filială de partid, a noului concept, o pregătire corespunzătoare, inclusiv din perspectiva comunicării publice, și, în final, testul suprem în fiecare democrație, respectiv validarea, de către electorat, a acestui nou model de acțiune politică.