A ajuns prizonier în Germania, după ce ziua de 23 august 1944 l-a prins învăţând radiotransmisie pe avioanele armatei fasciste

Dumitru Hadade are 93 de ani FOTO Olimpia Man

La cei 93 de ani ai săi, Dumitru Hadade dovedeşte o memorie şi o luciditate extraordinară. Îşi aminteşte şi acum şi povesteşte, cu lux de amânunte, cum i-au îngheţat în timpul celui de-al doilea război mondial urechile pe frontul rusesc şi toate discuţiile pe care le-a avut cu nemţii care l-au ţinut prizonier în Germania.

Pe Dumitru Hadade l-am întâlnit azi, la Crucea Roşie, unde veteranii de război din Zalău au fost invitaţi de conducerea filialei pentru a primi un cadou de Ziua Veteranilor. Lucid, demn şi cu o ţinută imprecabilă, veteranul, ajuns la venerabilă vârstă de 93 de ani, ne-a povestit cum a ajuns el să facă rost de informaţii de război pentru mareşalul Antonescu şi pentru regele Mihai, dar şi cum a ajuns să fie suspectat de nemţi că ar fi un spion american. "Aventura" lui a început în 1942, când  afost înrolat în armată, la Regimentul I Transmisiuni de Uscat. Locuia la acea vreme în Bucureşti, unde se refugiase împreună cu familia în 1940, după cedarea Ardealului. A fost imediat repartizat la Compania a II-a Telegrafie fără fir, iar în scurt timp a ajuns pe frontul rusesc, pe linia Novocherkassk - Krasnodar - Dnepropetrovsk - Marea Azov, Rostov pe Don, unde a fost telegrafist. "În timp ce eram acolo, a venit în vizită mareşalul Antonescu, împreună cu regele Mihai să se intereseze care este situaţia frontului, fiincă se rupsese în zona cotului Donului. Eu am primit sarcina să iau legătura cu comandantul Armatei a IV-a. Am reuşit să iau legătura în maximum 20 de minute, am recepţionat în cod secret şi am dat tot ce am recepţionat unui plutonier, care a descifrat acele informaţii secrete şi i-a comunicat lui Antonescu situaţia de război: armata se retrăgea în dezordine, în timp ce ruşii băgau în luptă multe forţe militare, multe tancuri", povesteşte veteranul. Hadade îşi aminteşte că trupele sovietice erau îmbrăcate foarte bine, cu haine şi cizme îmblănite, în timp de românii şi nemţii îngheţau de frig în tranşee. "În 1942 a fost în Rusia cea mai grea iarnă. Pe mulţi dintre soldaţii noştri i-am scos din tranşee îngheţai. Şi mie mi-au îngheţat urechile", rememorează el. După patru luni de front a revenit în ţară şi a fost detaţat la Regimentul I Transmisiuni Aero. Nu a stat foarte mult acasă, pentru că printr-un ordin dat de Marele Stat Major a fost selectat să fie trimis în Germania pentru specializare fie ca pilot, fie ca radiotelegrafist sau mecanic de bord. "Am ales radiotelegrafia, pentru că m-am gândit că, neavând nicio calificare în acel moment, asta mă va ajuta să îmi găsesc un loc de muncă după încheierea războiului", explică veteranul.

Au ales prizonieratul în locul trădării

Împreună cu alţi tineri soldaţi, a fost trimis la Nordhausen Krankenhous, unde era un regiment de aviaţie. Acolo l-a prins importantul moment 23 august 1944, când armata română a întors armele împotriva aliaţilor nemţi. "De obicei, piloţii opreau avioanele în faţa hangarelor, iar noi coboram acolo. În acea zi, ne-au lăsat să coborâm abia în hangar, unde eram aşteptaţi, de o parte şi de alta, de santinele, cu pistoalele la mână, care ne-au luat tot ce aveam de valoare la noi, ne-au încolonat şi ne-au dus, păziţi, la unitate. Habar nu aveam ce se întâmplase, dar ştiam că sigur este ceva grav", povesteşte veteranul, amintindu-şi cum totul s-a schimbat după acea zi. "Ospătarii şi ospătăriţele, amabili până atunci cu noi, ne aruncau, efectiv, farfuriile pe masă şi se uitau urât la noi". Au aflat abia după câteva zile ce anume a determinat această schimbare de atitudine, când un ofiţer german a venit şi i-a pus să semneze o declaraţie prin care prizonierii români trebuiau să jure că vor lupta alături de armata germană până la victoria finală. Au refuzat cu toţii să semneze ceea ce a însemnat intrarea oficială în prizonierat. După două săptămâni, au fost deportaţi în Danemarca, unde au fost puşi să monteze stâlpi de telegraf. La debarcarea armetelor aliate în Normandia, au fost readuşi în Germania şi închişi într-un lagăr de muncă până la finalul războiului. "Într-o dimineaţă, am observat că nu am fost treziţi la ora 6.00, ca de obicei. M-am ridicat din pat pe la 7.00, şi am plecat către sala de mese, unde nu era nimeni. Nu mai erau nici măcar santinele în posturi", rememorează el. Vestea încheierii războiului le-a fost dată de un localnic, care a trecut pe acolo cu bicicleta.

Au găsit mii de mărci într-o bancă bombardată

Prozonierii au fost preluaţi în scurt timp de trupe americane, care nu i-au lăsat, însă, să plece acasă, spunându-le că "situaţia în România nu este clară". Dorul de casă i-a împins, însă, la gesturi extreme, astfel că Dumitru Hadade şi un alt soldat român, din Baia Mare, au decis să plece, pe jos, spre frontul rusesc, unde auziseră ei că se organizează transporturi către România. Au fost prinşi şi aduşi înapoi. Nu au stat mult, şi au fugit din nou. "Pe drum, am descoperit în Hamburg o bancă bombardată. Am coborât la subsol şi am găsit grămezi întregi de bancnote de 25 de mărci. Ne-am luat cât am putut, şi eu şi colegii mei, şi ne-am continuat drumul. Am fost prinşi, însă, foarte aproape de frontul rusesc, de o patrulă germană, care în momentul în care a văzut câţi bani aveam la noi, au crezut că suntem spioni americani", povesteşte el. Aşa a ajuns să petreacă trei luni de zile, în interogatorii, la cel mai mare centru de spionaj şi contraspionaj al Germaniei, la Hanovra.

Este, pe scurt, aventura războiului care l-a ţinut la Dumitru Hadade departe de casă din 1942 până la începutul anului 1947, când s-a putut întoarce, în sfârşit. "Ce m-a supărat cel mai tare e că în loc să mă primească în ţară ca un erou, doar fusesem prizonieri la nemţi, comuniştii m-au persecutat şi nu m-au lăsat să lucrez ca şi radiotelegrafist pe avioane. Se temeau că o să plec din ţară cu primul avion", îşi încheie povestea el.