Cazinoul din Constanța, locul unde s-au ruinat averi, dar s-au născut legende: de la „Mărgăritarul Mărei Negre“ la „spelunca unde se pradă și se corupe lumea“
0Blestemat și adulat deopotrivă, comparat când cu un dric, când cu o matahală împopoțonată, bombardat în război sau abandonat de autorități, Cazinoul din Constanța spune povești de peste un secol.
„Serbări de ziuă și de noapte, iluminațiuni, artificii, regate, curse de bărci și automobile. Restaurant de primă ordine. Cafe de Paris. Teatru sub direcțiunea lui Al. Davila, comedii, operă, operetă, dansuri. Orchestra Strauss, Musik-Hall. Serbări de copii“, așa suna anunțul de inaugurare a „Mărgăritarului Mărei Negre, noul Cazino municipal, sub Direcțiunea A.P. Heitz“ la 2/15 iunie 1910, publicat de presa vremii. „Cazinoul din Constanța este o podoabă de arhitectură națională, cu o terasă imensă pe largul mărei. Cel mai superb local din țară“, titra ziarul „Conservatorul“.
Așa a început povestea construcției de pe malul Mării Negre, în urmă cu peste 100 de ani, ridicată pe promontoriul falezei care continua în mare cu stânci răzlețe, pe care localnicii și vilegiaturiștii se avântau pentru a pescui sau doar pentru a fi mai aproape de zbuciumul apei. Proiectat de arhitectul Daniel Renard, în stil Art Nouveau, cazinoul a fost inaugurat la data de 15 august 1910, în prezența Principelui Ferdinand. La vremea aceea, era cel mai mare edificiu de acest fel de pe teritoriul României, ale cărui costuri, evident, erau fabuloase: 1.300.000 de lei. Cine intra în Cazinou era de-a dreptul impresionat: holul generos de la intrare continua cu o scară maiestuoasă care ducea la etaj, unde se găseau două săli de joc, o sală de lectură, dar și una de spectacole, alături de foaierul artiștilor și budoarul doamnelor.
După primul an de funcționare, Cazinoul nu îmbogățise comuna, ba, mai mult decât atât, clădirea adusese un deficit de 13.114,75 lei, sumă la care se adăuga asigurarea în valoare de 81.244 de lei, conform unui memoriu prezentat de primar consiliului comunal în ședința din 19 octombrie 1911. Însă, numărul vizitatorilor crescuse în localitatea de la malul mării, fapt dovedit de numărul de bilete de tren pe care le eliberase CFR-ul celor care veneau la băi. Mai mult decât atât, se ajunsese ca, mai ales în zilele de sărbători, vizitatorii, găsind toate hotelurile pline, „prin îngrijirea poliției au recurs la adăpostul în cazărmi, școli și cei mai mulți au dormit prin grădini, și sigur sunt că nu e niciun proprietar în Constanța care să nu fi găzduit prieteni. Rezultatul acestei aglomerații s-a resimțit din toate ramurile comerțului: nu e botez, restaurant, berărie, cofetărie, cafenea, magazin de coloniale, de bijuterii, de mode etc., care să nu fi făcut rețete mult mai mari față de aceea a anilor precedenți“, mai spunea primarul.
Orașul cu cazinou, dar fără hoteluri, restaurante și tramcare
Constanța, care încă se numea Kustenge în amintirea localnicilor, dar și în unele dintre documentele de arhivă, revenise de curând în granițele României, după Războiul de Independență, Dobrogea fiind sub stăpânire otomană timp de patru secole. Orașul de la malul Mării Negre era încă o necunoscută pentru ceilalți români, chiar și în anul 1912. Călătorii care ajungeau la Constanța descriau un oraș cu multe lipsuri și nu aveau cuvinte de laudă nici despre Casinoul Comunal. „Constanța n-are ospitalitatea necesară pentru «musafirii de vară». Lipsesc oteluri confortabile și convenabile, restaurante curate și populare, tramvai electric sau cel puțin tramcare, teatre serioase și distracțiuni pentru familii. De asemenea – lucru principal – lipsesc băile de mare la oraș, cele cari sînt acuma pe malul de pe strada Mircea-cel-Mare fiind cu totul inconvenabile. Mai mult de cît atît, în acelaș loc în care se fac aceste băi, se scaldă și caii din oraș“, relata ziarul „Viitorul“ în august 1912.
