Pictorii vacanței și ai mării: „Foarte mulți constănțeni plecați departe vor să aibă o părticică din copilăria, din trecutul lor, o picătură din Constanța“
0Pe faleza Constanței au trecut artiști și muzicieni, tineri și bătrâni, români și străini. Cu toții au luat ca amintire o părticică din vechiul Tomis și i-au dat la schimb ceva din sufletul și talentul lor. Pașii tuturor au pornit spre Cazinou, care a devenit cel mai fotografiat și cel mai pictat simbol al orașului, care se identifică cu vara, cu marea, cu vacanța.
Din anii ’70, Florin Hristu este o prezență nelipsită de pe faleza Constanței. De cum se încălzește afară și briza mării te răcorește, își ia șevaletul sub braț, își umple buzunarele de culori și se apucă să picteze. Mult timp a făcut doar peisaje, iar apoi portrete și caricaturi. Chipurile a mii de turiști au fost caricaturizate de el și un defect al fizionomiei a devenit o imagine haioasă. „Veneam pe faleză la ora 10.00 și plecam seara din Portul Tomis. Aici era șantierul meu de lucru“.
La început făcea mai mult peisaj, dar a descoperit că turiștii preferă portretul, dar în aceeași măsură, poate și mai mult, caricatura. „Peisajul se vinde și mai greu și durează mai mult ca să-l faci. Turiștii vor o amintire să nu coste prea mult, și caricatura, fiind un portret comic, este o amintire care creează o stare de bine. Și vin și banii mai ușor“, explică artistul. Un tablou de dimensiunea A3 costă între 500 și 1.000 de lei, iar o caricatură, care e gata în maximum 10 minute, doar 100 de lei. Ceva mai mulți bani cere pe un portret, a cărui execuție este mult mai minuțioasă și durează aproape o oră. Dar puțini sunt turiștii care sunt dispuși să stea nemișcați atâta vreme într-un punct al falezei, unde este un du-te-vino permanent.
Pentru el, o zi nu seamănă cu alta. De jumătate de secol a văzut oameni de tot felul: salahorii din port care și-au pierdut salariul la jocurile de noroc ale Cazinoului, bătrânii care abia mergeau, copii care făceau primii pași, tinerii care-și jurau credință veșnică în fața mării. „O zi nu seamănă cu alta. Nu mă plictisesc când n-am comenzi, întrucât am un peisaj în lucru. Vin aici cât e sezonul, până se lasă frigul. Câștig rezonabil, nu mă plâng. Important e că fac ce-mi place“, spune el, în timp ce cu pensula colorează un cer senin, de vară, sau mai pune umbre pe o clădire.
Caricaturi cu amintiri
Trăiește mai mult din amintiri, așa cum trăiește și vechiul Tomis, din vremuri demult apuse, când parcă totul era mai frumos, când zona istorică a orașului era îngrijită, când nu era ruină, iar printre clădirile din perioada interbelică râdeau doar flori.
Cei pe care i-a caricaturizat sunt oameni maturi acum sau au murit, dar pe undeva, printr-un colț de casă, zace îngălbenită o coală de hârtie din care zâmbește un chip care cândva a visat la malul Mării Negre. „Să fi fost în urmă cu zece ani când au venit aici, la mine, un grup de fete și de băieți din Harghita. Erau șapte fete și șapte băieți. În timp ce îi desenam, râdeau unii de alții. Apare și ultimul. Avea un nas atât de mare, cum nu văzusem niciodată. Era ca un castravete de mare. Și acuma eu ce să fac? Am întors foaia pe orizontală și pe jumătate de foaie i-am făcut nasul. Râdeau unguroaicele să moară. A fost și el tare că a venit ultimul. Avea nas mare, urechi clăpăuge“, râde el la aceste aduceri-aminte.
Într-o altă zi dintr-o altă vară au venit la el trei cupluri din Maramureș, ca toți să plece de la mare cu o caricatură. „Toți erau rotofei. «Hai, șefu, să ne faci și nouă o poză». Femeile mi-au zis să le fac întâi bărbaților. I-am așezat pe bordură. Vine una dintre neveste: «Ăștia trei sunt bețivani ordinari. Vrem să se vadă asta și din poză!». I-am desenat pe unul călare pe butoi, cu cana în mână, cu o sticlă spartă pe jos, așa cum am crezut eu. Râdea lumea de se prăpădea. Ei nu ziceau nimic că nu vedeau ce desenam eu. La sfârșit, când și-au primit caricaturile, au înghițit în sec și în mintea lor a încolțit gustul răzbunării. «Acuma, fă și la muieri!», mi-a cerut unul care mi-a arătat teancul de bani, semn că au de unde s-și plătească răzbunarea. «Fă-le ca să râdem și noi de ele. Fă-le dezbrăcate!», mi-a cerut unul dintre bărbați. Și le-am făcut nud pe toate trei. Râdea lumea care era în trecere pe aici de se prăpădea, că toate erau rotofeie“, își amintește caricaturistul de pe faleză.
