Am onoarea, domnule colonel! (4) Povestea ofițerului emblematic cu pieptul plin de decorații

Colonelul Mihăescu se trăgea din satul Mihăești,  din dreapta Oltului, dintr-o familie înstărită, pe care preotul și învățătorul satului a îndemnat-o să-l dea mai departe la școală, la Râmnic, la seminarul ortodox, adus la Râmnic - cum se știe - de la Craiova de viitorul Sfânt Calinic de la Cernica.

Părinții l-au dus mai devreme față de ziua examenului de admitere și l-au lăsat la o gazdă de încredere, însă el s-a răzgândit și a părăsit seminarul în favoarea Școlii de Ofițeri a Regimentului 2 Dorobanți. Urcând cu ambiție treptele gradelor militare și strâns la cheltuieli, și-a cumpărat la Râmnic, pe strada Dr. Florentin, la numărul 7, o moșie întreagă în care s-au cuprins, sub hărnicia lui, o vie bogată cu struguri aleși, o ogradă cu meri ionatani și cu peri și și-a ridicat, la capătul acestei averi, pe un tăpșan, o casă cât o cazarmă întreagă, cu trei etaje și o ieșire la stradă, un fel de alee largă de tot, mărginită de peri înalți, cum rar s-au văzut pe vremea aceea. În fața porților de lemn bătute în cuie de fier și cu ivăre, se afla un pod care, peste strada Dr. Florentin, dădea în câmpul de instrucție al Regimentului 2 Dorobanți. De la porțile acestea, cum stăteai cu fața spre ele, până la Olt, se întindeau hectare de porumb, ca în Câmpia Dunării, numită de râmniceni Porumbiștea colonelului. Erau la un loc peste zece hectare de porumb care începeau din spatele casei până la jumătatea drumului spre Călimănești. Erau câmpuri întregi de porumb pe care colonelul vâna prepelițe, iepuri și vulpi împreună cu prietenul lui bun, și cred că singurul lui prieten din oraș, căpitanul Adreani, italian din moși strămoși, care construise în mijlocul orașului și o grădină restaurant numită Gambrinus și lângă ea un teatru adevărat, cu staluri, loji și balcoane, cum nici în București, până la Teatrul cel Mare nu se întâlnea.

La începutul carierei de ofițer, colonelul, emblemă a Râmnicului, și-a adus de soție o țărancă, înstărită și ea, din satul Mihăești, care i-a turnat la rând patru băieți și i-a crescut până la școală, pe numele lor Gogu, Nică, Sandu și Lucian pe care brusc i-a părăsit dând – cum se spunea pe atunci – în boala alcoolismului și murind într-un stop cardiac.

Atunci, văduv și cu copiii încă la școală la Râmnic, pe diverse trepte ale Liceului Lahovary, s-a aflat în nevoia de a le găsi o mamă și, căutând, a aflat-o divorțată de Morărescu pe fiica Lodovicăi Pop și a rugat-o să vină să-i crească copiii. Și ea, frumoasa năsăudeancă, a venit în casa colonelului Mihăescu însoțită de fiica ei mai mică, rămasă în grija ei după divorțul de Morărescu, fiică numită Cornelia Antoaneta, pe care colonelul a iubit-o din prima clipă mai mult decât i-a iubit pe băieții lui.

Înainte de a începe, am să fac un ocol ca să evoc o epocă vâlceană întreagă de la începutul veacului al XX-lea. 

Colonelul avea un nepot Mihăescu, înstărit și el, la Mihăești, un oltean întreprinzător care s-a așezat la Horezu și a ridicat un han cu camere de locuit și o cârciumă mare de târg în curtea căreia sâmbăta, la târg la Horezu, intrau multe care cu boi și căruțe pline cu legume și grâne și animalele ogrăzilor oltenești, oi, capre și păsări de toate felurile. Deasupra cârciumii stătea pictată în culori tari o placă mare de scândură de brad, un țap flocos și vânjos, cu coarnele răsucite și sub picioarele lui stătea scris mare de tot numele cârciumii și hanului: La Țapu.

