Botoşani: Ernesto Sangez Găteşte caracatiţa ca la Napoli-acasă (PORTERT)

Botoşani: Ernesto Sangez Găteşte caracatiţa ca la Napoli-acasă (PORTERT)

Italianul a decis să ia viaţa de la capăt, într-un loc îndepărtat de casă. A ales Botoşaniul, unde conduce un restaurant vestit pentru specialităţile mediteraneene.

Napolitan până în măduva oaselor, Ernesto Sangez nu s-a gândit niciodată că va ajunge să gătească pentru români. De altfel, nici nu ştia foarte multe despre România în urmă cu aproape o jumătate de veac, când a preparat prima lui masă pentru echipajul unui vas care transporta alimente din Italia în una dintre ţările de pe coasta Africii.

A ajuns acolo ca om bun la toate. Mai exact, făcea munca de jos, curăţenie pe punte sau alte treburi care nu presupun prea multă pregătire. Întâmplarea a făcut ca, într-o bună zi, bucătarul navei să se îmbolnăvească şi cei din echipaj să caute pe cineva priceput să-i ţină locul. S-a oferit el şi ceea ce a gătit le-a plăcut la toţi atât de mult, încât au cerut să fie numit ajutor de bucătar.

„Perfecţiunea vine prin muncă“
După mai mulţi ani petrecuţi pe vas, şi-a căutat şansa în unul dintre oraşele mari din Italia. A ajuns la Milano, unde a lucrat prin mai multe restaurante.

„Aşa m-am perfecţionat. Meseria de bucătar este una pe care o înveţi gătind, bineînţeles, dar şi trăgând cu ochiul la ce fac ceilalţi. Am învăţat o mulţime de reţete, dar şi secrete pe care le aplic şi în ziua de azi ca să-mi iasă mâncarea bună“, recunoaşte Ernesto.

A decis să-şi încerce norocul cu propria lui afacere, şi-a deschis o gelaterie, apoi un restaurant-pizzerie. Timp de 25 de ani, a fost şi administrator, dar şi bucătar şef, pentru că a preferat să-şi atragă clienţii prin savoarea reţetelor pe care le învăţase de-a lungul timpului.

„Nu mi-a fost deloc uşor pentru că nu mai aveam viaţă personală, nu mai conta că este zi sau noapte, nu mai vedeam nimic altceva decât restaurantul şi bucătăria“, îşi aminteşte Ernesto. De aceea a decis, la un moment dat, să renunţe şi să caute un loc mai liniştit, într-un oraş mai mic, unde şi-a întemeiat o familie.

În Italia era prea stresat
A venit în România cu cinci ani în urmă pentru că nu mai suporta stresul vieţii din Italia. Pe de o parte din cauza unor probleme de familie, pe de altă parte pentru că voia mai multă linişte, tanul şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărât s-o ia de la capăt într-un oraş de care nu auzise niciodată până  atunci, în Botoşani.

A venit cu gândul de a-şi deschide un mic restaurant pentru italienii care lucrează sau au afaceri în zonă. „Iniţial, când am ajuns în Botoşani, am încercat să găsesc un restaurant în care să pot servi masa în felul în care eram obişnuit. Nu m-a mulţumit niciunul. Ori nu-mi plăcea cum era gătită mâncarea, ori nu avea gustul care trebuia, chiar dacă se numea la fel ca în Italia. Aşa că m-am gândit să fac eu unul. Acesta este motivul care m-a determinat să mă stabilesc aici“, povesteşte napolitanul devenit botoşănean.

Şeful stă „la cratiţă“
După ce a încercat în mai multe locaţii a găsit, în sfârşit, locul potrivit. Are un restaurant în care, la fel ca şi la Milano, este şi şef, şi bucătar. Găteşte cu aceeaşi plăcere şi dăruire cu care a făcut-o întotdeauna, chiar dacă cea mai mare parte a clienţilor nu cunosc felurile de mâncare cu care el i-a delectat pe compatrioţii săi.

„La început, nu cerea nimeni paste cu calamari sau caracatiţă la grătar. Acum, oamenii au început să prindă gustul pentru mâncărurile mele. Clienţii cer specialităţi mediteraneene sau fructe de mare. Mă bucur că le place. Am dovedit, cred, că gustul bun nu cunoaşte graniţe“, încheie Ernesto, în timp ce pregăteşte un platou cu creveţi şi scoici – comanda unuia dintre botoşănenii pe care i-a încântat cu reţetele sale.

Profil

Născut. 14 februarie 1948, Napoli, Italia.
Studii. Şcoala de meserii din Milano, Italia.
Familie. Căsătorit, are trei copii.

Întrebări şi răspunsuri

Gătiţi pentru români de mulţi ani. Aţi învăţat şi reţete autohtone? Sarmale, borş?
Locuiesc şi trăiesc, practic, în România. De aceea, am învăţat, cum era normal, şi câte ceva din bucătăria românească. Nu gătesc foarte des sarmale sau alte feluri de prin partea locului, dar ştiu să le fac. Trebuie să respecţi tradiţia ţării în care lucrezi, este o chestie firească.
Aveţi un tip de mâncare pe care îl preferaţi, având în vedere că zilnic vă trec prin mâini atâtea bucate?
Trebuie să ţineţi cont că sunt napoletan, motiv pentru care nu ar putea să nu-mi placă felurile de mâncare tradiţională din zona mea natală. Tatăl meu gătea excelent gnocchi (un fel de „perişoare“ româneşti) şi Dolce Napoletano (o prăjitură cu brânză şi esenţă de portocale). Îmi plac cel mai mult. Asta şi pentru că îmi amintesc de copilărie.

Ce-i place

Meseria, pe care o face cu dragoste. Îi place tot ce este creativ şi nu se sfiieşte să se apuce de lucruri noi, chiar dacă a trecut de 60 de ani.

Ce nu-i place

Nu-l interesează politica, nici a Italiei, nici a României. Nu-i plac persoanele arogante, pe care le evită din start.