„Domn pictator“
O doamnă mai în vârstă, care tot îl urmărea pe artistul de pe faleză, și-a făcut la un moment dat curaj și i-a spus: „Fă și mie o poză din asta“. „La caricatură, trebuie din câteva linii să-i surprinzi caracterul omului, nu exagerezi aiurea. La ea ce-am remarcat: avea o dantură pusă, proeminentă, care se vedea când râdea de se prăpădea, și mi s-a fixat în creier dantura. Ea tot râdea de unul, de altul, și acum a fost ca o mică răzbunare când în caricatură i-am scos în evidență dantura. Și când am terminat, se uită la mine și-mi zice: «M-ai făcut cu dinții ăștia de animal?». Lumea din jur și mai tare râdea“, se amuză și acum caricaturistul, după mulți ani. Altă dată, un oltean piele și os a vrut să fie desenat în costumul lui Adam. „Am desenat un schelet și i-am pus o frunză în față“.
În urmă cu mulți ani, s-a împrietenit cu o femeie de etnie romă, care an de an venea la artist și îi povestea pe unde a mai fost, ce-a mai făcut. „«Domn pictator, am fost la Roma», mi-a spus într-o vară, pentru ca în anul următor să-mi spună că a fost în Franța. La cerșit, evident. Apoi, mi-a zis că «nu mai merge în Europa și că se duc în Canada». Am fost curios și am întrebat-o la un moment dat: «Dar voi, țiganii, nu vă furați între voi?». «Niciodată!», a venit răspunsul ei“.
Tot aici, la malul mării, l-a cunoscut și pe cel mai îndrăgit constănțean, pe Jean Constantin, a cărui prezență era suficientă pentru a înveseli locul. „Venea din Portul Tomis, acolo unde avea o barcă, Caliopi, cu care ieșea pe mare, și se îndrepta spre Vraja Mării. Îl cunoșteau cu toții. «Maestre, hai la noi la masă!», îl invitau oamenii. Avea mereu câte o glumă la el. Am văzut că i-au făcut o statuie pe malul mării, lângă restaurantul Zorile. Parcă iese dintr-o cutie, așa arată soclul“, spune el trist.
„Cazinoul e ca un mausoleu... gol, pustiu“
Trecătorii au început să-l cunoască și spun că bătrânul de-acum face parte din peisaj. Se salută cu mulți, cu alții dă mâna, se întreabă de sănătate și de cunoscuți comuni. Un fost coleg de șantier, acolo unde în tinerețe au muncit amândoi... vorbesc de salvări pe mare, de glume deocheate care se făceau. Pentru alți trecători este ghid: „Știți unde este stația troleibuzului 44?“ sau „Cum ajungem în Portul Tomis?“. Bătrânul le răspunde tuturor cu aceeași amabilitate și nu este deranjat niciodată de întrebarea: „Cât costă o poză?“.
Își aduce aminte cu drag de vremurile de altădată, când nu mai prididea cu pictatul, când de-abia avea timp să bea o gură de apă sau să mănânce strugurele pe care-l ia de acasă dacă i se va face foame. De multe ori, alături de el este soția, o femeie care are ceva din aerul unei americance. E de înțeles. Vreme de 30 de ani a locuit în California, acolo unde s-au stabilit cele două fete ale ei, din prima căsătorie. Acum, a revenit la Constanța, dar cu inima a rămas departe, peste Ocean, acolo unde îi cresc nepoții. Până și ora ceasului este setată acolo.
Soțul său însă, bătrânul artist, nu a putut să părăsească niciodată Constanța. „Dacă nu vin o zi sau două, îmi lipsește zona veche a Constanței. Înainte mă deplasam pe o arie mai mare, acum am rămas pe faleză. Am reperul cel mai important, Cazinoul, pe care-l abordez din diverse unghiuri, în momente de lumină diferite, diferite anotimpuri. Ca pată de culoare mă interesează. Este solistul într-o lucrare“, mărturisește el.
