Kitsch şi ruine pe cea mai veche stradă din Capitală

La început i se spunea Uliţa Işlicarilor, după obiceiul ca strada să ia numele afacerii mai prolifice din zonă. Işlicele erau căciuli mari de blană scumpă sau postav, de formă cilindrică

La început i se spunea Uliţa Işlicarilor, după obiceiul ca strada să ia numele afacerii mai prolifice din zonă. Işlicele erau căciuli mari de blană scumpă sau postav, de formă cilindrică sau cu fundul pătrat. Erau purtate de domni sau de boieri. Mai târziu au ajuns pe capetele negustorilor sau lăutarilor, iar azi nu mai pot fi văzute decât în filmele sau picturile care evocă vremurile când domnitorii erau simbolul puterii şi unităţii naţionale. Mai târziu, după 1600, strada, care era una dintre mândriile "Bucurescilor", a primit numele de Franceză. Apoi s-a mai numit Carol, 30 Decembrie, Iuliu Maniu, revenind, într-un final, la numele străzii din "Micul Paris". Iar din işlicari n-a mai rămas decât un magazin de blănuri, care împarte spaţiul cu un soi de magazin, unde se vând sucuri şi eugenii. "Ilice vreţi să ziceţi. De işlice n-am auzit, nu ştiu ce-s alea...", ne-a lămurit vânzătoarea, plictisită la culme, din magazinul cu firmă "comunistă" de blănuri.
Micul jeg
Singurele lucruri care par desprinse dintr-o curăţenie ireală pe Strada Franceză sunt o latură - curăţată recent a Muzeului Naţional de Istorie de pe Calea Victoriei, clădirea Universităţii Ecologice, o clădire kitsch-ioasă cu termopane reflectorizante şi un cochet local unde poţi sorbi, în linişte, o cafea. Restul străzii parcă stă să cadă. Cu cât înaintezi spre inima centrului istoric, cu atât te încearcă o senzaţie de "Ferentari". Faţadele caselor au fost decojite de ghearele timpului, fostele magazine sunt ferecate cu lacăte, iar geamurile vitrinelor sunt mătuite şi parcă s-au subţiat de bătrâneţe. şi chiar dacă nu te simţi urmărit de cuţitari sau şmenari, te încearcă o senzaţie de ghetou din care trebuie să ieşi repede. "Aici, unde locuiau unii dintre oamenii avuţi din oraş, au ajuns să stea o parte din cei mai săraci. A zis primăria că bagă bani serioşi să renoveze, da` parcă sună a poveste", spune nea ştefan, un locatar ruşinat de strada pe care stă. Tot la începutul străzii, cine are spirit de observaţie poate descoperi, lângă studioul "Animafilm", unde este şi un spaţiu memorial Ion Popescu Gopo, casa în care s-a născut poeta Iulia Hasdeu. Placheta din bronz de-abia se vede şi, din cauză că este aproape neagră, nu poate fi citită decât de la câţiva centimetri. şi în "amintirea" ei, într-o vitrină de pe casă, care conţine modele de ştampile pentru firma de la parter, există o poză a poetei şi un facsimil după o poezie.
Restaurant, bodegi şi tehnică
Pentru că un local este o afacere care merge la noi, şi Strada Franceză se poate lăuda cu câteva. Pe lângă cunoscutul Han al lui Manuc, Strada mai adăposteşte un restaurant cu specific francez-marocan, un bistro închis, care pare că nici nu a funcţionat vreodată, o patiserie care se laudă cu covrigi "clasa I", un alt restaurant gen bodegă sau unul cu specific unguresc, unde un gulaş costă 100.000 de lei. Restul comerţului este susţinut de nişte magazine de papetărie, de pantofi, două de haine preoţeşti, unul care vinde tacuri şi bile de biliard, unul de confecţii sau singurul magazin de reparaţii tv din zonă. Dar niciunul nu te atrage înăuntru. şi chiar dacă nu sunt apropiate, creează o senzaţie de bazar sau de "zi de târg" de prin satele ţării. Strada în sine este închisă circulaţiei auto, ca şi restul centrului vechi. Dar mizeria şi gunoaiele de pe jos demonstrează că nu neapărat şoferii sau pasagerii sunt vinovaţi de resturile care acoperă o mare parte a carosabilului. Ce-i drept, nici coşuri de gunoi nu prea există. Dar nici bun-simţ.
Istoria devine istorie
Cam toate casele de pe Strada Franceză sunt, dacă nu frumoase, măcar interesante. Stilurile arhitectonice sunt plăcute, construcţia se vede că a trecut prin mâna unor profesionişti ai vremii, iar alăturarea caselor sugerează că acolo au stat oameni cu dare de mână. Însă tot ce a fost frumos se mai poate doar ghici. Ferestrele cu plastic în loc de geam sau două trei termopane "aruncate" printre ferestrele vechi şi uscate sunt doar cele care se fac primele văzute. Printre ruinele faţadelor de pe stradă, doar un ochi antrenat poate recunoaşte cum ar trebui să arate casele care au fost odată mândria Bucureştilor.
Ceilalţi trebuie să bănuiască. Temerarii pot avea o surpriză plăcută, dacă se avântă în cele câteva curţi interioare sau luminatoare care sunt deschise. Evident, dacă mirosul din culoarele care conduc în interior, folosite deseori pe post de toalete, permite. Înăuntru parcă te afli la începutul unei străzi veneţiene, înguste şi încadrate de clădiri ce par mult mai înalte decât sunt în fapt. Doar că aici se opreşte comparaţia. Pentru că nu sunt nici străzi şi pentru că arată mai mult a ghene decât a curţi sau luminatoare. Dar dacă poţi face abstracţie de aspectul real, senzaţia este plăcută şi inedită. Cât despre "pilonul" istoriei bucureştene, Curtea Veche, construită de fondatorul oraşului, Vlad ţepeş, numai de rău. Aspectul general este o combinaţie între un parc murdar, un sit arheologic abandonat şi o tentativă eşuată de muzeu. Restaurarea pe care a primit-o cetatea între 1964 şi 1972, la 10 ani după descoperire, nu se mai "simte", dar dezinteresul pentru păstrarea ei este cel puţin vizibil. Practic, fosta cetate nu este demnă de trecut într-un ghid turistic al oraşului.
"Dacă ar fi renovată strada, chiar ne-am putea lăuda cu ea. Mai ales pentru câtă istorie zace aici. Dar imaginea asta dezolantă nu e demnă nici măcar de Copşa Mică, d'apoi de vatra Bucureştilor. Deocamdată, aici vizitează doar cine ştie ce caută. Altfel, Strada Franceză este ca orice altă stradă-ruină de la marginea oraşului. Poate îi va reveni strălucirea odată. Măcar copiii noştri să se mai bucure de ea", a tras concluzia un "turist" de ocazie pe care l-am găsit cu privirea alunecând pe frontispiciul studioului Cassandra. Studio care, la rândul său, se încadrează de minune în peisajul aproape apocaliptic.
Oricum, ideea că strada va mai străluci vreodată pare tendenţioasă. şi chiar dacă va ajunge, din nou, o mândrie a "micului Paris", sechelele ce-i vor rămâne de la începutul secolului 21 se vor şterge cu mare greutate.