1+2=8 (Doar la Cannes!)

A început puţin cu stângul, dacă tot se vorbeşte de politică şi alegeri şi în Franţa. Ce-i drept că uneori aşa-i mai bine, zic italienii (care-şi fac concurenţă cu fotbalul), că-i în partea inimii!

Din păcate, mult aşteptatul documentar al lui Mark Cousins, despre noua generaţie de cinema, e coşmardesc, deşi, pe scenă, părea iubitor al farmecului celei de-a 7-a arte, sintetizând izolarea noastră, la geniala peliculă oscarizată Apartamentul lui Billy Wilder, din 1960, cu Shirley MacLaine şi Jack Lemmon.  Pandemia bănuiesc că l-a făcut mai sumbru şi poate o să-i treacă, funcţionând deocamdată frăţeşte cu mânia lui Radu Jude, din Îmi e indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (mie nu mi-e, chiar dacă ştiu al cui e citatul).

A urmat Ceremonia de deschidere, unde şi ei au schimbat Maestrul de Ceremonii (ca la Gopo al nostru), cu o actriţă şarmantă, pe care am descoperit-o în deschiderea de la TIFF, în La belle epoque : Doria Tiller. Une creature de reve, cum se defineşte în partea locului.

Jodie Foster a căpătat, după 45 de ani de la Şoferul de taxi, un Palme d'Or Onorific (asemeni lui Alain Delon, pe care nu l-au menţionat, printre cei déjà premiaţi).

S-au purtat bezelele, săruturi semi-imaginare, măşti, mai puţin crema cremei, VIP-urile VIP-urilor, ochelari de soare, decolteuri vertiginoase, mai cu seama cu spatele la vedere. Pe covorul roşu eco, are efect moda, dar, odată ajunse în fotolii, adio, se mai recuperează la standing ovations! Machiaje aproape invizibile, bizari, ceva bijuterii şi o foame de aplauze şi de lungi discursuri şi mai ales voitul fistichiu, în fuscia, din cap până-n picioare unde a ales nişte bascheţi snobi (nu de pantofi de lac ca toti bărbaţii) : Spike Lee…

Şi după ce s-a dat oficial drumul la proiecţii, prin Jodie, cu un acceptance speech remarcabil, si în limba lui Moliere,  Almodovar (care, după ce n-a luat premiul cel mare pentru colosalul Durere şi glorie, şi-a înscris noua premieră, ca pedeapsă,  la Veneţia), plus regizorul sud-coreeanului Parazitul şi bossul actual al juriului de la Oficială, a început: Annette!

Regizorul Leos Carax, care nu dă doi bani pe aspectul său, acum a fost déjà eclipsat de rozaliul-ciocolatiu! A intrat plictisit pe trepte însoţit de Adam Driver (remarcabil doar în Paterson, dar pare să nu se mai sature realizatorii de el sau are un agent bun de casting) e un fel de Sacha Baron Cohen nereuşit, iar Marion Cottilard ar trebui să fie o divă de operă, fireşte dublată, dar nu-i Audrey Hepburn şi nici subiectul nu e tandru ori plin de ironii smart, ci dezlânat şi cu un mutant de copil / marionetă şi turnător spre final. Ridicolul nu ucide, deschide Cannes-ul după un an de depresii ! Jacques Demy, cu Umbrelele din Cherbourg, cred că s-a răsucit în mormânt!

Prin urmare, în prima zi doua titluri de peste 140 de minute fiecare.          

A doua zi am prins 6. Grijă mare să nu vă moară bateria la telefon, că acolo-s biletele!

De dimineaţă, un scenariu după o carte despre cum descoperi viaţa celor care se luptă, pentru supravieţuire, Între două lumi, despre clasa muncitoare, în stil Ken Loach, salvat de prezenţa convingătoare a lui Juliette Binoche!

Apoi un film tulburător, primul venit vreodată din Bangladesh, cu o poveste despre marturia la un viol şi darea în vileag, cu toate consecinţele de rigoare. Publicul s-a împarţit, pro şi contra. De comentat separat ca şi scena cântată, care ridiculizează violenţa conjugală din Annette!

Val este un montaj al existenţei unui actor cult: Iceman din Top Gun. Val Kilmer, aflat într-o cumplită cumpană existenţială, şi care prin video-uri personale, adunate de-o viaţă şi comentate de fiul său, ne trezeşte nostalgii. Nostalgii cinematografice pentru anii '80.

Genunchiul lui Ahed, al israelianului Nadav Lapid, e şi mai incoerent decât Sinonime, camera fuge ameţitor, iar sunetul şi isteria sunt asurzitoare.

Apoi un film din Djibouti (am căutat pe hartă unde e): Soţia groparului,  despre o operaţie, care şi în cea mai neagră sărăcie, tot 5.000 de dolari costă, ca la clinicile private.

Cel mai complex rămâne al lui Francois Ozon - Tout s'est bien passé - cu o Sophie Marceau de care ne era dor şi despre o chestiune arzătoare pentru mulţi : eutanasia. După un caz real, cu personaje bine cunoscute la ei, cu un tată de un cinism şi de un egoism fără egal (interpretat magnific de Andre Dussolier) şi două fiice care încearcă să-i fie pe plac, pentru că el nu poate fi refuzat!  (De revăzut pe tema asta, în cu totul altă cheie, canadianul Invaziile barbare).

De-abia aştept debutul de regizoare, într-o conversaţie unde va fi probabil foarte prezentă figura masculină a familiei, Serge Gainsbourg! Aţi ghicit : Charlotte versus Jane Birkin!