Ce secrete ascund locurile sfinte ale lui Zamolxis: altare megalitice ridicate de civilizaţii misterioase sau doar „accidente“ ale naturii
0Strămoşii noştri îşi venerau zeităţile pe cele mai înalte vârfuri, iar peşterile din munţi erau sălaşuri ale divinităţilor. Istoricii au încercat de-a lungul timpului să descifreze semnificaţia locurilor pe care comunităţile care au trăit cu mii de ani în urmă în ţinuturile actuale ale României le-ar fi considerat sfinte.
Dovezile spiritualităţii populaţiilor arhaice de pe teritoriul României datează din cele mai vechi timpuri, potrivit istoricilor, însă misterele unor monumente care ar fi fost închinate zeităţilor nu au putut fi descifrate.
Istoricul Nicolae Densuşianu, autorul volumului „Dacia Preistorică”, publicat postum în 1913, după o cercetare întinsă pe durata patru decenii, a oferit explicaţii inedite monumentelor cu forme ciudate din Carpaţi, care de-a lungul secolelor au stârnit fascinaţia lumii. Potrivit academicianului Densuşianu formaţiunile stâncoase din Masivul Bucegi, cunoscute sub numele de Sfinxul şi Babele au fost locuri sfinte pentru populaţiile din timpurile îndepărtate. Geţii îl adorau pe Saturn, scrie Densuşianu, citând mărturiile unor autori antici, pe care îl numeau Zamolxis. Lui Saturn, dar şi altor zeităţi, le-ar fi sculptat în stâncă monumente gigantice pe culmile Carpaţilor. „Saturn reprezenta în epoca preistorică nu numai personificarea puterei divine a Cerului, dar era adorat totodată şi ca o divinitate chtonică, fiind domnul lumii suterane”, afirma autorul Daciei Preistorice.
Mulţimea monumentelor megalitice
Carpaţii Daciei formează o regiune arheologică de mare importanţ pentru timpurile ante-istorice, afirma Densuşianu. „Afară de simulacrele şi altarele primitive ale divinităţilor, săpate în stânci, afară de columnele votive şi comemorative de pe piscuri, mai exista în Carpaţi încă o muţime infinită de alte sculpluri megalitice, reprezentând unele «Scaunele divinităţilor”, unele urmele unor eroi sau uriaşi, altete figuri şi urme de animale, cu deosebire chipul Calului alb, consacrat Soarelui, rămăşiţe de sub imperiul religiunii urano-saturnice. De asemenea, regiunea Carpaţilor se mai caracterizează prin o muţime extraordinară de peşteri şi caverne, ce ne prezinta în partea din afară nişte admirabile portare circulate ori colibate, lucrale de mâna omului, resturi ale epocii când aceste peşteri serveau de capele pentru ceremoniile lui, ori ca reşedinţe ale oracolelor”, susţinea istoricul.
Cele mai spectaculoase astfel de monumente se află în Caraiman şi pe vârful Omu. Sunt, potrivit autorului Daciei Preistorice, resturile gigantice ale unui loc sfânt preistoric, unde sancturarele, altarele şi statuetele divinităţilor, atributele lor şi scaunele destinate poporului erau formate din masele naturale ale stâncilor. „Aici fiecare bucată de stâncă pare că a reprezentat odată o anumită figură, fiindcă natura nu putea să dea acestor pietre forme atât de neobişnuite legilor sale. Timpul însă a distrus aproape toate formele primitive ale acestor misterioase figuri, însă cu toate acestea resturile lor par a ne spune că mâna omului a contribuit necondiţionat la formele acestea atât de curioase, că odată aici a fost un loc sfânt, consacrat religiunii preistorice, un loc de adunare comună pentru vechile triburi pastorale şi agricole”, scria Densuşianu.
Alţi autori susţin că formaţiunile stâncoase din Munţii Bucegi, precum şi alte presupus monumente megalitice cu forme la fel de ciudate din Carpaţi s-au format pe cale naturală.
