Adevărul istoric despre misterioasele catacombe din Bărăgan. „Tot hoinărind prin oraş, era să cad într-o groapă din pământ“

Hrubele de sub oraş erau, de fapt, depozite pentru păstrarea alimentelor FOTO Arhiva Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi

O poveste ştiinţifico-fantastică despre nişte presupuse catacombe din Călăraşi i-a pus pe jar pe locuitorii din Bărăgan, însă adevărul istoric este unul mult mai simplu şi destul de banal: galeriile subterane aveau rol utilitar

Legenda catacombelor datează de la începutul anilor ’70, când în centrul oraşului Călăraşi au fost demolate mai multe clădiri, ceea ce a scos la iveală pivniţele şi hrubele de sub fostele hanuri, prăvălii şi bodegi. Mulţi s-au grăbit să le catalogheze a fi opera unor civilizaţii demult apuse, iar alţii le-au descris drept adevărate galerii seculare care legau urbea de pe malul Dunării de cetatea bizantină de pe insula Păcuiul lui Soare. Nimic mai fals, susţine istoricul Constantin Tudor. 

În ultimii ani, legenda catacombelor a fost readusă la lumină de mai multe ziare şi reviste, odată cu apariţia volumului „Secretele României subterane“, semnat de Ionuţ Vlad Musceleanu şi Emil Străinu. Autorii lucrării, folosindu-se  de numeroase surse de informaţii, au ajuns la concluzia că în România există aproximativ 500 de kilometri de construcţii subterane istorice, realizate din timpuri străvechi până în zilele noastre, aici fiind incluse şi buncărele lui Ceauşescu din Bucureşti.

Galeriile subterane sunt, de fapt, depozite

„Şi noi cunoaştem faptul că în multe localităţi din România există sisteme de galerii subterane construite de localnici, fie pentru a se proteja în cazul unor atacuri străine, fie pentru a-şi ascunde în ele bunurile în cazul rechiziţiilor forţate, care se practicau mai ales în Evul Mediu. Dar cele mai multe dintre aceste galerii subterane se foloseau ca simple depozite pentru bunurile perisabile. În cazul Călăraşiului, lucrurile sunt chiar mai simple, datorită specificului aşezării. După cum se ştie, până la emanciparea sa prin cumpărarea de teren, consfinţită prin Hrisovul de eliberare al domnitorului Barbu Ştirbei, de la 24 septembrie 1852, Călăraşiul s-a constituit şi dezvoltat ca aşezare omenească pe o moşie privată, care a aparţinut mai multor proprietari şi care, în jurul anului 1700, a intrat în posesia Mănăstirii şi Spitalului Colţea din Bucureşti. În aceste condiţii, localnicii, care nu erau proprietari de drept ai terenurilor pe care se stabiliseră, nu şi-au permis să ridice clădiri solide şi cu atât mai puţin stabilimente comerciale pe care să le doteze cu beciuri şi hrube subterane. Au existat câteva asemenea cazuri până la 1852 şi acestea s-au înregistrat în situaţia hanurilor ridicate de arendaşii moşiei, hanuri care aveau şi galerii subterane destinate păstrării alimentelor şi băuturilor alcoolice. Acesta este adevărul istoric despre catacombele Călăraşiului“, explică profesorul Constantin Tudor.

De asemenea, acesta subliniază că situaţia avea să se schimbe radical după anul 1852, odată cu aplicarea planului de sistematizare a oraşului, care crea străzi noi, după sistemul rectangular. „În calitatea lor de proprietari pe terenurile pe care şi le cumpăraseră cu bani grei, călărăşenii încep să ridice construcţii solide, multe dintre ele cu spaţii comerciale la parter. Toate acestea erau construite din start cu pivniţe imense, hrube şi guri de aerisire, unde comercianţii călărăşeni îşi ţineau mărfurile.

