Pastorala preasfinţitului Vincenţiu, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, la Învierea Domnului

Preasfinţitul Vincenţiu(în mijloc), episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

Iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări! „De ce căutaţi pe cel Viu printre cei morţi? Nu este aici, a înviat!“ (Luca 24, 5-6) Dreptmăritori creştini, Hristos a Înviat! În aceastã noapte binecuvântatã de Paşte,sfintele noastre biserici sunt împodobite prin prezenţa atât de numeroasã a celor ce vor sã se împãrtãşeascã de bucuria şi lumina

Pentru cã Sfânta noastrã Bisericã este comuniunea celor care cred şi mãrturisesc cã Hristos a înviat! Învierea este un fapt care a avut loc în istorie – un fapt istoric – mãrturisit şi nu inventat de cei care „dintru-început au fost slujitorii şi martorii oculari ai Mântuitorului Hristos înviat“ (cf. Lc 1, 2). Este un fapt real, un eveniment istoric şi nu un mit sau un simbol creat pentru a comunica înţelesuri religioase. Sfântul Apostol Pavel spune: „Noi vã binevestim fãgãduinţa fãcutã pãrinţilor, cã pe aceasta Dumnezeu ne-a plinit-o nouã, copiii lor, înviindu -L pe Iisus“ (FA13, 32-33). Grija pe care Dumnezeu o are faţã de fiecare dintre noi, interesul Sãu faţã de noi, oamenii, s-a concretizat în mod desãvârşit, a atins punctual culminant prin învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos. La întrebarea care se naşte în minţile noastre, mai ales când trecem prin momente dramatice: „oare Dumnezeu se intereseazã într-adevãr de mine, îmi poartã de grijã?“, omul credincios rãspunde: „da! Se intereseazã ºi îmi poartã de grijã, pentru cã Iisus a înviat cu adevãrat“.

Nu poate fi tãgãduit faptul cã Iisus Hristos a murit în urma unei morţi violente prin rãstignirea pe cruce. Despre moartea Sa s-a scris mult şi s-au fãcut chiar studii de medicinã pertinente. La fel şi despre faptul cã trupul sãu mort a fost depus în mormânt. A fost o înmormântare fãcutã în grabã, ne spun Sfintele Evanghelii, din cauza începerii zilei evreieşti de odihnã, şi anume Sabatul. Dar, nu s-a încheiat totul cu depunerea trupului Sãu în mormânt. Îndatã dupã moartea Sa pe cruce şi punerea în mormânt, Mântuitorul Iisus Hristos S-a pogorât la iad, iar aici a început învierea. Pogorându-Se în cele mai de jos ale pãmântului, Iisus li s-a arãtat protopãrinţilor Adam şi Eva, pe care i-a ridicat din iad, împreunã cu toţi Drepţii, care au trãit înainte de venirea Sa în lume. Nimeni nu L-a vãzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L-au vãzut înviat.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos cel înviat,

Cea mai importantã mãrturie a învierii Sale este aceea a manifestãrilor directe, personale, a întâlnirilor directe cu apostolii Sãi, chiar în ziua învierii, şi apoi, în perioada dintre învierea şi înãlţarea Sa la cer. Mãrturia celor ce L-au vãzut înviat are o importanţã capitalã. Sfântul Pavel, în epistola adresatã creştinilor din Corint, în jurul anului 51 d. Hr., aminteşte de învierea lui Iisus în felul urmãtor: „Cãci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, cã Hristos a murit pentru
pãcatele noastre, dupã Scripturi; şi cã a fost îngropat şi cã a înviat a treia zi, dupã Scripturi; şi cã S-a arãtat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmã S-a arãtat deodatã la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trãiesc pânã astãzi, iar unii au şi adormit; dupã aceea S-a arãtat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui nãscut înainte de vreme, mi S-a arãtat şi mie“ (1 Cor 15, 3-8). Sfântul Luca noteazã (FA 1, 3) cã Iisus S-a înfãţişat pe Sine „viu“, dupã Patima Sa. El a venit şi S-a arãtat, chiar dacã uşile erau încuiate. Arãtãrile Domnului înviat au avut scopul de a le demonstra ucenicilor realitatea Sa fizicã, cã trupul Sãu înviat este identic cu cel rãstignit pe cruce, de aceea îi permite Apostolului Toma, care s-a îndoit de învierea Sa cu trupul, sã verifice corporalitatea Lui şi sã constate semnele rãstignirii trupului Sãu (cf. In 20, 24-28). El ţine sã-I fie recunoscutã existenţa ca Iisus înviat, sã confirme realitatea învierii Sale în faţa apostolilor şi a ucenicilor: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, cã Eu Însumi sunt; pipãiţi-Mã şi vedeţi, cã Duhul nu are carne şi oase, precum Mã vedeþi pe Mine cã am (Lc 24, 39)“. Apostolii devin, în acest fel, „martorii“ direcţi ai învierii: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Cãruia noi toţi suntem martori“ (FA 2, 32).

