130 de ani de social-democrație la români

Istoria social-democrației la români, la fel ca la alte popoare din regiunea Europei central-răsăritene, este intrinsec legată de avansul primei revoluții industriale. Aceasta a creat o nouă categorie de proprietari, burghezia, dar și pe cea a lucrătorilor salariați din tot mai numeroasele manufacturi și fabrici, cunoscută și sub numele de proletariat. Originile și transformarea politică a social-democrației dintr-un ansamblu de idei utopice, adesea contradictorii, într-o veritabilă forță politică trebuie înțeleasă în contextul modernizării societății românești, respectiv al formării națiunii civice a comunității etno-culturale a românilor.

Nu este locul, aici, al unei sinteze cronologice a stângii românești, însă fenomenul politic social-democrat poate fi mai bine înțeles prin prezentarea câtorva trăsături esențiale.

Ideile social-democrate au ajuns la români din mai multe surse, în funcție de influența culturală și politică dominantă. În Principatele Române și, ulterior, în Regatul României, ideile socialiste franceze au avut un rol esențial în etapa inițială, înainte și imediat după fondarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România la 31 martie 1893. În Transilvania, Banat și Bucovina social-democrația a fost intrinsec legată de austro-marxism și de social-democrația germană. În Basarabia, parte a Imperiului țarist, regăsim social-democrați, socialiști revoluționari ori marxist-narodniciști. Acest caracter eclectic și conflictual al ideilor de stânga constituie una dintre explicațiile debilității politice și electorale a partidelor social-democrate din perioada României Mari.

Faptul că social-democrații au avut rezultate electorale modeste atât în secolul XIX cât și în perioada interbelică își găsește mai multe explicații. Prima, cea structurală, este că societatea românească era una profund rurală, iar țărănimea a reprezentat o majoritate covârșitoare inclusiv la finalul perioadei interbelice. În Vechiul Regat, deși proletariatul era în creștere numerică, partidele socialiste erau slabe din punct de vedere organizatoric, iar mișcarea sindicală nu era suficient de bine structurată pentru a constitui o veritabilă forță de mobilizare politică. După introducerea votului universal masculin în 1918, mesajul egalitar și al justiției sociale a fost mai bine reprezentat de Partidul Țărănesc/Partidul Național Țărănesc decât de forțele social-democrate, divizate și aflate în conflict unele cu altele.

În Austro-Ungaria muncitorii industriali români erau relativ numeroși, însă Partidul Național Român a fost principalul catalizator al opțiunilor acestora, în condițiile politicii de asimilare a minorităților promovată de guvernele de la Budapesta. După Marea Unire electoratul din Transilvania, Banat și Bucovina a fost divizat între cei atrași de PNL și cei care sprijineau Partidul Național Țărănesc. Social-democrații din Transilvania și Banat și-au pierdut din atractivitatea politică pe care o aveau în perioada monarhiei dualiste deoarece stânga nu mai reprezenta o forță politică semnificativă la nivel central, așa cum era în politica de la Viena. De exemplu, la debutul Marelui Război social-democrații erau cel mai puternic partid în parlamentul de la Viena.

Nu mai puțin important este faptul că stânga a fost percepută a fi legată de Rusia sovietică, deși acest lucru era adevărat doar pentru comuniști și socialiștii radicali. În condițiile anti-rusismului societății românești, confuzia între socialism și comunism, alimentată cu sârguință de liberali, stigmatul comuniunii ideatice cu bolșevismul a putut fi greu depășit în alegeri. Scrutinele electorale din perioada interbelică nu erau decât parțial libere și corecte, guvernele având instrumentele de influențare a acestora.

Social-democrații au dobândit pentru prima dată trăsăturile unui veritabil partid de masă abia în 1945-1946, ajungând la peste un milion de simpatizanți, într-un moment în care societatea românească era în căutarea unor noi forțe politice. Însă această simpatie populară largă față de social-democrați, care putea fi regăsită în aceeași perioadă și în Italia sau Franța, nu a putut fi convertită în mandate parlamentare în alegerile fraudate de comuniști în 19 noiembrie 1946. Popularitatea social-democrației i-a și atras acesteia ostilitatea ocupanților sovietici și a comuniștilor, care au dizolvat Partidul Social-Democrat Independent, iar liderii au fost trimiși în închisoare, unde au și murit, o parte dintre aceștia.

În istoria instituțională de 130 de ani a social-democrației la români trăsătură cea mai izbitoare este facționalismul.  

În perioada României Mari sursele de divergență între partidele de stânga nu țineau doar de incompatibilitățile între persoane, ci și de divergențele în privința tacticii politice. Socialiștii radicali erau favorabili păstrării unor relații apropiate cu comuniștii, implicit cu Moscova, militând pentru ideea unei revoluții internaționale a proletariatului. Social-democrații erau însă în conflict cu comuniștii și au promovat colaborarea parlamentară cu național-țărăniștii.

