Spectaculoasa viaţă a lui Ionică Dinicu, lăutarul care a cântat la inaugurarea Turnului Eiffel

Ionică Dinicu a cântat inclusiv la curtea ţarului Alexandru al III-lea FOTO: Facebook/Satele din Romania

Ionică Dinicu a fost unul dintre cei mai cunoscuţi lăutari ai secolului XIX, care a reprezentat România la Expoziţia Universală de la Paris, în 1889, şi a ajuns să concerteze chiar şi la Curtea ţarului Alexandru al III-lea.

Înainte ca marele violonist Grigoraş Dinicu să devină o legendă a muzicii lăutăreşti, Ionică Dinicu, tatăl său, a fost unul dintre cei mai apreciaţi compozitori şi violonişti, care a făcut parte dintr-un taraf ce a ajuns să cânte chiar şi la Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, şi, ulterior, la Curtea ţarului Alexandru al III-lea.

Născut la Ştefăneşti-Argeş, în 1854, Ionică Dinu a luat numele cărturarului Dinicu Golescu. Acesta a fost un fel de omagiu pentru cel care a creat, la Goleşti, prima şcoală de lăutari, alături de prima şcoală în limba română, din sudul ţării. De atunci, elevilor care intrau pe uşa şcolii de lăutari li s-a spus „ai lui Dinicu“  şi unii şi-au însuşit acest nume. 

„La Goleşti, acolo unde a funcţionat prima şcoală cu predare în română din sudul ţării, Dinicu Golescu a creat şi o şcoală de muzică pentru 12 copii de romi şi a adus un profesor de la Sibiu. Apoi, aceştia au ajuns la Bucureşti şi li s-a spus «ai lui Dinicu». Copiii formaţi la Goleşti au ajuns lăutari apreciaţi în  Capitală“, explică Lavinia Năstase, directoarea Centrului Cultural Ştefăneşti. 

Cum au cântat lăutarii români Marseilleza pe întuneric

În familia Dinicu, tradiţia lăutăriei e veche. Ionică a fost urmaşul acelora care au învăţat lăutăria la şcoala din Goleşti şi a manifestat din copilărie talent pentru muzică. Nu a durat mult timp până când a ajuns un lăutar foarte  căutat la Bucureşti.

Taraful lui Ionică Dinicu FOTO: Wikipedia

„Taraful lui Ionică, ce l-a avut în componenţă şi pe Angheluş Dinicu, a concertat nu mai puţin de şase luni la Paris. În prima seară, când trebuia să se inaugureze Expoziţia Universală de la Paris, s-a oprit lumina. Instrumentiştii de la Opéra Garnier, care aveau partituri, nu au mai putut cânta fără lumină. Numai că, la un moment dat, s-a auzit o vioară în întuneric şi taraful lui Ionică Dinu a cântat Marseilleza. A doua zi, taraful din România era premiat de către statul francez. Taraful condus de Ionică Dinicu s-a bucurat de mare succes şi în următoarele săptămâni în Capitala Franţei“, povesteşte Lavinia Năstase.

Turnee în toată Europa

După succesul deosebit repurtat la Paris şi încurajat de primirile călduroase din străinătate, Ionică Dinicu şi-a format un taraf cu care a tot plecat în turnee peste hotare. Prima dată a fost în Elveţia, la Zürich, în 1893, iar apoi, în Rusia. Ionică Dinicu a susţinut numeroase concerte în Rusia ţaristă, alături de Sava Pădureanu, un alt num mare al lăutăriei. A cântat pentru ţarul Alexandru al III-lea în lunile de dinainte ca acesta să se stingă din viaţă – ţarul a murit în 1894 –, bucurându-se de aprecieri unanime.

Începând cu 1 august 1898, Ionică Dinicu a cântat la restaurantele Enescu şi Andreescu din Bucureşti.

Lăutarul a compus numeroase jocuri şi cântece populare, unele fiind aranjate pentru pian de profesorul Iulius Wiest, fiul violonistului Ludwing Anton Wiest, şi publicate de către editorul Constantin Gebauer, sub titlul „Trei naţionale“ („Hora nouă regală“,  „Hora crângului“, „Hora spaniolă“). După aceea, a compus un brâu pentru pian, „Paleaşca“, şi „Hora ruginită“, ambele apărând în colecţia „Hore şi danţuri naţionale“ la acelaşi editor, iar „Hora ţărănească“ a fost aranjată pentru vioară şi pian de Gheorghe A. Dinicu şi publicată în „Caietul II“ din Dinicu-Album.

În 1907, a compus romanţa „Nu voi spune a mea durere“, ce se oferea ca premiu de către Revista Muzicală şi Teatrală cititorilor cei mai fideli.

Ionică Dinicu s-a stins din viaţă pe 19 februarie 1929, în Bucureşti, la vârsta de 75 de ani, fiind îngropat la Cimitirul Pătrunjel – azi,  Reînvierea – din cartierul Colentina.

Din 2018, Centrul Cultural Ştefăneşti organizează în fiecare an, în memoria marelui violonist, Festivalul Concurs de Muzică Lăutărească  şi Instrumentişti „Ionică Dinu“.

Legendarul violonist Grigoraş Dinicu, apreciat de Marlene Dietrich

Grigoraş Dinicu i-a călcat pe urme tatălui său, impunându-se printr-o manieră cu totul deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual şi prin tehnica instrumentală de excepţie. Grigoraş Dinicu este cunoscut pe tot Globul, în special pentru compoziţia sa din 1906, „Hora staccato“. Alte compoziţii cunoscute ale sale sunt: „Hora mărţişorului“, „Ceasornicul“, „Căruţa poştei“ şi „Hora spiccato“ – cunoscută mai bine cu titlul „Hora Furtuna“.

Marele violonist Jascha Heifetz a declarat despre Grigoraş Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat în viaţa sa. „Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica“, spunea şi Alexandru Vlahuţă.

La un moment dat, politicianul Victor Filotti l-a luat pe Grigoraş Dinicu la Budapesta, prezentându-l lui Rácz Laci, cel mai faimos lăutar al Ungariei, supranumit „Prinţul lăutarilor“. Iar după ce l-a ascultat pe violonistul român, Laci a declarat: „Dacă eu sunt «Prinţul lăutarilor», românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor“.

Grigoraş Dinicu a cântat ulterior la Londra, Paris şi New York, fiind apreciat de personalităţi faimoase, precum Marlene Dietrich şi Yehudi Menuhin. Celebrul violonist s-a stins din viaţă pe 28 martie 1949, în Bucureşti. A fost înhumat tot la Cimitirul Pătrunjel, aproape de tatăl său.

Vă mai recomandăm şi:

Mânz botezat COVID la Muzeul Goleşti din Argeş. Un alt mânz va fi botezat Izoleta

Povestea lui Radu Golescu, unul dintre marii actori ai Revoluţiei de la 1848