Există sute de anunţuri inserate în gazetele locale de la sfârşitul secolului al XIX-lea din care se poate constata foarte clar care era situaţia de fapt a aşa-ziselor catacombe călărăşene“, relatează istoricul.

Americanul, la un pas să cadă în groapă

Constantin Tudor mai adaugă faptul că în Călăraşi a mai existat şi un alt tip de hrube decât cele de sub prăvăliile comercianţilor. Este vorba de gropile arse pe care agricultorii şi, mai apoi, angrosiştii le-au folosit pentru păstrarea cerealelor, până la construirea magaziilor de lemn, magazii care împânziseră oraşul în perioada interbelică, o mică parte dintre acestea păstrându-se şi astăzi. O mărturie în acest sens este cea scrisă în anul 1856 de doctorul american James Oscar Noyes, care vizitase Călăraşiul cu doi ani înainte. „În timp ce hoinăream prin oraş, era aproape să cad într-o groapă din pământ ce nu era păzită, pe care, la început, am crezut-o a fi un puţ, dar despre care am descoperit că era intrarea într-o imensă sală subterană folosită ca depozit pentru grâne. Hambare ca acesta sunt obişnuite în Ţara Românească, ba chiar peste tot în Răsărit.“

Clădirile vechi au făcut loc blocurilor moderne

Istoricul Constantin Tudor face şi o trece în revistă a principalelor demolări care au avut loc în oraşul de pe malul Borcei, ocazie cu care au fost descoperite galeriile subterane. „Sistematizat după eliberarea sa din anul 1852, după un plan rectangular realizat de inginerii Scarlat Popovici şi Ioan Siminogeanu, Călăraşiul se va dezvolta rapid din punct de vedere edilitar-urbanistic. Din vechile case construite până la 1852 se vor mai păstra câteva: Casa Grădişteanu, de pe fostul Bulevard Traian (azi Strada 1 Mai), demolată în 1951; Casa Hagi Ţoncovici, amplasată, de asemenea, pe fostul Bulevard Traian, demolată după 1977. Se vor construi, în schimb, clădiri noi, atât publice, cât şi private, care au făcut farmecul Călăraşiului nostru până prin anii ’50, când au început primele demolări“, explică profesorul. 

Astfel, conform cercetărilor istorice, prima demolare s-a produs în anul 1951, când în locul Casei Grădişteanu s-a construit primul bloc cu trei etaje pentru consilierii sovietici aflaţi la Călăraşi. Un al doilea bloc, cu aceeaşi destinaţie, s-a ridicat lângă actualul Restaurant Intim, unde a funcţionat mai mulţi ani Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice. Conform profesorului Tudor, urmează prima mare demolare de la începutul anilor ’60, când se distrug complet clădirile de pe fosta stradă Ştirbei Vodă, între Hala Centrală şi fostul Casino (Cofetăria Violeta), care a rămas în picioare până în jurul anului 1975, când în locul lui a fost ridicat Magazinul Select. Între anii 1965 şi 1966 se demolează mai multe clădiri dintre străzile Ştirbei Vodă şi Independenţei pentru a face loc Palatului Poştelor şi Telefoanelor.

„Demolarea centrului continuă la începutul anilor ’70, de data aceasta de la fostul Hotel Arcadia (acesta rezistă până prin 1985) spre fosta Casă de Cultură a municipiului, construindu-se blocurile din centru. Acelaşi lucru se întâmplă cu multe clădiri de pe fosta stradă Sf. Nicolae (6 martie), în locul lor ridicându-se  blocul în care funcţionează redacţia «Jurnalul de Călăraşi». Se demolează, de asemenea, clădirile de pe Strada Progresul, de lângă Prefectură, în locul lor construindu-se cele trei blocuri de pe Progresul până spre Pescăruş. Ultima mare acţiune de demolare se va produce după 1980, motivându-se faptul că multe clădiri fuseseră afectate de cutremurul din martie 1977“, a explicat istoricul.