Babele şi Sfinxul
Stâncile enigmatice din Bucegi pe care autorul le descria ca fiind locurile sfinte ale triburilor care au trăit cu mii de ani în urmă în munţi poartă numele de „babe” şi erau dedicate unor divinităţi montane importante, feminine, în opinia autorului. „Aceste altare nu au nici inscripţiuni, nici basoreliefuri şi chiar dacă ar fi avut vreodată ceva semne hieratice, timpul cel depărtat le-a nimicit. Lângă aceste altare, acoperite numai de bolta cea înaltă a muntelui şi de crengile stejarilor, se celebra actul fundamental al cultului, rugăciunile şi sacrificiile. La picioarele lor se făceau jurămintele cele mai solemne, aici îşi căutau refugiul cei persecutaţi, aici era locul de întâlnire pentru afacerile comune ale triburilor, aici se celebrau festivităţile cele mari”, susţinea Densuşianu.
Munţii Bucegi ar fi fost, potrivit lui Nicolae Densuşianu, cei mai însemnaţi munţi ai strămoşilor noştri. Au fost, în preistorie locuri sfinte ale triburilor, care iar vârfurile lor cele mai înalte, Caraiman şi Omu, erau consacrate divinităţilor cele mai importante, Omu fiind locul unde era venerat Saturn. „Pe punctul cel mai culminant al muntelui Omul se înalţă o columnă uriaşă, învăluită de regulă în nori, iar pe un alt pisc din apropiere mai există cel mai important simulacru al lumii preistorice, o reprezentaţiune umană sculptată în stâncă, de o mărime într-adevăr formidabilă. Acestă figură într-adevăr titanică din munţii Daciei vechi, numită a Hyperboreilor, ne înfăţişează după toate caracterele sale imaginea supremei divinităţi a timpurilor pelasge”, afirma Densuşianu. Triburile din Antichitate îşi venerau zeii pe vârfurile înalte ale munţilor, consideră şi alţi istorici. În aceste locuri, se aduceau ofrande şi aveau loc sacrificii, iar peşterile erau considerate locuinţe ale zeităţilor.
Mitul lui Zamolxis
Un rol aparte în spiritualitatea strămoşilor care au locuit în ţinuturile actuale ale României l-ar fi avut Zamolxis, considerat divinitatea supremă a geţilor.
Mai mulţi autori antici au oferit detalii despre modul în care oamenii se raportau la această divinitate şi despre jertfele care îi erau aduse pe munte. „Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău. După ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”, relata Herodot, în Istorii, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.
Peştera lui Zamolxis
Nu se cunoaşte însă locul în care ar fi fost venerat şi în care ar fi trăit Zamolxis, dacă, într-adevăr, el ar fi existat. Herodot a descris locul peşterii lui Zamolxis şi misterul dispariţiei sale în pământ. „În timpul ospeţelor, îi învăţă că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani, iar tracii îl jeluiau ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa lor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui", relata Herodot, în Istorii.
Şi autorul antic Strabon a oferit inormaţii despre peştera lui Zamolxis „La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca unul faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el”, afirma istoricul elen.
Muntele sfânt Cogaionon şi peştera lui Zamolxis s-ar fi aflat în Carpaţi, însă teoriile privind locaţia aşezării au fost numeroase. Vârful Gugu, munţii Retezat, Bucegi, Ceahlău sau Godeanu ar fi fost reşedinţe ale lui Zamolxis.
Vă recomandăm şi:
Prometeu este strămoşul dacilor, pelasgii, consideraţi de autor unul dintre cele mai strălucite popoare din Neolitic, îşi au originile în actualul ţinut al României, iar lui Zamolxis - „zeul moş” sau Saturn, preistoricii îi închinau monumente megalitice în munţii Daciei. Sunt câteva dintre teoriile amintite în lucrarea Dacia Preistorică, de Nicolae Densuşianu, un volum complex, care a stârnit dezbateri nesfârşite.
Zamolxis a fost recunoscut de numeroşi autori din lumea antică drept divinitatea supremă a geţilor. O serie de mărturii istorice, vechi de milenii, au oferit detalii despre viaţa şi învăţăturile personajului misterios.
Tracii îşi venerau zeii prin numeroase ritualuri care au stârnit uimirea autorilor antici. Unele implicau orgii sexuale, în timp ce altor zei li se ofereau sacrificii umane. A existat o mare diferenţă culturală între geţii din nordul Dunării şi celelalte triburi tracice, susţin istoricii.
O serie de anecdote ce datează din Antichitate i-au prezentat pe daci în roluri mai puţin obişnuite. Autorii povestirilor scurte şi amuzante relatau despre cum au reuşit dacii să le înşele vigilenţa romanilor, de ce au renunţat la vin sau de ce trăgeau cu săgeţi spre cer, în timpul furtunilor.
Se încarcă comentariile...
