Video Povestea urmașilor lui Horea și Avram Iancu. Moții, românii care trăiesc în inima Munților Apuseni VIDEO

Locuitorii satelor arhaice din Munții Apuseni au fost cunoscuți din cele mai vechi timpuri ca „moți”, nume ale cărui origini se pierde în istorie. Moții au stârnit de-a lungul timpului fascinația lumii prin dragostea lor de munte și pădure.

Satul Bulzeștii de Sus, din Apuseni, unde trăiesc moți. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Satele răsfirate în locurile greu accesibile din munți, cu gospodării arhaice aflate la mari distanțe unele de altele, înconjurate de pădurile vaste ale Apusenilor, au fost locuite din cele mai vechi timpuri de români, oameni ai muntelui care au primit numele de moți.

Moții erau considerați locuitorii băștinași ai așezărilor din Munții Apuseni, legate de orașele miniere Câmpeni și Abrud, însă termenul de moți a prins rădăcini și în alte comunități rurale din Apuseni, sate de munte din Alba, Bihor, din nordul Hunedoarei și chiar în zone din Cluj și Arad.

Minele antice de aur din țara moților

În Munții Apuseni se află cele mai vechi mine de aur din România, ale căror rămășițe s-au păstrat până în zilele noastre (video).

În minele de aur din Apuseni, înființate de romani imediat după ocuparea ținuturilor dacilor, au fost aduși să lucreze iliri și dalmațieni, populații antice care se îndeletniceau cu extragerea şi prelucrarea minereului aurifer.

Înainte de romani, marile zăcăminte de aur din Munții Apuseni, aflate în nordul județului Hunedoara și în Alba, au fost exploatate de localnici, care culegeau aurul din râuri ori din nisipurile și rocile de la suprafața versanților.

Moții au fost, potrivit unor istorici, urmașii acestor populații arhaice atrase de aurul Apusenilor sau retrasă în munți după cucerirea romană. Ar fi fost descendenți ai dacilor, romanilor, coloniștilor ori chiar al unor triburi celtice care ar fi populat regiunile înalte din munți.

„Moţii sau țopii sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal”, informa publicistul Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” (1938).

Rămășițele celor mai vechi mine și așezări miniere pot fi observate și astăzi, în vecinătatea Bradului și la Roșia Montană (video).

Codrul și muntele, frați cu moțul

Ținuturile de munte din Apuseni sunt accidentate și mai puțin prielnice pentru agricultură și pentru creșterea animalelor, dar pădurile au reprezentat dintotdeauna marea bogăție a regiunii (video - Bulzeștii de Sus, comuna aproape înghițită de pădure).

Muncile forestiere au fost una dintre ocupațiile tradiționale ale moților, iar oamenii au fost recunoscuți pentru priceperea lor în dulgherit și în construcții de lemn.

„În Țara Moților, toporul nu este numai un lucru oarecare din inventarul gospodăriei. Toporul este o unealtă esențială, un element de viață, ceva indispansabil, pretutindeni prezent, ca aerul, ca respirația. La câmpeni, jumătate din vitrinele prăvăliilor sunt ocupate numai cu topoare, aranjate în toate felurile, cu tăișul scos în evidență. E marfa căreia trebuie să I se dea locul de cinste. Moții vin din creierii munților, dau o roată prin târg, se uită lung la vitrine și pornesc înapoi cu un topor în mână”, scria publicistul Geo Bogza, în „Țări de piatră, de foc și de pământ” (1939).

Numeroase biserici și case vechi de secole, trainice, din satele aflate în Ținutul Pădurenilor au fost construite, de meșteri veniți din „țara moților”, iar unelte din lemn create de moți erau căutate în târgurile din Ardeal și sudul țării.