Apãrând în mijlocul ucenicilor Sãi, chiar în seara învierii, Iisus le-a arãtat „mâinile şi coasta Sa“ (In 20, 20), pe care se vedeau urmele rãstignirii şi ale strãpungerii cu lancea. Chiar în ziua învierii, Iisus S-a fãcut cunoscut public şi S-a arãtat ucenicilor aflaţi în drum spre localitatea Emaus, sub chipul unui strãin, spunându-le cã, potrivit Scripturii, Mesia trebuia sã sufere şi sã intre apoi în slava divinã. Iar, la masã, când El frânge şi împartepâinea mulţumirii, ucenicii înţeleg cã strãinul este Iisus Cel înviat. Toate acestea probeazã cã Iisus înviat a avut contacte reale, publice, cu ucenicii Sãi şi cã nu era o arãtare. Dar Iisus înviat este un Iisus transformat, transfigurat. Trupul înviat este un trup „duhovnicesc“, ceresc, schimbat de Duhul Sfânt, plin de energia lui Dumnezeu, îmbrãcat în nestricãciune şi nemurire (1 Cor 15, 53-54). Dumnezeirea devine o realitate vizibilã în Iisus înviat, trup şi sânge uman, impregnat de Duhul Sfânt, o fãpturã nouã. El poartã cu Sine semnele Duhului Sfânt, Care are puterea sã creeze şi sã recreeze (Fac 1, 1-2; Iez 37, 9-10). Iisus înviat vrea sã arate ceea ce Duhul Sfânt a fãcut din El. De aceea, învierea este comparatã cu sãmânţa care moare şi se regenereazã (1 Cor 15, 36-44).

Învierea nu este în cazul lui Iisus o reanimare, ci o viaţã nouã, un nou mod de a fi. Existã deci o mare diferenţã între învierea lui Lazãr şi învierea lui Iisus. Nu este vorba de o supravieţuire, de o reîmpreunare a trupului cu sufletul, ci de o nouã existenţã, continuã, veşnicã. Iisus Hristos a înviat din morţi, ca sã rãmânã veşnic cu cei ce cred în El, pânã la sfârşitul timpului (Matei 28, 20). Dumnezeu rãmâne cu oamenii, îi însoţeºte în existenţa lor istoricã. El S-a descoperit în istorie, în cele vãzute, şi rãmâne cu ele. Nu este ceva ascuns, necontrolabil. Iisus înviat rãmâne cu cei ce cred în El pentru totdeauna, ca sã-i ajute sã ajungã la destinaţia vieţii lor, mântuirea. Învierea Mântuitorului, aşadar, nu a fost o simplã revenire la viaţa pe care a trãit-o înainte de a muri, adicã la viaţa Sa pãmânteascã. Prin învierea cu trupul Sãu omenesc asumat prin întrupare, Mântuitorul Hristos a intrat în slava dumnezeiascã a existenţei Tatãlui şi aşezat
în aceeaşi condiţie, adicã, dupã cuvântul apostolului, „se aflã … stând de-a dreapta Tatãlui“. Omenitatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, trupul Sãu cel rãstignit şi mort a devenit pãrtaş vieţii lui Dumnezeu Însuşi.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Despre învierea Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Pavel spune cã aceasta constituie esenţa Evangheliei şi a mântuirii: „Dacã Hristos n-a înviat, zadarnicã este credinţa voastrã (1 Cor 15, 17). „Credem cã Iisus a murit şi a înviat“ (1 Tes 4, 14), aceasta este mãrturisirea centralã a Bisericii apostolice. Astfel,
apostolii mãrturiseau cu mare putere „despre învierea Domnului Iisus Hristos“ (FA 4, 33). Totuşi, adevãrul despre înviere, nu a fost acceptat de la sine. Apostolii au crezut, dar iudeii aveau alte pãreri despre Mesia şi despre înviere. În afarã de saduchei, cei mai mulţi credeau cã morţii vor fi înviaţi de Dumnezeu.
Marta, sora lui Lazãr, ştia cã fratele ei „va învia la înviere, în ziua cea de apoi“ (In 11, 24). Pentru alţi iudei din vremea Mântuitorului, rãstignirea Sa pe cruce a însemnat sfârşitul lui Iisus. Deşi ştiau profeţiile despre învierea Fiului Omului, în general, contemporanii lui Iisus nu au crezut în profeţiile biblice despre înviere (cf. In 20, 9; Lc 24, 19-21, 25). De aceea, Iisus le reproşeazã necredinţa şi împietrirea inimii lor: „La urmã, pe când cei unsprezece şedeau la masã, li S-a arãtat şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, cãci n-au crezut pe cei ce-L vãzuserã înviat“ (Mc 16, 14).

Dreptmãritori creştini,

Praznicul Învierii Domnului, experienţa întâlnirii noastre cu Domnul cel Înviat, este un prilej de profundã şi mare bucurie pentru fiecare dintre noi, dar şi un moment de meditaţie şi cercetare a vieţii fiecãruia. Sã ne îngrijim de îndatoririle noastre de fii ai Învierii, de plinirea lipsurilor celor aflaţi în suferinţã, sãrãcie şi nevoi. Sã înlãturãm ceea ce ne separã şi ne îndepãrteazã pe unii de alţii, sã regãsim drumul împãcãrii cu semenii noştri, sã arãtãm cã viaţa trãitã în credinţa
învierii lui Hristos reprezintã cea mai înaltã treaptã a existenţei omeneşti şi, fãcând acestea, Mântuitorul Iisus Hristos cel înviat va revãrsa asupra noastrã pace şi bucurie, ocrotindu-ne de orice încercare, prin purtarea Sa de grijã. Vã îmbrăţişez cu pãrinteascã dragoste, în aceastã sfântã şi dumnezeiascã sãrbãtoare a Învierii Domnului şi vă vestesc cã: Adevãrat a înviat Domnul!

Al vostru cãtre Dumnezeu totdeauna rugãtor,
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor