Berlinala 2023: Cum se țes proiecțiile în sincronicități și o listă de recomandări

Pe vremuri, serialele aveau 12 episoade, apoi s-a trecut la 8... Eu, pentru Berlinală, am încercat să țin un cinejurnal, pe măsură ce mai trăiam o experiență filmică. Dintre cele 63 de titluri, m-am gândit să vi le sugerez, pe cele care nu vă vor plictisi și nici n-o să vă fure ore din viață. Prin urmare, eu, degustătoarea, m-am entuziasmat pentru o parte dintre ele.  Acestea ar fi :

L ’ultima note di Amore, un neo-noir, un polițist, care te ține cu sufletul la gură,  în Milano (ca și parțial serialul tulburător și câștigător: The Good Mothers ), și o ocazie de a-l revedea pe noua lor vedetă, ceva mai frustă, față de un Valentino sau un De Sica: Pierfrancesco Favino, despre care regizorul Andrea Di Stefano spunea că nu-i cel mai bun actor din Italia, ci din lume. (Până-l cumpără vreun distribuitor pentru proiecții în România, profitați de Visuali Italiane, un festival de martie).

The Shadowless Tower un chinezesc, care ar fi meritat un premiu, dar poate unde e prea firesc, a fost ocolit. Dacă v-a plăcut In the Mood for Love, nu veți fi dezamăgiți.

Past lives un american, deși o parte se petrece în Coreea (firește de Sud), despre iubiri, dincolo de spațiu și timp. Speranță cu carul.

Afire un german, premiat, pe bună dreptate, despre o vacanță, cu urmări și schimbări de destin.

Limbo un thriller australian minimalist, în sensul bun.

Între revoluții o docu-dramă de istorie aproximativ recentă, strălucită, semnată de Vlad Petri.

Here un film străin cu actori români, de o tandrețe infinită, dedicat lui Teo Corban.

Blackberry care e și un excelent exemplu despre cum ai putea deveni miliardar, și din nebăgare de seamă, să pierzi tot.

Art College 1994 și Suzume, două animații una din China și cealaltă din Japonia, plus La Sirene, o coproducție multiplă, dar cu un subiect din Iran. Cu siguranță că toate l-ar fi încântat pe Ion Popescu-Gopo.

Boom!Boom! The World  vs. Boris Baker, despre gloria și nesăbuință unui mare jucător de tenis, manageriat de al nostru Ion Țiriac. 

Joan Baez I Am A Noise și ce nu știați despre această legendă, care și-a însoțit documentarul la Berlin, și a și cântat live.

The Fabelmans și Tar, că nu degeaba sunt nominalizate la Oscar .

Hello Dankness că să ne consolăm că și la americani e greu la alegeri cu votatul, că adesea n-ai pe cine.

Teacher’s  Lounge, a cărui protagonistă, profesoara cu vocație și prea mult curaj, decisă să se facă dreptate cu orice preț : Leonie Benesch a fost și la Shooting Stars (alături de a noastră Judith State, pentru RMN )

Dar să mai punem în coșul cu imagini mișcătoare, neperisabile, ca la cumpărăturile de la Kaufland, fără de care n-aș fi putut să vă povestesc cum a fost la Berlinala 73, din 2023, și câteva clasice esențiale .

Ultima zi cu un soare cu dinți, bine întreținut de un stomatolog de top, gen Gentle dentist, care ar decide și vremea, după ninsoarea ca o scenografie ideală, de ieri, a început strălucit duminica de Lăsatul Secului, în care filmele se pot consuma și în cele 6 săptămâni de Post,   la  Cubix, în Alexanerplatz, (unde seara m-am întors de la Zoo Palast, cu un fel de Orient Express),  cu o peliculă, care a împlinit un veac de încântare pentru public : A Woman in Paris, cu Edna Purviance, Adolphe Manjou și Carl Miller, o melodramă a lui Chaplin, care declară că fiind un subiect serios, nu apare în el (dar nu se ține de cuvând și are un cameo, stil preluat, poate chiar de la el, de Alfred Hitchcock). În 1951, același Charlot compune muzica pentru acest mut. De o eleganță fără egal a costumelor și interioarelor și un scenariu care dovedește iar slăbiciunea lui lăutabilă pentru fapte bune și copii numeroși, e de neratat.

Am ales apoi Ghici cine vine la cină?, al lui Stanley Kramer, din 1967, despre niște părinți extrem de liberali, în teorie, dar circumspecți când fata lor vrea să li se mărite cu un doctor, cu o problemă de... pigment al pielii.  Mama și tatăl sunt interpretați de un cuplu atipic, din realitate: Katharine Hepburn (nicio legătură cu Audrey, și pe care a jucat-o Cate Blanchett, în Aviatorul, ceea ce i-a adus un Oscar ) și Spencer Tracy, în ultimul său rol, alături de fermecătorul actor de culoare: Sidney Poitier.

Am reușit să intru și la The Last Picture Show (1971) al lui Peter Bogdanovich (care face în 1996 o continuare a Domnului profesor, cu dragoste, tot cu Poitier ). Este despre niște tineri neliniștiți, dintr-un orășel american, unde urmează să se închidă cinematograful, unde se mergea doar pentru pupături pe întuneric, și unde , pe ecran îl regăsim pe Spencer tracy, cu Liz Taylor, în Tatăl miresei.

Și am încheiat cu The Rumble Fish (în abia începuta zodie a peștilor), recomandat de Ethan Hawke și regizat de Coppola, în 1983, cu fiica lui Sofia, în distribuție, dar și cu Mickey Rourke (înainte de sulfurosul 9 săptămâni și 1/2). Și aici apare un fragment dintr-o producție de demult cu Bela Lugosi, și știm că mai apoi Francis- Ford a turnat un Dracula în 1992, și va filma în 2007, în România : Tinerețe fără tinerețe. Urzeală curată de destin. Când ești atent la detalii, îți sar în ochi racordurile de soartă. E un joc amuzant și palpitant.     

Ursul Berlinal a intrat un an în hibernare. Pregătiți-vă agenda pentru 2024.