Video Povestea sfântului din umbra lui Arsenie Boca. Sătenii i-au păstrat degetul, după ce a murit într-un mod bizar VIDEO
0Mănăstirea Prislop din Hunedoara sărbătorește doi călugări trecuți în rândul sfinților de Biserica Ortodoxă Română. Arsenie Boca și Ioan de la Prislop au povești de viață cu totul ieșite din comun.
Veche de peste șase secole, mănăstirea Prislop din Hunedoara a devenit un loc popular de pelerinaj începând din anii 2000, datorită fostului său stareț Arsenie Boca (1910 - 1989), un călugăr prigonit în anii ‘50 de regimul comunist, tot mai cunoscut românilor după moartea sa.
Recent, părintele Arsenie Boca, supranumit de numeroși români „Sfântul Ardealului” a fost trecut oficial în rândul sfinților, printr-o decizie a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, și va fi prăznuit ca Sfântul Arsenie de la Prislop, la 28 noiembrie - data morții sale.
Chilia primului sfânt de la Prislop
Arsenie Boca este al doilea călugăr de la Mănăstirea Prislop din Hunedoara, trecut în rândul sfinților. Deși mai puțin cunoscut românilor, Sfântul Ioan de la Prislop, un călugăr medieval, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1993, are o poveste de viață la fel de interesantă ca a fostului duhovnic Arsenie Boca.
Chilia pe care călugărul Ioan și-a săpat-o într-o stâncă, în apropierea bisericii medievale și la vreo sută de metri de locul de veci al lui Arsenie Boca era cunoscută în trecut drept „casa sfântului”.
Aici ar fi locuit vreme de mai mulți ani pustnicul, la sfârșitul secolului al XV-lea. Unele mărturii arată că însuși Mihai Viteazu l-ar fi vizitat aici, în călătoriile sale prin Transilvania.
„Spune tradiţia populară că, pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălat al prăpastiei l-au împuşcat”, arăta istoricul Mircea Păcurariu, autorul cărţii "Sfinţi Români".
Potrivit altei legende, Ioan era un tânăr din satul Silvaș, învecinat mănăstirii, care părăsise satul împreună cu fata de care se îndrăgostise, iar cei doi s-au refugiat în vechea chilie a călugărilor de la Prislop.
Acolo ar fi murit iubita acestuia și tot acolo, pe mormântul ei aflat pe malul pârâului, la poalele grotei, a fost găsit mort și Ioan. Localnicii îl considerau pe tânărul devenit pustnic, drept făcător de minuni și de atunci i-au spus chiliei „casa sfântului”.
„Tradiţia ne vorbeşte de un călugăr cu numele Ioan care a dus o viaţă sfântă, stând în peştera săpată în piatră, ce se află şi acum în coasta dealului deasupra mănăstirii. După moartea lui, auzindu-i de veste, ar fi venit cei din Ţara românească şi i-au dus trupul, rămânând la Silvaş numai un deget. Până azi locuitorilor din Silvaşul de sus nu le place să li se vorbească de vinderea sfântului. Degetul arătător se păstrază în biserica din Sânpetru (video) lângă Haţeg”, informa ziarul Adevărul, în 1928.
Domnița Saphira, protectoarea mănăstirii, îngropată în biserică
Domnița Zamfira (Saphira), fiica domnitorului muntean Moise Vodă, nu a fost trecută în rândul sfinților, însă a fost considerată, la fel ca Ioan de la Prislop și Arsenie Boca, protectoarea din trecut a mănăstirii.
La mijlocul secolului al XVI-lea, a sprijinit refacerea bisericii medievale și ar fi trăit aici în ultimii ani ai vieții. Legendele despre minunile la care ar fi fost martoră nu au ocolit-o nici pe ea.
„Fiind Zamfira bolnavă, i s-a arătat în vis o solie dumnezeiască și i-a zis că dacă va bea din izvorul Prislopului se va însănătoși. Urmând acestei îndrumări, a aflat izvorul, a băut din el și s-a însănătoșit. În semn de mulțumire, a cumpărat cu bani mulți acel loc și a zidit aproape de izvor mănăstirea”, relata preotul Jacob Jianu, în 1910.
Atunci domnița Zamfira a decis să ridice biserica, pe care a împodobit-o cu odoare şi mai apoi a înfiinţat în apropiere o şcoală de cânăreţi bisericeşti. La sfințirea bisericii ctitorite de Zamfira ar fi aduse și păstrate aici mâna sfântului Ioan Gură de Aur și degetele Sfântului Constantin, ferecate în aur, şi alte moaşte mărunte, arătau mărturii din secolul al XVI-lea.
Mormântul Zamfirei, acoperit cu o lespede din marmură roşie, purtând stema Ţării Româneşti, se găsește și astăzi în biserica de piatră a mănăstirii Prislop. „Saphira a fost demnă de numele de safir” este scris pe piatra sa funerară. În interiorul mormântului, au fost descoperite în 1909, atât osemintele domniței, dar și ale unui copil.
„Acest din urmă poate să fi fost al copilei despre care spune tradiția că a aflat-o Zamfira în pădure și a dorit să fie înmormântată cu dânsa la un loc”, relata preotul Jacob Radu, în volumul „Istoria vicariatului greco catolic din Hațeg” (1913).
În secolul al XVIII-lea, mănăstirea Prislop din Hunedoara a fost incendiată și distrusă și abandonată pentru câteva decenii, după ce călugării acesteia, greco-catolici, au trecut la ortodoxie. Atunci au pierit toate documentele păstrate aici, care atestau istoria ei până la acea vreme.
Se încarcă comentariile...