După 1989, vreme de un deceniu și jumătate, social-democrația a fost divizată între Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și Partidul Democrat (PD). Sub conducerea lui Ion Iliescu și a lui Adrian Năstase PDSR a realizat coagularea social-democrației, formând în anul 2001 Partidul Social Democrat, prin fuziunea cu formațiunea politică având legitimitatea istoriei, sub conducerea lui Alexandru Athanasiu. Sub influența lui Traian Băsescu PD a abandonat brusc social-democrația în anul 2006, trecând la Popularii Europeni, iar destinul partidului, continuatorul legal al Frontului Salvării Naționale, s-a încheiat odată cu preluarea de către PNL. În acest fel, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană PSD a rămas partidul-pivot al stângii, deși în spațiul politic există și alte partide care se revendică de la social-democrație.   

Din perspectivă ideologică, social-democrația a stat în cea mai mare parte a timpului sub influența marxismului. Două subiecte au constituit principalele teme de conflict din interiorul stângii. Prima, se referă la proprietate. Comuniștii și stânga radicală au susținut că proprietatea privată nu poate fi acceptată, deoarece ea stă la baza capitalismului, ca atare, proprietățile trebuiau etatizate. Dimpotrivă, social-democrații au început să considere că este acceptabilă proprietatea privată, iar ea reprezenta o garanție a sistemului democratic.

A doua temă te conflict era legată de strategia politică. Social-democrații afirmau că interesele proletariatului pot fi apărate cu instrumentele democrației parlamentare, iar socialiștii radicali și comuniștii (marxist-leniniștii) afirmau că doar prin revoluție poate fi răsturnat capitalismul.  Ca atare, social-democrații au considerat că egalitatea și justiția socială nu pot fi obținute în absența libertății. Comuniștii au afirmat, dimpotrivă, că egalitatea și justiția socială se realizează aplicând teoria dictaturii proletariatului.

După 1989 social-democrația din România a abandonat referințele la marxism, iar stânga românească a cunoscut fenomenul de apropiere de „Centrul” politic, prin acceptarea logicii economice a neo-liberalismului.

Confruntată cu consecințele globalizării, ale celei de a treia și a patra revoluții industriale, social-democrația internațională a intrat, inevitabil, în criză. Aceasta părea a fi evitată prin asumarea tezelor economice ale neo-liberalismului („A Treia Cale, Blair-Schroeder”), însă social-democrația este sistematic subminată de două noi „-isme”: ecologismul și feminismul. Ca atare, a luat naștere „progresismul”, care poate fi înțeles ca o formă de adaptare a stângii la obsesia postmodernă a identității individuale și de grup, în condițiile dispariției marilor întreprinderi industriale și a ascensiunii sectoarelor terțiar și cuaternar.

Privită în ansamblul regiunii Europei central-răsăritene, social-democrația românească de după 1989 pare o „enigmă”, deoarece a reușit să supraviețuiască tranziției postcomuniste, iar PSD joacă rolul unui partid-pivot al scenei partidiste. Cu excepția mandatului lui Liviu Dragnea, PSD a afișat în ultimele decenii elementele identitare ale stângii progresiste europene, însă nu acestea explică stabilitatea nucleului său electoral. Acesta este apropiat mai degrabă prin structură de electoratul unui partid conservator vest-european, însă social-democrații au reușit să-și păstreze fidelitatea alegătorilor nu doar prin politici asistențiale și redistributive, ci și prin înglobarea în mesajul identitar a religiei și tradițiilor naționale. De asemenea, social-democrații sunt orientați spre conservarea unui regim de stări, nu spre stimularea  mobilității sociale. Acest specific românesc al social-democrației nu este întotdeauna înțeles la Bruxelles, însă el a devenit parte a unui mod cucerire, păstrare și exercitare a puterii politice în România.   

Născută în contextul macroistoric al primei revoluții industriale, social-democrația, pentru a rămâne relevantă politic, va trebui să găsească răspunsuri adecvate la schimbările sociale și culturale aduse de a patra revoluție industrială. Tehnologiile digitale produc o declasare sistematică a nucleului electoral al social-democrației românești, iar schimbările firești de generații vor pune stânga tradițională în fața unor opțiuni strategice dramatice, ale căror mize trebuie deopotrivă înțelese și asumate, cu curaj și vizionarism. E-democrația așteaptă după colț, iar presiunea pentru „redemocratizarea democrației” va deveni tot mai puternică, pe măsură ce generațiile digitale primesc drept de vot. Ce vor face social-democrații, se vor pune în fruntea schimbării sau vor încerca să o tergiverseze, deși ea este inexorabilă?