Amintiri fulgurante. Am onoarea, domnule colonel! (3)

Cinci ani au trecut și praful și pulberea s-a ales din cavaleria lui Simion Morărescu și din fabrica de mobilă Biedermeier, și din petrecerile cu Simienii, și din jocul la mesele de poker, la care a pierdut luni de zile și nopți în șir toți banii pe care îi mai avea puși deoparte, până și casa, frumoasa casă de pe malul râului Râmnic, cu înfățișare de casă olandeză, cu pereții galbeni ca șofranul și acoperișul de țiglă roșie, strecurată atât de pitoresc printre morile de vânt, cu aripile lor pitice care înfrumusețau fericit la poalele dealului Petrișor, ca într-o poveste care te făcea să uiți că ești în Cetatea de scaun a Olteniei de sub munte.

Casa aceasta a fost ultima rămășiță din averea făcută de Simion Morărescu, tâmplar de lux, scoborât de la Cluj în Regat, însoțit de o iubită unguroaică până când s-a căsătorit cu fiica Lodovicăi Pop, Maria Pop, care, în maiestatea ei feminină izbitoare în frumusețe, o moștenea pe mama ei năsăudeanca.

Lodovica Pop era atunci când s-a petrecut dezastrul lui Simion Morărescu o bogată râmniceancă în stare să dea bani cu împrumut la disperații nevoiți să-și amaneteze până și sufletul și, astfel, cu bani mulți, a rupt la tribunal căsătoria nefericită a fiicei sale cu Simion Morărescu, ajuns să bea pe datorie în cârciumi sordide, singur la masă și brusc îmbătrânit în mizerie, ocolit cu dispreț ucigător de întreg orașul pe care-l dominase până atunci cu bogăția lui obraznică.

Judecata a hotărât ca cele două fete născute în timpul căsătoriei, cea mare să rămână în grija tatălui, iar cea mică să se întoarcă la mama și bunica ei Lodovica Pop. Nefericitul bețiv al orașului a încredințat fiica unui internat al singurei școli de învățătoare, rămânând firește să plătească internatul – altfel nu se putea – tot Lodovica Pop, până ce această fată frumoasă și ea ca bunica ei a fost pețită cu un inel de logodnă cu diamant de către un boiernaș al târgului, Bodnărescu. Logodna a durat până când logodnica a întâlnit un învățător ca și ea, venit dintr-un sat de la capătul Olteniei de sub munte, de pe apa Tărâiei, care se vărsa în Olteț, la Bălceștii de Olteț. Întâlnirea dintre cei doi învățători s-a transformat din prima clipă într-o fulgerătoare dragoste care a făcut-o pe nepoata Lodovicăi Pop să înapoieze inelul de logodnă cu diamant și să se pregătească pentru nunta cu mult mai săracul, dar iubitul învățător.

Viața m-a adus peste ani, elev în clasa a I al Liceului Lahovary, să trec într-o zi pe o stradă aflată atunci printre ruinele fermecătoarei priveliști cu vile și mori de vânt evocate și păstrate cu sfințenie până azi în amintirea mea, pe o stradă  într-o hrubă cu un geam de câteva palme care adăpostea  atelierul părinților unui coleg al meu, Vizitiu, atelier unde se reparau umbrele și mașini de cusut Singer și ceasuri de masă cu sonerie și se înlocuiau spițele rupte ale roților de bicicletă. Lângă această vitrină, parcă văd și acum, o placă de scândură de brad cu o streașină cât o palmă pe care cu vopsea neagră era scrisă această reclamă: „În curte la Simion Morărescu găsiți sănii pentru copii, din fag, cu șină de fier pe tălpi, lădițe pentru recruți și cosciuge de brad pentru evenimente funebre”. Am rămas firește împietrit citind de zece ori la rând reclama, descoperind că eu sunt nepotul lui Simion Morărescu. Așa am intrat în curtea mare a unei case cu arhitectură turcească, cu pridvoare de lemn la fiecare etaj al celor trei, pe scări de lemn vopsite verde, ca și cerdacul de la un etaj sau altul, și sus la mansardă pe o placă de lemn „ACI”, cu săgeată în capul căreia sta scris „se găsește cosciuge”.

Am urcat ca în transă la mansarda care sub pod adăpostea trei chilii. În prima chilie, ca o magazie cu scânduri de brad și de fag, în cea de-a doua chilie – o masă de tâmplărie cu menghină și rindele, cum o fi fost adusă aici nu știu, și o canapea pe care dormea o bătrână care m-a întrebat ungurește ceva fără să se ridice în capul oaselor, iar eu, intrat pe o ușă scundă, aplecându-mă, deși eram un copil, am văzut într-o cameră lungă cu trei, patru sănii îngrămădite între cosciuge și capace de cosciuge, în capătul ei un cosciug pregătit pentru mort cu salteluță îngustă, de pus sub mort și cu pânza de ochi cu care se acoperea mortul drept cearceaf și, pe o pernuță mică ce se pune sub capul mortului în cosciug, se odihnea un ghemotoc de om, pe cap cu o căciuliță de lână cu moț în vârf și mogâldeața cu obrajii spuziți de o barbă nerasă și albă ca varul, ca și obrazul și fruntea și învelit cu un șorț gri de tâmplar atârnat de umeri, Simion Morărescu.

- Eu sunt Dinu, am zis, fiul fetei dumitale Antoaneta.

Nu mai știu până azi cum s-a încheiat această împrejurare, aud însă glasul uscat al tâmplarului.

- Tu ești fiul Antoanetei?

Antoaneta era atunci fiica înfiată și iubită mai mult decât cei patru băieți ai colonelului Constantin Mihăescu, emblematicul personaj al Râmnicului cu pieptul plin de decorații, cum se vede în fotografie și pe care Râmnicul întreg îl saluta cu pălăria ridicată: „Am onoarea, domnule colonel!”.  

Urmarea în numărul viitor