17 noiembrie 1996– ”cheia” spre necunoscut

La 17 noiembrie 1996, în România se întâmpla ceva. După 6 ani de la primele ”alegeri libere”, se producea alternanţa la guvernare. Dreapta, al cărei motor era Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, reunită în Convenţia Democrată, câştiga alegerile prezidenţiale, fiind ales preşedinte Emil Constantinescu.

Ca un arc peste timp, se împlineau cinci decenii de la alegerile din 19 noiembrie 1946, trucate de comunişti, în urma cărora s-a trecut la suprimarea democraţiei, act împlinit complet prin abdicarea forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947.

Îmi aduc aminte acea zi. Aveam 15 ani şi eram elev de liceu, deci nu puteam vota, dar citeam istorie şi îmi plăcea să urmăresc viaţa politică.  Totuşi, ca şi acum, aveam vederi de stânga. Rudele, prietenii, colegii mei de liceu şi profesorii, cu rare excepţii, aşteptau cu bucurie să se producă ”schimbarea”. Recunosc că mă scârbea  propaganda echipei din jurul candidatului Emil Constantinescu. Asta nu înseamnă că acceptam întru totul măsurile guvernării de ”stânga”.  Vedeam cum în clipurile electorale se afima că ”în timpul mandatului preşedintelui Constantinescu nu vor fi mineriade”. O bătrână agita o plasă de plastic goală, spunând că asta i-a lăsat regimul lui Ion Iliescu iar plasa cu pricina să-i fie trimisă acestuia. Cu un an înainte murise ”seniorul” Corneliu Coposu, cel care a reînfinţat PNŢ-CD, fostul om de încredere al lui Iuliu Maniu, un personaj de prim rang al politicii româneşti de la Marea Unire şi până în 1947, dar controversat, deoarece i-a deschis larg uşa lui Carol Caraiman, fostul prinţ moştenitor spre acapararea tronului României, din dorinţa de a scăpa de liberali

Ion Iliescu a ieşit pe primul loc la alegerile din 3 noiembrie 1996. În schimb, CDR a avut un avans serios, PDSR, fiind pe locul II. Al treilea clasat, Petre Roman, conducătorul PD a decis să facă alianţă cu CDR cu UDMR şi cu PSDR (PSDR şi PD au format alianţa USD). Două săptămâni mai târziu, în Piaţa Universităţii, locul unde începuse în 1990 afirmarea dreptei şi a lui Emil Constantinescu, un distins universitar bucureştean, specialist în geologie, lumea bea şampanie şi agita chei, cheia fiind simbolul electoral al CDR. În România se bucurau toţi. Ce m-a scârbit atunci e că foşti tovarăşi care se cam înfruptaseră copios de prin avutul statului, înscrişi acum pe listele CDR chiuaiu la braţ cu cei sau cu urmaşii celor deposedaţi de proprietăţi de către comunişti. Li se promisese restitutio in integrum, li se promisese Europa (de altfel, lucruri perfect normale într-un stat de drept!), eliminarea vechilor structuri, intrarea în NATO, ba chiar mai aruncau câte o petardă cu restaurarea monarhiei.

Dar cum orice minune ţine trei zile, minunea cederistă a ţinut cam trei ani. Premierul Victor Ciorbea (sincer nu ştiu ce caută azi în USL sau pe la televizor să ne înveţe cum să progresăm de vreme ce ”contractul lui de 200 de zile” a fost cea mai mare prostie postdecembristă emanată de o minte cât de cât instruită) promitea ”reformă pe pâine”. Trei ani în care a fost o mineriadă care, în 1999 risca să arunce ţara în haos (din puţinul cât se arăta la televiziunea publică, toate media europene erau cu ochii pe noi), s-a semnat o ”pace” la Cozia, prin Parlament se striga ”slavă vouă dragi mineri!”, deşi acum nu-i mai chemase Ion Iliescu la Bucureşti, în care au eşuat toate politicile, privatizarea a însemnat închiderea şi tăierea la fier vechi a multor întreprinderi, de altfel falimentare, a însemnat contrabandă cu ţigări, sprijinirea bombardamentelor SUA asupra Iugoslaviei, refuzul de a fi primiţi în 1997 în NATO. În plus, personajele de comedie ale CDR făceau cu rândul în Piaţa Universităţii să se plimbe în cuşcă, înaintede 1996, în semn de solidaritate cu ”grupul Ilaşcu”. În zadar, în cei patru ani de guvernare a ”salvatorilor cederişti”, şi-a rupt tocurile doamna Nina Ilaşcu, Emil Constantinescu avea alte treburi mai importante odată ajuns la Cotroceni. Mai mult decât atât, primul geolog al ţării a semnat tratatul cu Ucraina, în care reclamam că nu avem niciun litigiu, deşi o bună parte din Moldova (Basarabia de Sud şi Bucovina de Nord) e în graniţele sale. Valeriu Tabără a surprins atunci esenţa ”reformei pe pâine”, trimiţând lui Victor Ciorbea un borca gol pe care scria ”REFORMĂ” şi o felie de pâine uscată şi mucegăită.

