Curajul de a spune „nu"

Sabina Mihăică este redactor-şef la ADS Timişoara

„Dacă un singur poliţist ar fi refuzat să ia mită, întreg sistemul şpăgii nu ar fi funcţionat". Mai mult decât toate discuţiile despre modul în care vameşii şi poliţiştii de frontieră de la vama Moraviţa puneau la cale jecmăneala jecmănitorilor, mai mult decât casele şi terenurile lor care nu pot fi justificate nici în visele cele mai frumoase cu salariile de bugetari modeşti, aceasta este fraza, ce aparţine unuia

Într-o discuţie recentă despre blazarea presei şi a cititorilor unul dintre interlocutori spunea că faptul că un poliţist sau un vameş a luat şpagă intră în categoria „no news". Adică am căpătat un asemenea grad de obişnuinţă cu această subcultură a unui sistem-căpuşă (care funcţionează apropo mult mai bine decât cel de drept) încât orice discuţie pe această temă este un soi de furtună într-un pahar cu apă. Tocmai de aceea, atunci când în povestea banală a şpăgilor cu miros puternic de tutun ieftin de la sârbi se strecoară o „eroare", când Matrix-ul populat cu inşi paranoici se rupe într-un moment în care te aşteptai mai puţin, atunci putem vorbi din nou despre multdorita ştire de senzaţie. Pentru mine, ştirea este că, într-adevăr, un om poate schimba lumea. Că e vorba de lumea întreagă, aşa cum a făcut Ghandi, că e vorba de lumea fraţilor tăi încă prinşi în lanţuri ale ignoranţei uade rasă, aşa cum a făcut-o Martin Luther King, că e vorba de curajul de a arăta ce înseamnă să faci revoluţie într-o după-amiază însorită, într-o ţară întunecată, cum a făcut-o celebrul anonim în piaţa Tiananmen, al cărui zâmbet a fost mai tare decât tancurile - toate acestea contează mai puţin. Ce contează este că, într-o ţară din estul Europei, un vameş de la o poartă de intrare dinspre o Europă mai puţin norocoasă, judecat pentru aportul său la sistemul mitei „în lege", a găsit „oul filozofal". Şi a făcut-o neaoş, fără scop, absolut sincer. Fără să realizeze, bineînţeles, că vorbele sale au greutatea aurului.

Marile dezbateri pe tema eradicării acestui prost şi ilegal obicei al spaţiului balcanic, şpaga pentru orice, mi se par nişte flecăreli de eleve de şcoală generală în pauza mare. La fel cum descinderile din iarnă, cu elicoptere şi mascaţi, sunt demne de un film de Hollywood cu Steven Seagal. Adevărata soluţie pentru temperarea măcar a acestui fenomen este ca un om, odată, să spună „nu". Să îşi asume spate întoarse, scuipături, ostracizări şi ignoranţă. Orice lucru pe lumea asta, bun sau rău, devine un mecanism atunci când mai mulţi oameni sunt de acord cu asta. Sau atunci când puţini fac un anume lucru, iar cei mulţi pur şi simplu tac. Vechile paradigme sunt aruncate la gunoi însă atunci când cineva pune, pe româneşte, piciorul în prag şi nu se teme de ura a mii de suflete pentru „obrăznicia" sa. Până la urmă, oamenii care au rămas în memoria umanităţii ca eroi sunt cei care au avut curajul de a spune „nu" atunci când tot restul lumii urla „da!".