Nici Cazinoul inaugurat recent nu era bine văzut: „Dacă lipsa autorităților administrative se resimte în toate direcțiunile pe cari le-am amintit – în schimb interesul lor pentru celebrul «Casino» al d-lui Cantacuzino este destul de mare... În afară de «bula» de spoliațiunea publicului și de «Varietéul» său, Cazinoul acesta nu oferă nici o distracțiune vizitatorilor cari plătesc fiece intrare separat. În așa zisul «teatru» se plătește de asemenea aparte, cu prețuri high-life...“. În timpul nopții, continua autorul, „Cazinoul este un adevărat focar de vicii și primejdii. Pe de o parte bula care nenorociște atîția oameni – pe de altă parte demimondenele... Din această cauză, lumea onorabilă nici nu se mai abate pe la Cazino, ea mulțumindu-se a se repausa în piața Ovidiu, la cofetăriile și berăriile de prin împrejurime, ascultînd o excelentă muzică militară, care o distrează cu un vast și interesant program clasic și modern“.
Nici după un deceniu, orașul nu erau văzut altfel. „Când străbați Constanța“, nota arhitectul G.M. Cantacuzino, în anul 1933, „ți se pare că orașul nu e construit nici în funcție de mare, nici în funcție de port. Străzile ajung pieziș spre port. Nici un bulevard nu scoboară la mare, ci uliți a căror singură calitate e de a fi aliniate. Vilele grupate cu hotelurile și Cazinoul de-a lungul acestei plimbări formează singura regiune a orașului care să fie concepută în funcție de mare și care să profite de ea“.
Concesionarii cazinoului
Alphonse Hietz, proprietar de restaurante şi hoteluri din Bucureşti, a fost primul concesionar al construcției-monument de la malul Mării Negre, la 15 martie 1911. Pentru a recupera ceva din banii investiți în ridicarea cazinoului, Consiliul Comunal a autorizat jocurile de noroc, iar localul a fost dotat cu două mese de biliard şi 17 mese rotunde pentru jocurile de cărți. Nu a trecut mult până când localul să nu fie punct terminus pentru împătimiții de jocuri de noroc din toată Europa.
În toamna anului 1911, municipalitatea a organizat o licitație cu oferte închise și sigilate pentru exploatarea cazinoului, la care s-au prezentat doi ofertanți din Capitală. Însă, licitația s-a anulat și s-a reluat cu clauze împovărătoare pentru antreprenor, după un an de funcționare experimentală. Dintre noii ofertanți a fost preferat baronul Edgar de Marcay, din Paris, care a închiriat construcția din Constanța prin contractul 1974/1912, pentru o perioadă de 20 de ani, deși Alphonse Hietz a revenit cu o nouă ofertă pentru închirierea întregului cazinou, deci și a sălilor de teatru și de jocuri pe o perioadă de 10 ani.
Primăria orașului Constanța licita închirierea Cazinoului Comunal pe o perioadă de 10 ani, de la 1 aprilie 1912 până la 30 septembrie 1922. În caietul de sarcini, document care se află la Arhivele Naționale Constanța, se specifica faptul că municipalitatea punea la dispoziția adjudecătorului „sălile Cazinoului Comunal, autorizându-l a exploata restaurantul, sălile de spectacole, terasa și sălile de joc instalând cercuri private în care vor fi admise a se juca jocurile admise în genere în cazinourile din alte țări, anume: bacara și chemin de fer, căișori și anexele ei“, dar în anumite condiții.
Antreprenorul era obligat să clădească în oraș un hotel cu 250 de camere „cu tot confortul modern, care trebuia să fie terminat la data de 1 iulie 1913“. De asemenea, antreprenorul era obligat să mărească terasa din jurul clădirii de la malul mării cu cel puțin 20 de metri față și 30 de metri lateral, să construiască din nou o sală de restaurant și bucătărie pe terasă, dar și o sală de jocuri a căișorilor. Valoarea investiției nu trebuia să depășească suma de un milion de lei, iar lucrările trebuiau să fie aprobate de Consiliul Comunal și Ministerul de Interne.
Spectacole de teatru și două orchestre
În același document găsim și câteva cifre, care ne dau o imagine a ceea ce reprezenta la acea dată acest cazinou: cheltuielile generale se ridicau la suma de 400.000 de lei, subvenția teatrului – 50.000 de lei, pentru cele două orchestre – 30.000 de lei. Concesionarul era obligat să dea reprezentații de teatru între 1 iulie şi 1 septembrie, cu excepția a două zile: miercurea și sâmbăta. Zilele de sâmbătă erau rezervate balurilor, iar cele de miercuri, concertelor. „Spectacolele de teatru vor avea loc atât cu trupe române, cât și cu trupe străine de operă, operetă, teatru francez, vor fi însă în raport de două reprezentații a trupei românești pentru una străină. Pentru reprezentațiile trupei române, Direcția va respecta contractul făcut cu D-l Davila, plătindu-i pentru cele 30 de reprezentații ce va da suma de 30.000 de lei, servind ca subvenție pentru orice altă cheltuială“.
Tot prin contract, adjudecătorul era obligat să aibă în permanență două orchestre ce vor cânta atât pe terasă pentru concertele de la orele 5-8 p.m., seara de la orele 9-12, cât și la restaurant în timpul dejunului și al mesei, dar și la bal, în zilele de bal. Chiria era de 80.000 de lei, care reprezenta „anuitatea și dobânda capitalului pentru construcția Cazinoului“. Practic, reprezentanții municipalității se raportau la cheltuielile din vara anului 1911. La restaurant, cheltuielile se ridicau la suma de 70.231 de lei, la bufetul de pe terasă la 62.178 de lei, iar la barul american de 8.600 de lei. Pentru întreținerea personalului se cheltuise suma de 49.750 de lei. Și teatrul avea cheltuielile sale. Subvenția lui Davila se ridica la suma de 99.000 de lei, iar pentru tipar, afișe și bilete suma de 2.064 de lei. Încasările de la teatru erau de 22.595 de lei, de la baluri de 2.309 lei, de la concerte de 100 de lei, de la sala de arme 1.127 de lei. În schimb, încasările din jocuri erau mult mai mari. Astfel, de la cele „în cerc privat“ se strânsese suma de 169.266 de lei, iar de la „căișori“ 300.789 de lei.
Terasă mult prea mică
Consiliul Comunal din Constanța a realizat, după primul an de funcționare a cazinoului, că atât construcția, cât și terasa, sunt mult prea mici. Astfel, „terasa din fața mărei fiind largă de numai 7.50 era toată ocupată de clienții restaurantului, astfel că la sosirea publicului din oraș pentru concert nu mai era nici un loc disponibil. Între orele 5 și 8 p.m. când orchestra cânta pe terasă nu încăpea nici 1/3 din numărul persoanelor ce ar fi voit a asculta această orchestră. În interior, același inconvenient, salele de jocuri, terasele, sălile de restaurant mult prea mici, lipsa absolută de o sală de lectură și biliard, sala de teatru lipsită de acustică și de confort pentru actori“.
O altă problemă o ridica bucătăria, care era amenajată la subsol. „Dar mai presus de toate inconvenientele bucătăriei care fiind în subsol, fără nici o comunicație cu exteriorul, lasă să pătrundă mirosul de bucate în întreaga clădire cât și pe terasă, făcând astfel atmosfera irespirabilă. Apoi serviciul mesei și a bufetelor se făceau din subsol în săli sau prin terasă, trecând-se prin 4 sau 5 camere și pe o scară de serviciu de 1,20 lărgime, astfel că-și poate oricine închipui în ce mod se făcea acest serviciu când se servea 200-300 persoane la masă“.
Taxă de intrare
Intrările în sălile de joc, se specifica în documentul aflat la ANR, nu vor fi nici libere, nici gratuite. „În cercul privat spre a fi admis trebue obținut o carte de intrare eliberată de o singură zi și costul lor va fi de un leu de persoană și cărți eliberate pe una lună, a cărui cost va fi de 10 lei. Fiecare membru a unei aceleiași familii va fi obligat a achita această taxă. Cărțile cercului privat vor da acces liber în sala căișorilor pe terasă și interiorul tuturor salelor Cazinoului în afară de teatru. Cărțile de intrare a căișorilor se vor bucura de aceleași avantaje excluzând intrările în cercul privat. Intrările în interiorul sălilor Cazinoului și a terasei se vor acorda tuturor persoanelor în schimbul plăței a 0,50 ce va avea drept la o consumație de o valoare egală“. Municipalitatea numea un inspector care avea în sarcină „poliția jocurilor și controlului încasărilor“.
Un viitor jucat la ruletă
Cazinoul a fost redeschis la 1 iulie 1912. Lucrările au vizat cu precădere zona restaurantului și mărirea terasei care înconjoară edificiul pe trei laturi spre mare. La solemnitate, aflăm din arhivele vremii, a luat parte și prințul Griguță Cantacuzino. „A doua zi s-a organizat un banchet, la care însă n-a răspuns nimeni din cei invitați. Ca să salveze aparențele, s-au dat ordine în ultimul moment funcționarilor publici să ia parte la banchet. Locurile goale s-au complectat cu chelnerii d-lui de Marcay. Cuvântul de ordine era să nu se ție nici un toast. Dl. Avocat Gherghel, sigur neștiind probabil de această hotărâre, a hazardat câteva cuvinte de tămîere admirativă pentru inteligentul primar, inteligenții societari și inteligenții crupieri, iar dl Cănănău l-a întrerupt, amintindu-i că s-a decis să nu vorbească nimeni – probabil ca să nu mai spue prostii ca anul trecut. Drept vorbind, măsura nu era rea: inteligenții de la comună sunt cu atât mai inteligenți cu cât tac, și apoi se știe că tăcerea e de aur, metal foarte apreciat la asemenea tripouri“, scria presa vremii.
Atât cazinoul, cât și noul restaurant erau decorate cu steaguri reprezentând aproape toate națiunile, iar intrările și terasele erau împodobite cu plante exotice. Sala restaurantului era plină de protipendada vremii, care asculta melodiile interpretate de orchestra lui Grigoraș Dinicu.
„O speluncă unde se pradă și se corupe lumea“
Presa vremii nu avea cum să rateze un astfel de eveniment, iar Cazinoul era caracterizat în fel și chip: tripou, tavernă, loc de pierzanie. „Acum avem în Constanța Cazinou Comunal mare, luxos, somptuos, Perla Mărei Negre, cum i se mai zice – de un gust arhitectonic execrabil – care ne costă peste un milion și jumătate. Dar nu mai avem viața de familie, patriarhală, de reverie, de reculegere, de sinceră veselie, pe care o aveam odinioară. Acum Cazinoul Comunal s-a transformat într-un tripou combinat cu un lupanar. O speluncă unde se pradă și se corupe lumea, cu concursul autorităților“, nota ziarul „Drapelul“ în iulie 1912.
În continuarea articolului, se descria atmosfera cazinoului comunal: „La intrare, după ce, firește, vei plăti taxa cuvenită, vei fi luat în primire de o întreagă liotă de chelneri galanți, cari nu știu o boabă românească și cari te vor cântări din ochi cam câte parale faci. Vei intra apoi înăuntru. Lumina orbitoare a becurilor electrice, aurul de pe pereți, verdele meselor de joc îți vor lua ochii, fro-frou-ul rochiilor de mătase, care are mai curând din freamătul pădurei decât din zbuciumul valurilor mărei – îți va gâdila auzul; mirosul tare, piperat, al parfumurilor amestecate, te va ameți. Comanda trebuie făcută în limba franceză. Chelnerii nu sunt români, consumația este proastă și scumpă, iar bacșișul numit aici pourboire – obligatoriu. În jur vei vedea bărbați și femei, veseli și triști – mai mulți triști decât veseli – filfisoni ridicoli pozând pe grozavii: bătrâni hodorogiți făcând pe curtezanii rafinați; dame de consumație împrumutându-se de la jucătorii favorizați de șansă și compătimind pe decavați: apoi ochiade semnificative; zâmbete suspecte de scoică gâdilată; ochi lacomi, fețe imobilizate în schime, neliniști, tresăriri nervoase, mâini crispate, întinse ca să apuce, crupieri savanți, cari trag și împing cu greble speciale movilele de aur, argint, de bilete de bancă, de fise albe și roșii – moneda convențională – alunecând discret în sertărașe partea cuvenită onorabilului antreprenor și pitind, și mai discret încă, în buzunar, partea cuvenită lor. În loc de acordurile muzicei lui Dinicu ori Strauss, vei auzi clinchetul «pisoilor» și «polilor» aruncați pe postavul verde. Încolo tăcere, tăcere absolută“.