„O covârşitoare extindere au pădurile, bogate în tot felul de arbori. Pădurile, care în unele părţi, mai cu seamă înspre munţii Bihariei formează codri străvechi, abia atinşi de securea distrugătoare, l-au îndemnat pe moţ a se folosi de bogăţiile lor. Codrul frate cu românul, care în timpurile de restrişte a ascuns pe moţ în tainicul său sân, întinzându-i adăpost, i-a oferit totodată şi izvorul de câştig cel mai de frunte. De aceea ocupaţiunea principală a moţilor a fost din timpuri străvechi şi este şi azi lemnăritul, lucrul cu lemnul. Moţii fac ciubere, doniţe, (cofe) cercuri, şindrile, lemne de zidit ş.a. învăţând meseria aceasta din tată în fiu. Mulţi din ei sunt bărdaşi dibaci, cari clădesc din lemn turnuri de biserici, case şi poduri foarte solide şi trainice”, informa Ziarul Călătoriilor, în 1911.

Tulnicărese din Țara moților, Apuseni. Foto: Realitatea ilustrată în 1930.

Meșterii în lemn au devenit cu timpul și buni negustori, care în trecut își transportau mărfurile peste tot în vechile regiuni ale Ardealului, Banatului și în Oltenia.

„După ce îşi cheltuiesc marfa, cumpără bucate, pe care le duc acasă, după cum ne arată cunoscutul cântec al ciubărarilor: A plecat moţul la ţară, Cu doniţi şi cu ciubară. Şi cu teocuri de răşină, Să le deie pe fărină. Ca s-aducă bucăţele, La copii şi la muiere”, informa Ziarul Călătoriilor în 1911.

Obișnuiți cu traiul aspru de la munte, moții nu s-au putut desprinde pentru prea mult timp de locurile natale, deși dorința lor de a cutreiera ținuturi întinse provenea dintr-un impuls sufletesc, caracteristic acestei comunităţi, arătau Ion Rusu Abrudeanu.

„Hotărât şi senin, moţul pleacă la ţară, mânându-şi caii mai mult pe irima drumului decât pe margini, gândindu-se la cei de acasă şi cântând cu glasu-i melodios versurile: Du-mă, Doamne, în pace în ţară, Cu cercuri şi cu ciubară, Şi mă adă în pace acasă, La copii şi la nevastă!”, scria Ion Rusu Abrudeanu.

Traiul greu al moților

Munții Apuseni cuprind cele mai mari resurse de aur și metale prețioase din România. Zăcămintele uriașe din adâncurile pământului au fost scormonite din cele mai vechi timpuri, însă au rămas departe de a fi epuizate.

Pădurile seculare vaste au reprezentat și ele o parte însemnată din marea bogăție în resurse naturale a ținutului. Însă oamenii care au trăit aici au îmbrățișat dintotdeauna un trai greu și modest.

„În Țara Moților nu sunt decât brazi, oameni, topoare și stânci. Este o țară de piatră unde sărăcia este aspră și tare ca piatra”, arăta scriitorul Geo Bogza.

În trecut, relata autorul, moților li s-a propus să fie strămutați în ținuturile de câmpie ale Banatului, cu pământuri României, însă mulți dintre ei nu au rezistat și s-au întors pe plaiurile natale.

„După două luni au fugit din câmpiile fertile ale Banatului și s-au întors bucuroși acasă în munți, la sărăcie. Ce-ați făcut mă, prăpădiților? i-au întrebat furioși oamenii autorităților. Statul vă dă pământ și voi așa faceți? Pretutindeni, moții au dat același răspuns, invariabil, ca și cum ar fi fost învoiți: Domnilor, nu putem sta în câmpie, că ne uscăm. Noi suntem învățați să trăim la umbra brazilor”, arăta Geo Bogza.

În zona Bradului din Hunedoara sunt însă unele sate din care populația a fost strămutată în număr mare în ținuturile Banatului.

Targul de fete de pe Muntele Găina

Cea mai cunoscută sărbătoare a moţilor este Târgul de fete de pe Muntele Găina, care are loc de peste două secole în Apuseni, într-un loc aflat în comuna Avram Iancu, la limita județelor Alba, Arad, Hunedoara și Bihor.

Evenimentul tradițional al moților era organizat anual în preajma Sărbătorii Sfântului Ilie și era un prilej de întâlnire și petrecere pentru familiile din satele izolate ale Apusenilor (video).

Originea târgului, organizat de secole, a fost explicată de scriitorul ungar Jokai Mor, fascinat de această sărbătoare.