A cunoscut Cazinoul în diferite epoci ale sale, mai fermecătoare sau mai întunecate: în toată strălucirea sa, dar și în ruină. Deși proaspăt renovat, simbolul Constanței nu-l mai atrage: „Înainte de Revoluție și chiar și după, până să fie închis, era atracția litoralului, nu a zonei. Acum, e un muzeu, știu din imagini ce-au făcut acolo, dar, din punctul meu de vedere, nu este bine. Dacă vreau să mă duc să văd o pictură celebră, merg la un muzeu, nu la Cazinou. Cazinoul trebuia să fie ce-a fost: un loc unde lumea să se destindă, să petreacă. Era muzică bună. De la ora înserării și până dimineața era plin de marinari, de turiști și de constănțeni. Veneau aici mii de turiști vara, erau aduși cu autocarele să-și ia aici masa de adio. Acum, arată ca un mausoleu. Se închide după-amiaza și e gol, pustiu. Nu mai e muzică, nici un restaurant. Mai bine îl făceau casă de pompe funebre. Puneau trei cruci pe el și băgau mortul în cazino“ spune el, cu tristețe.
„Constănțenii vor să aibă o părticică din copilăria lor“
În acuarelele lui Daniel Manafu, Constanța este o poveste de vară. Fiecare umbră a Cazinoului, fiecare clădire din zona istorică a Constanței a fost pictată: marea care se îneacă în apus, zborul pescărușului care se pierde în asfințit, soarele care vine în fiecare dimineață să se joace cu semiluna de pe minaret.
Totul a început cu o joacă a pensulei pe pânză în anul 2015, când a avut prima expoziție la Muzeul Național al Marinei din Constanța. „Atunci mi-am dat seama că pastelul nu mă reprezintă, că trebuie să schimb ceva. Atunci am văzut mai multe schițe în acuarelă și am zis că asta vreau să fac. Am urmat un curs de inițiere în acuarelă predat de Ovidiu Iovanel și asta a fost. Prima experiență am trăit-o alături de arhitectul Mugur Popa, un constănțean stabilit la București, care a anunțat un eveniment de pictat moscheea în acuarelă și creion. Mă regăsesc în tehnica acuarelei cel mai mult“, spune artistul.
Dogoarea Constanței în acuarelă
Acum, picturile lui te fac parte a poveștii: pare că stai la masă cu turiștii care se întind leneși la terasele răsfirate în jurul statuii lui Ovidius, că te pierzi prin cotloanele nesfârșite ale muzeului sau că pășești pe scările somptuoase ale vechilor palate ale negustorilor greci sau că te strecori printre case vechi, din care zbughește o pisică neagră, atras de chemarea mării. Oricine a fost vreodată în Constanța într-o zi toridă de vară regăsește imaginea și simte dogoarea străzilor într-o pictură. „Asta este Constanța veche, cu străzi care coboară în mare: Sulmona, Callatis. Mai erau strada Mării, mai era Cărămidari, paralelă cu Mircea cel Bătrân, care s-a prăbușit în mare, care se întindea până la Biserica Greacă“, povestește pictorul.
Constanța veche mai înseamnă și Orientul, și C.A. Rosetti, și Tomis și Traian sau Dianei. Sunt străduțe fiecare cu povestea sa, fiecare cu farmecul său. În sute de acuarele, ele au devenit istorie. „Le fac acum aproape din memorie, dar niciodată nu se poate reproduce o acuarelă. Cine crede altceva se înșală. Fiecare pictură trebuie să aibă ceva spontan. Lucrez foarte puțin cu creionul, iar la lucrările mici folosesc uneori linerul. La picturi de dimensiuni mari, nu merge, până la cel puțin un A3. Cred că de culoare ține totul, nu de tehnică. Până la urmă, ce înseamnă o pictură? Pete de culoare pe care artistul, dacă știe cum le să le pună, sensibilizează. Am ales un albastru față de multe altele. Noi, bărbații, suntem limitați la culori, femeile văd mult mai multe culori, nouă ne trebuie un curs de culoare la școală“, crede Daniel Manafu. Spune că în acrilic este mai ușor să lucrezi, acrilicul fiind versiunea ieftină a uleiului: „Culorile nu fug, nu se întrepătrund, dar nici pictura nu iese la fel“, ne explică el. Cu toate acestea, cele mai căutate picturi sunt cele în ulei, nu în acuarelă.
Pictează în culori, dar și în sepia, tehnică care face ca totul să pară vechi. Și ruinele dau frumos în acuarelă. Pictează primăvara, dar și vara, dimineața și la asfințit.
„Când pictezi în aer liber, pe faleză sau stau la vreo terasă în Piața Ovidiu, este posibil să ai trac, să ai impresia că ești urmărit, că ești criticat. În general, oamenii trec pe lângă tine, indiferenți. Cei mai adevărați critici sunt oamenii străzii. Și ei și copiii sunt cei mai sinceri. Era o perioadă în care îi știam pe toți cerșetorii de pe strada Arhiepiscopiei, care de multe ori îmi cereau să vadă desenele“.