Aici, pe la sfârșitul anilor 30, oprea în fiecare dimineață un fel de autobuz al vremii, plin cu lume de pe Valea Cernei, a Tărâiei și a Oltețului, de la 40 de km din satul Zătreni, proprietatea unui negustor pe care îl chema Zapciroiu, de unde și numele autobuzului: Autobuzul lui Zapciroiu, care ducea călătorii până la Râmnic, condus de un șofer numit Țundrea, care prin 1929 fusese șoferului Fordului albastru cu mustăți al învățătorului slătiorean Costică Săraru, care și-l cumpărase – primul pe vremea aceea – cu sprijinul tatălui său, veteranul de război, conservator la pensie, cu pieptul la fel de plin de decorații, nouă, una fiind Sf. Gheorghe rusească, înmânată de țar, și cealaltă Steaua României, înființată de Carol I pentru faptele vitejești săvârșite la Smârdan, unde fusese rănit, cum se scria în Decret, sub umărul drept la „țețea” dreaptă.

Șoferul Țundrea de pe autobuzul lui Zapciroiu era însoțit permanent de un flăcăiaș numit Birlic, care stătea în dreapta șoferului pe un scăunel, ținând în brațe un trunchi scurt de stejar cioplit ca o pană, pe care, când autobuzul se oprea că nu-l mai ajuta motorul, el iute sărea jos și punea pana de stejar sub roata din dreapta din față, iar călătorii se dădeau jos cu papornițele și traistele lor și scoborau de pe acoperiș cuferele cu mărfuri să ușureze motorul, iar dacă nici așa nu pornea lăsau bagajele și împingeau cu umărul până în vârful dealului Costeștilor, când se urcau în autobuz, și mașina scobora voioasă la vale până la apa Milcoiului de unde începea alt deal, al Deduleștilor, și povestea drumului până la Râmnic o lua de la început.

Ajuns la Râmnic, autobuzul trecea Podul Vinerii Mari, cu balustrade uriașe de lemn, iar la capătul podului o lua la stânga, până intra în curtea hanului cu hotel numit Mititelu, unde, la prânz,  mâncarea de bază era vestitul boboc de rață cu varză călită. Nu era râmnicean să nu fi intrat măcar o dată la un prânz cu boboc de rață pe varză călită.

Și acum să ne întoarcem la colonelul Mihăescu, care, cu ajutorul fermecătoarei năsăudence, frumoasă, o mare doamnă, pe care a luat-o în căsătorie cu toate drepturile de Doamna Colonel, își creștea copiii cu o severitate militărească vestită în tot orașul. Cei patru băieți nu aveau voie să-i spună tată ci numai domnule locotenent, domnule maior, domnule colonel. Și „Ordonați”, și „Am înțeles”. Și în poziție de drepți chiar și la masă. Dintre acești băieți, Gogu, cel mai mare, nu a mai răbdat regimul militar și a părăsit casa plecând la București, unde s-a înscris la o facultate civilă și nu s-a mai întors în oraș timp de 40 de ani.

Acum începe povestea ofițerului cu pieptul plin de decorații care, aflat sublocotenent la început de veac al XX-lea, comandant de pluton, a izbutit să înconjoare un pluton de vrăjmași, comandat de un sublocotenent neamț, de aceeași vârstă cu el, 22 de ani, care a ridicat mâinile să se predea, cu pistolul în mâna dreaptă, ca semn al predării, iar sublocotenentul Mihăescu, furat de vârtejul luptei, i-a smuls pistolul din mână și l-a împușcat în cap.

Acest pistol a fost luat de sublocotonentul Mihăescu acasă și a dormit cu el sub perna pe care-și punea capul aproape o viață întreagă ca semn al remușcării și al recunoașterii crimei făcute.

De la acest pistol a început însângerata viață a colonelului emblematic al Râmnicului.   

Urmarea în numărul viitor