Furat de un crupier și o cocotă
În spatele ușilor închise s-au pierdut averi, însă puțini au fost cei care au pătruns în sălile de joc pentru a ne lăsa mărturii. La Arhivele din Constanța se păstrează reclamația unui jucător care s-a plâns primarului comunei că a fost furat pe față: „În noaptea de 19-20, în sala de joc a Cazinoului Comunal am fost furat în mod ordinar de unul din crupierii Companiei Marcay care a ajutat la acesta pe un polițist despre care am crezut că se numește Antonescu, care juca cărți la masă în tovărășia unei cocote dintre nenumăratele aduse de Marcay pentru jefuirea publicului. Au fost zadarnice protestările mele și ale asistenților mei căci acel trio: cocota, polițistul și crupierul au pus posesiune pe banii mei. Comisarul jocului, omul companiei, la care m-am adresat nu numai că nu și-a făcut datoria, dar m-a și ofensat în mod grav“. În încheierea reclamației, păgubitul cerea o anchetă completă.
Culmea, ancheta a avut loc și dintr-o declarațiune de la dosar, datată 24 august 1912, aflăm că „în urma cercetărilor făcute, văzând vădita rea credință a Dlui Dimitriu l-a șters din lista membrilor“. O altă declarație depusă la dosar, a crupierului, consemnează: „Subsemnatul, crupier la masa nr. 2 de Baccara – Chemin de fer, a Casinoului din Constanța, declar că dl Dimitriu, director de garaj, a jucat la această masă și a dat prilej la un incident, în care a extras miza unui alt jucător pe nedrept“.
Averi ruinate la jocurile de noroc
La 8 iunie 1919, primarul Virgil Andronescu aduna consilierii locali pentru o ședință în care să se discute despre situația cazinoului: „Vă este cunoscut domnilor colegi că Casinoul a fost predat Direcțiunei a VI-a Sanitară, pentru Spitalul Crucei Roșii, odată cu mobilizarea armatei în anul 1916, că încă din primele zile ale lui octombrie acel an a fost bombardat de hydroplane și că acoperișul, placa de beton armată a etajului au fost perforate de bombe, în afară de stricăciunile derivate din explozie. Cu această ocazie s-au omorât mi se spune 141 de răniți, soldați români aduși după frontul de la Topraisar-Cobadin“. Edilul anunța faptul că municipalitatea dispunea de un fond de reparații care se ridica la suma de 426.000 de lei, bani care proveneau de la jocurile de noroc din vara anului 1916, conform documentelor publicate de istoricul Constantin Cheramidoglu în revista „Ex Ponto“ din anul 2018.
Nu toți erau de acord cu renovarea cazinoului, opunându-se inclusiv primul ajutor de primar, Gr. M. Grigoriu, pe motiv că impozanta construcție nu deținea sală de lectură, sală de muzică și sală de teatru de vară, iar „terasa a fost transformată într-un tripou mare, unde erau puse în joc averile oamenilor, a celor care veneau să-și caute sănătatea lor, în sălile de jos întortocheate și întunecate: nu era decât terasa cu vederea la mare, care și aceea se transformase într-un lupanar“.
El vorbește și de jocul „Bula“, unde „toată munca micilor funcționari, meseriași, mici comercianți, femei și fete era spulberată și nu de puține ori au fost oameni care au venit la băi, dar au ajuns să-și vândă bijuteriile sau să le pună la amanet pentru a putea pleca“. Grigoriu nu înțelegea de ce să se risipească atâția bani într-o perioadă grea și pentru oraș, cu atât mai mult cu cât materialele erau de 20-30 de ori mai scumpe, iar geamuri de cristal, sârmă și material electric lipseau cu totul în primii ani de după război. Nu era singura voce care se împotrivea.
Consilierul P. Bârzan cerea primarului să demareze efectuarea lucrărilor de strictă necesitate pentru salvarea construcției, dar îi cerea „să scape Comuna de rușinea ce se aduce cu asemenea obiceiuri nepotrivite cu aspirațiile la portul de onoare unde se găsește orașul Constanța“. Mai mult decât atât, în cadrul ședinței s-a cerut alungarea societăților baronilor de Marcay.
În ciuda opoziției, Primăria a decis efectuarea unor reparații care să protejeze clădirea, însă interzicerea jocurilor de noroc a însemnat dispariția sa ca centru de atracție pentru turiști. În anii următori, comercianții cereau reluarea jocurilor de noroc, iar în 1924, Societatea Marilor Stabilimente adresa o petiție primarului oferindu-se să mărească chiria plătită pentru cazinou. Se opuneau mulți redeschiderii sălilor unde se pierdeau bani: „La noi, în Constanța, am văzut slujbași bolnavi în ultimul grad, aproape paralitici, care veniseră să încerce o cură cu nămol mântuitoare, dar care au rămas într-o singură seară fără un gologan în pungă, din cauza jocului de bulă“, scria „Voința liberală“ în anul 1928.
Legea jocurilor de noroc, scria istoricul Constantin Cheramidoglu, ce se pregătea la acea vreme, nu era bine văzută de constănțeni, întrucât orașul urma să primească doar o treime din veniturile realizate în urma concesiunilor acordate, iar restul să meargă la bugetul Ministerului Muncii. Cum era și firesc, primăria își pusese mari speranțe în aceste fonduri pentru ridicarea Constanței. „Ceea ce se petrece la ruletă și la cheminul de fer ale cazinoului constituie un scandal politic de cea mai înaltă speță. Funcționari publici, gestionari, militari îmbrăcați civil și negustori în pragul falimentului pierd în fiecare noapte sume enorme. Ne vom face datoria și vom publica numele acestor jucători, spre a fi cunoscuți de opinia publică“, amenințau ziariștii acelor vremi. Cazinoul a fost redeschis abia în iunie 1929.
Clădirea cu nouă vieți
Cel de-Al Doilea Război Mondial a lăsat răni adânci. Din 1941, Cazinoul a devenit gazdă pentru trupele germane. Frumoasa clădire a avut de suferit de pe urma bombardamentelor, fiind renovat de deținuți politic în anul 1951, aspect ținut secret de către comuniști și descoperit la mult timp după Revoluție. În anul 2021, în timpul lucrărilor de renovare, printre resturile de tencuială care au fost date jos pentru a se decoperta fereastra, a fost găsită o bucățică de sac scrisă de acei deţinuți. „Acest Cazinou este lucrat de către deținuți politici din anul 1951 luna 31 Decembrie. Condusă de Arhitectul Jojea Constantin. Echipa de stucatori condusă de Rusu A. Ioan, Botoş Dumitru jud. Arad, Jercan Constantin, Ciscău Gheorghe, Coraş Ionel, Voicilă Nicolae, Sava Nicolae, Pop Ioan, Vlădescu Ilie, Hosu Petre, Hosu Ghegor, Anastasiu Ştefan, Gorbovan Gh., Bamer Fidel şi Morton Iuliu“.
Cel de-al doilea bilet a fost descoperit în pereții Cazinoului din Constanța în martie 2023. Însemnările, făcute cu creionul pe o bucată ruptă dintr-un sac de hârtie, conțin o nouă dovadă a faptului că au fost folosiți deținuți politic pe șantierul cazinoului. Iată traducerea sa: „Iubite prieten ce vei găsi aceste rânduri, Dumnezeu să te binecuvânteze. Sunt aici ca deținut politic din 1951, 16 Vll (iulie), până (acum) 1952, V (mai), fiind zidar și dulgher la muncă. Am fost condamnat la 9 ani și de la 10 a l-a (ianuarie) 1949 viața mea este în mâinile Domnului, căci liber nu voi fi prea curând. Dar Dumnezeu este milostiv. Cu salutări, Marton Iulius, domiciliat la Heltau-Cisnădie, lângă Hermannstadt-Sibiu“.
Renovat din nou
În clădirea Cazinoului a funcționat, din anul 1948, Casa de Cultură a Sindicatelor, iar în vremea în care a aparținut de ONT Litoral, Cazinoul a fost renovat din nou, timp de doi ani, între 1986 și 1988. Proiectul „Amenajare unitate de alimentaţie publică Cazino Constanţa“ a fost realizat de Institutul de Proiectare Judeţean Constanţa, şeful proiectului fiind arhitectul Mircea Bocunescu, absolvent al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, promoţia 1974. „Pe vremea aceea, eram un puşti, eram elev la Liceul de Artă. Eram copilul de trupă al artiştilor plastici, ca să zic aşa. Era o echipă formată, printre alţii, din Sorin Dumitru, Gheorghe Firca, Ioan Miţurca, Nae Mira, Costel Badea, Nicolae Moldoveanu. Au fost executate restaurări de pictură baroc-frescă, stucatură, vitralii, feronerie“, povestea Nicolae Moldoveanu, unul dintre artiştii plastici care au participat la renovarea Cazinoului. „Cei de la şantierul de construcţii pregăteau pereţii, iar pe pereţii gata pregătiţi noi montam stucaturi şi refăceam pictura. Tatăl meu şi Firică au făcut desenele şi machetele, noi deţinem toate proiectele, toate desenele de la acea vreme“, mai spunea Moldoveanu.