Farmecul unei ruine: casa cu geamlâc
Daniel Manafu pictează în orice moment al zilei. „Iau cu mine un carnețel și desenez la locație dimineața sau seara, dar cele mai multe ocazii au fost dimineața. Lumina este de preferat cea de dimineață pentru că umbrele sunt mai lungi. În toate lucrările mele există soare și umbre. Umbra delimitează forma. Este interesantă și lumina din februarie sau martie pentru clădiri. Este de preferat luna martie pentru că vegetația încă nu a explodat. Din pictură se scot mașini, tomberoane, oameni, să fie cât mai simplă. Pe de altă parte, oamenii dau dimensiunea clădirii. Când faci comparația între clădire și om îți dai seama de dimensiunea clădirii“, explică el.
La concurență cu Cazinoul, care apare în picturile sale în diferite stadii, în diferite anotimpuri și din diverse unghiuri, un alt colț de Constanța apare obsesiv, repetitiv. Este vorba de casa cu geamlâc, aproape ruină, din apropierea Bisericii Grecești, monument istoric, un alt simbol al orașului, construcție ridicată în vremea stăpânirii otomane. Casa cu geamlâc, situată la intersecția străzilor Mircea cu Karatzali, dă farmec zonei și, spune artistul, această intersecție este foarte ofertantă pentru cei care vor să surprindă un colț plin de farmec al unui oraș.
Dacă are picturi preferate? Are. Când începe să ne arate lucrările sale, din trei în trei se oprește: „Asta e preferata mea!“. Este clar că aproape toate sunt. Dar nu se desparte cu greu de ele. A realizat că nu le poate păstra pe toate, că trebuie să ducă în multe case un colț din Constanța. „Foarte mulți constănțeni stabiliți în București ori în străinătate vor să aibă o părticică din copilăria, din trecutul lor, o picătură din Constanța. Acest trecut îl regăsesc în picturile mele pe care mi le comandă. O doamnă stabilită în America, din familia comerciantului grec de cereale Tranulis, care a finanțat construirea Teatrului de Stat din Constanța, a venit la mine acasă și a luat câteva picturi cu orașul. Un alt constănțean stabilit în America m-a contactat și a comandat câteva lucrări“.
Când a pictat biserica armenească „Sfânta Maria“ din Constanța, bărbatul care avea grijă de construcția declarată monument istoric i-a dat voie să intre în curtea ei, să observe mai bine detaliile și să intre în spiritul lăcașului de cult cu arcade largi, cu vitralii specifice artei medievale armenești și cu un altar deschis. Paznicul s-a dovedit a fi mai mult decât atât: l-a invitat în casa sa, un adevărat tezaur, în care adunase mai multe picturi în care se oglindeau mai multe imagini ale orașului. „Am rămas impresionat și i-am spus că ar trebui să-și pună casa în circuitul turistic, atât de frumos este interiorul. A râs și mi-a comandat și mie o pictură“, spune Manafu.
Marea din toate unghiurile ei
Artistul a surprins nu doar Constanța, ci și Balcicul, orașul de care Regina Maria s-a îndrăgostit și în care și-a ridicat un palat, Nesebărul, cu ale lui străzi care duc spre apă, apă care a înghițit o parte din uscat. El duce Constanța din amintire până și în picturile Bucureștiului. „Nu știu cine a ales corpurile de iluminat din Constanța, dar le-a ales bine. Sunt frumoase și dau un farmec aparte și într-o fotografie și într-o pictură. Odată, eram în București, pictam ceva. Mâna mergea liberă și era să pun un stâlp de iluminat din Constanța într-o pictură de pe Calea Victoriei“, își aduce aminte artistul.
Majoritatea lucrărilor le vinde de acasă, iubitorii de artă și de frumos descoperindu-i lucrările de pe imaginile postate pe rețelele de socializare. Orașul Constanța nu are un spațiu public unde pot fi expuse lucrări, ci doar în spații particulare. În consignația din centrul orașului, adaosul este mai mult de 100%, iar expozițiile, de regulă, sunt organizate de asociații. Din lucrările lui a fost făcut un calendar de către o asociație a foștilor elevi ai Liceului de Marină din Constanța, care însă s-a tipărit la Iași, la Constanța fiind foarte puține tipografii, și acelea scumpe.
Cea mai recentă expoziție a fost într-un pub, evenimentul fiind organizat în colaborare cu Diana Slav, o tânără din Constanța, care a făcut primele tururi gratuite în oraș. „Era frig, era noiembrie, nu se puteau face tururi. Atunci, pe desenele mele din expoziție, ea spunea povestea orașului și i-a purtat pe cei prezenți dincolo de ziduri, în istoria fascinantă a cetății“.
Se încarcă comentariile...
