Are România un proiect în procesul de reconstrucție a Ucrainei? Cursa pentru reconstrucția Ucrainei: un start pierdut (II)

Reconstrucția Ucrainei este prezentată adesea ca un mare șantier care va începe după încheierea războiului. Imaginea este comodă, dar greșită. Când pacea va veni, o parte importantă a pozițiilor va fi deja ocupată: relațiile dintre guverne vor fi construite, companiile vor fi precalificate, consorțiile vor exista, mecanismele de garantare vor funcționa, iar o parte dintre proiecte vor avea deja finanțare, constructori și furnizori. Cine așteaptă pacea pentru a începe pregătirea va intra într-o cursă începută cu ani înainte.

Foto: Profimedia

Conferința pentru Reconstrucția Ucrainei desfășurată în iunie 2026 la Gdańsk arată cât de departe a ajuns procesul. Potrivit bilanțului oficial polonez, conferința a reunit mii de participanți, zeci de delegații oficiale și numeroase organizații internaționale. Au avut loc peste o mie de întâlniri business-to-business și au fost semnate aproximativ 200 de acorduri, memorandumuri și declarații, inclusiv contracte în valoare de mai multe miliarde de euro.

Aceste cifre trebuie citite cu o anumită prudență, pentru că nu toate documentele semnate reprezintă contracte comerciale ferme în sens clasic. Dar tendința nu poate fi contestată: piața reconstrucției se formează deja.

Uniunea Europeană a creat pentru perioada 2024–2027 Ukraine Facility, un instrument de până la 50 de miliarde de euro. Componenta investițională – Ukraine Investment Framework – finanțează transportul, infrastructura, energia, digitalizarea, industria, agricultura și întreprinderile private. La Gdańsk a fost lansat și European Flagship Fund for the Reconstruction of Ukraine, conceput pentru a atrage capital public și privat în companii și proiecte din energie regenerabilă, transport, infrastructură digitală și industrie.

Banca Europeană de Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare au anunțat, la rândul lor, noi pachete de finanțare pentru infrastructură, locuințe, sectorul privat și conectivitate. La toate acestea se adaugă noul Ukraine Support Loan de 90 de miliarde de euro pentru 2026–2027.

De ce sunt importante toate acestea pentru România? Pentru că demonstrează că nu asistăm doar la o competiție pentru contracte, ci la o competiție pentru poziționarea în mecanismele care vor genera contractele: participarea la definirea proiectelor, accesul la finanțare, formarea consorțiilor și integrarea companiilor naționale în viitoarea economie ucraineană.

Statele europene au înțeles acest lucru și au ales modele diferite.

Polonia a privit reconstrucția ca pe un proiect de stat și a încercat să lege administrația, camerele de comerț, instituțiile financiare, companiile și instrumentele de garantare într-un mecanism comun. Organizarea conferinței de la Gdańsk nu a fost, din acest punct de vedere, doar un succes diplomatic, ci și un instrument de poziționare economică. Polonia vrea ca o parte importantă a fluxurilor reconstrucției să treacă prin economia poloneză.

Franța a ales o formulă mai directă, finanțând intrarea companiilor franceze pe piața ucraineană. Danemarca și-a concentrat masiv efortul asupra Mykolaivului și a transformat concentrarea teritorială într-un avantaj strategic. Regatul Unit a atacat una dintre problemele care țin capitalul privat departe de Ucraina: riscul. Germania, Italia și Cehia au construit, în formule diferite, legătura dintre decizia politică, administrație, finanțare și mediul de afaceri.

Modelele diferă, dar logica este aceeași. România a discutat despre oportunități, în timp ce celelalte state au construit mecanisme pentru a le transforma în proiecte.

De aceea putem vorbi despre un start pierdut. Nu pentru că România nu ar mai avea nicio șansă. Dimpotrivă, poziția geografică rămâne excepțională. Constanța, Dunărea, frontiera cu Ucraina, apropierea de Republica Moldova și legăturile cu Odesa și Cernăuți oferă României avantaje pe care puține state europene le au. Dar avantajul geografic nu mai este suficient.

Recuperarea nu se poate face prin încă o conferință. România are nevoie de un mecanism permanent aflat la intersecția dintre Guvern, Administrația Prezidențială, mediul de afaceri, băncile comerciale și instituțiile financiare internaționale.

Prima misiune trebuie să fie realizarea unui portofoliu național de proiecte. Nu o listă de idei și nici o colecție de intenții, ci proiecte cu beneficiar ucrainean identificat, finanțator potențial, parteneri, calendar, structură juridică și companii interesate.

A doua misiune trebuie să fie pregătirea firmelor românești. Multe companii românești nu au experiență consistentă cu procedurile Băncii Mondiale, BERD, BEI sau ale Comisiei Europene. Fără asistență juridică, financiară și tehnică, riscul este ca ele să ajungă, în cel mai bun caz, subcontractori ai unor consorții străine.A treia misiune este finanțarea și garantarea riscului. Nu poți cere unei companii să investească într-un stat aflat în război și, în același timp, să o lași singură în fața riscului politic, comercial și de securitate.A patra misiune trebuie să fie alegerea priorităților. România nu poate acoperi întreaga Ucraină și toate sectoarele, dar poate construi o prezență puternică în transport și logistică, energie, construcții, infrastructură municipală, agricultură, digitalizare și servicii.

A cincea misiune trebuie să fie alegerea geografică: Odesa, Cernăuți, sud-vestul Ucrainei și Republica Moldova. Acolo există o logică economică și strategică naturală pentru România.

În sfârșit, această politică trebuie să aibă o conducere identificabilă și responsabilă. Performanța ei trebuie măsurată în proiecte pregătite, finanțări atrase, consorții constituite și contracte câștigate, nu în numărul conferințelor și al întâlnirilor.

Startul a fost pierdut, dar cursa nu s-a încheiat. Dimpotrivă, intră acum în faza în care se vor fixa multe dintre pozițiile pe termen lung. Pentru a reintra în ea, România trebuie să treacă de la diplomația participării la politica proiectelor.