Cafenea, cofetărie și bar de noapte
„La Constanţa s-a deschis, din luna ianuarie, vestitul Cazinou, a cărui activitate întreruptă în ultimii doi ani pentru vaste lucrări de consolidare şi renovare se desfăşoară acum într-o gamă largă de unităţi publice adunate sub prestigiul unei singure firme de înaltă ţinută: un restaurant de 160 locuri, un bar de zi şi o cafenea de 90 locuri, un salon de cofetărie de 70 locuri, o sală polivalentă de 120 locuri, o braserie de 120 locuri şi o terasa de vară de 300 locuri, un bar de noapte de 225 locuri, unul dintre cele mai mari de acest fel din ţară, dotat cu toate instalaţiile pentru susţinerea pe scena sa a unui excelent program artistic“, scria „România pitorească“ în anul 1988. Din același articol aflăm și cum era amenajat interiorul: „Fiecare salon are o culoare care-l individualizează şi o mochetă, comandă specială la Cisnădie, în acelaşi ton, care se completează cu rafinatele decoraţii florale cu care sunt pictate încăperile. Dacă se adaugă acestora lampadarele şi candelabrele, mobilierul, draperiile şi vesela, toate de comanda specială, ca şi înalta clasă a echipei de deservire conduse de Ion Biolan, se obţine imaginea unei ambianţe de o somptuoasă eleganţă a acestei unităţi cu care ONT Litoral îşi aşteaptă din acest sezon oaspeţii“.
După un proces între Oficiul Național de Turism Litoral și Primăria Constanța pentru stabilirea adevăratului proprietar, a câștigat muncipalitatea. „În procesul de stabilire a proprietarului Cazinoului din Constanța, tribunalul local a decis ca frumoasa construcție să aparțină Primăriei din Constanța care a construit-o la începutul acestui secol. Deoarece cazinoul poate fi socotit o adevărată mașină de făcut bani, actualul deținător al cazinoului S.C. Litoral va înainta recurs extraordinar la Curtea Supremă de Justiție“, anunța agenția de presă A.M. Press în anul 1993.
Din anul 2008, Cazinoul din Constanța a fost închis pentru public, degradându-se de la an la an, nicio autoritate locală sau centrală neluând măsuri urgente. Rând pe rând, simbolul orașului a fost concesionat firmei Queen Investments SRL, care deţinea o reţea de cazinouri de lux în toată lumea, preluat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, dar de fiecare dată s-a întors la administrația locală pentru că nu a fost demarat niciun proiect. Fostul primar Radu Mazăre a vrut să vândă Cazinoul ba elvețienilor, ba rușilor, dar, din fericire, a renunțat la timp.
Contractul pentru restaurarea Cazinoului a fost semnat în luna decembrie a anului 2019, când primar era Decebal Făgădău. Recent, lucrările de renovare, ale căror costuri au depășit 200 de milioane de lei (finanţarea a fost asigurată de la bugetul de stat prin Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei), au fost terminate. În plus, pentru acest obiectiv de investiţii a derulat lucrări privind amenajările exterioare şi beneficiarul lucrării, Primăria Constanţa, simbolul orașului fiind inaugurat chiar de Ziua Constanței, la 21 mai 2025, de ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, care sunt patronii spirituali ai orașului. Actualul edil al orașului, Vergil Chițac, a precizat faptul că simbolul orașului, Cazinoul, va fi un loc unde vor avea loc evenimente publice de anvergură naţională şi internaţională, congrese, simpozioane și în niciun caz nu va funcţiona ca un spaţiu destinat jocurilor de noroc şi nici de alimentaţie publică.
Se încarcă comentariile...