„Locuitorii munţilor, fiind toţi păstori, stau atât de departe cu locuinţele lor unul de altul, încât cel mai apropiat vecin are nevoie de jumătate de ceas până când ajunge la celălalt. Din această cauză fetele tinere nu au unde să se ducă şi tineretul de aici nu se întâlneşte decât o dată în an la târgul de fete ce se ţine pe Muntele Găina. Femeile măritate se duc pe la înmormântări, însă fetelor nu le este permis nici aceasta”, arăta scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi”.

Unii autori au arătat că Târgul de fete de pe Muntele Găina nu era o târguială pentru fete, ci doar o nedeie la care se întâlneau și petreceau moții, iar tinerii își puteau găsi perechile.

„Făceau acolo târg, unde nu numai își puteau cumpăra toate de ce aveau trebuința la casă, dar junii totodată își aflau acolo și mirese, care se înfățișau cu toată zestrea lor, iar un preot ce întotdeauna se găsea la îndemână ținea ceremonia cununiei și juna pereche se depărta acasă ca bărbat și nevastă. Asta spune tradițiunea. Că va fi fost adevărat, nu știu. Presupun însă, că toată istoria târgului de fete se reduce la acea simplă explicațiune, că locuitorii din acei munți, depărtați unii de alții, la aceste târguri aveau prilejul cel mai potrivit de a conveni”, arăta Iosif Vulcan, în 1878.

Moții lui Avram Iancu

Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișanu au fost cele mai faimoase personaje din istoria moților. Avram Iancu (1824 - 1872) a fost unul dintre principalii eroi ai mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849. S-a născut şi a copilărit în Vidra de Sus, un sat din Munţii Apuseni, aflat în nordul-vestul judeţului Alba.

Cel care urma să devină lider al moţilor provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său fiind pădurar şi apoi jude domenial, iar bunicul său a fost preot. Avram Iancu a fost nepot al lui Horea, unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784, din Transilvania. De el şi-au legat speranţele marea parte a moţilor implicaţi în acţiunile politice şi în luptele de apărare a comunităţilor de români din Transilvania acelor vremuri. Avram Iancu a murit în 1872, în satul Baia de Criș și a fost înmormântat la Țebea (video).

Horea, pe numele său adevărat Ursu Nicula, unul dintre liderii participanţilor la Răscoala ţărănească din anii 1784 – 1785, s-a născut în și el în țara moților, în satul Albac, pe Dealul Fericet.

Numele i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, să "horească", iar cel de Ursu provenea dintr-un obicei arhaic al moţilor, care în trecut dădeau nume de animale sau de copaci viguroşi copiilor din credinţa că pruncul va căpăta puterea animalului sălbatic sau a copacului după care a fost botezat.

Horea, meşter lemnar, a fost unul dintre cei care au pornit revoltele care au tulburat Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Răscoala a izbucnit în satul hunedorean Curechiu şi s-a extins cu repeziciune în Ţara Zarandului şi apoi în cea mai mare parte a Transilvaniei.

Potrivit unor mărturii prezentate de David Prodan, Horea şi Cloşca au fost cei care i-au îndemnat pe iobagi, sub pretextul poruncii împăratului, să pustiască moşiile şi curţile grofilor.

Revoltele au fost cumplite, iar reprimarea lor, pe măsură: sute de participanţi la revolte au fost ucişi de soldaţi, iar preoţii acuzaţi că i-au sprijinit pe aceştia au fost traşi în ţeapă, trimişi la spânzurătoare sau ucişi prin tortură. Cea mai cruntă soartă au avut-o capii răscoalei, Horea şi Cloşca, care au sfârşit traşi pe roată.

Sute de moţi au fost strămutaţi în Banat şi Bucovina, arăta istoricul David Prodan. În urma răscoalei din 1784, situaţia moţilor s-a mai îmbunătăţit: li s-a acordat libertatea păşunatului, scutirea de cărăuşie, desfiinţarea servituţii personale şi a legării de glie şi au primit dreptul de a se căsători fără consimţământul nobilului şi drepturi la învăţătură.