Guvernarea Radu Vasile a fost şi ea ineficientă, situaţia fiind salvată de Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR chemat să îndrepte căruţa ”dreptei”, ce ajunsese cu oiştea în gard.

Nu zic că nu greşise ”stânga”, dar în 2000 am fost nevoit să votez cu Ion Iliescu de teamă să nu ne trezim cu ceata de zurbagii a PRM, care se întrecea în aplicarea de limbi tribunului Vadim Tudor. Asta a fost experimentul ”cheii” CDR: o acţiune nefericită de învârtire în jurul cozii, iar Emil Constantinescu a ajuns să spună şi el ce afirmam eu la începutul acelor rânduri: ”sunt scârbit de ceea ce se întâmplă!”. Ca dovadă a ”excelentei” guvernări din perioada 1996-2000, PNŢ-CD a dispărut din Parlament, iar PNL a obţinut un scor mediocru. Preşedintele în exerciţiu a fost stropit cu cerneală albastră chiar în ziua alegerilor din 2000 sub nasul SPP-ului arătând lumii întregi  cât de neînsemnat a fost, încât nimeni nu i-a mai dat atenţie. Mă uit şi acum la fotografii cu faţa sa jalnică de om resemnat. Îl respect doar pentru că, după aceea, s-a retras, cuminte la locul lui, de profesor, în timp ce de ţărănişti s-a ales praful şi pulberea, cei mai isteţi tulind-o la vreme prin PNL sau mai ştiu eu pe unde.

Greşeala esenţială a fost aceea exprimată de regretatul filolog George Pruteanu şi el membru PNTCD, care întrebat de ce a plecat, spusese plastic faptul că a fost determinat să se reorienteze politic deoarece multora din PNTCD ”le stătuse ceasul la 1947”.

Susţin această afirmaţie spunând că, după mine, eşecul guvernării 1996-2000 a fost dat de faptul că s-a încercat reinstaurarea unei depline democraţii trecându-se pur şi simplu peste cele cinci decenii trecute de la alegerile din 1946, câştigate de comunişti. În ciuda tuturor elementelor negative înregistrate până atunci, noua guvernare trebuia să ţină cont de faptul că România era în anii 90, cu problemele specfice oricărui stat fost comunist la acea dată.

            Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc cât de mult a suferit România doar din dorinţa de ”schimbare”, mă apucă groaza când ştiu că în mai puţin de o lună avem alegeri parlamentare şi circul se pregăteşte să înceapă. Cred că singura noastră salvare şi, îmi pare rău să spun asta, ca unul care vrea ca România lui să fie independentă şi unică e că Uniunea Europeană stă cu ochii pe noi şi ne trage de mânecă.

Dacă în 1878 am devenit independenţi, scăpând de obiceiul de a merge cu ”pâra la Înalta Poartă”, dacă a trebuit să ascultăm ba de nemţi, ba de ruşi, acum am ajuns la o altă ”Înaltă Poartă”, nu la ”Stambul” ci la Strassbourg. Sunt un euro-optimist şi chiar dacă lumea mă va acuza că nu văd realitatea în mod corect, voi încheia şi eu parafrazându-l pe ”părintele bravului Soldat Svejk” , scriitorul ceh Jaroslav Hasek. Acesta  spunea că atunci când aude că unii se gratulează cu ”eşti prost ca Svejk” se bucură că a contribuit şi el cu ceva la ”îmbogăţirea limbii cehe”. Tot aşa şi eu mă bucur că, înainte de a mă acuza de partizanat şi rea intenţie, veţi medita o clipă la bucuria sinceră a multora din semenii noştri, de acum 16 ani.