Secretele întunecate ale unui oraș românesc. CIA: „Nimeni nu știe cu adevărat ce e acolo”
0Cea mai izolată închisoare a României a fost, în anii ’50, destinată exterminării elitelor politice considerate periculoase pentru regimul comunist. Nu este însă singurul loc din Sighetu Marmației, care ascundea povești tulburătoare, ținute secrete decenii la rând.
Ani la rând, iar în unele cazuri chiar decenii, regimul comunist a reușit să țină ascunse de ochii românilor evenimente tulburătoare în care a fost implicat. Cei care le-au cunoscut au fost obligați să nu vorbească despre ele, iar presa comunistă le-a evitat.
Viețile miilor de români trimiși să muncească, în anii ’50, în minele de uraniu controlate de sovietici, suferințele deținuților politici din închisorile comuniste, unele funcționând în regim secret, și situația miilor de copii abandonați în orfelinatele României au rămas subiecte tabu, la care publicul larg nu a avut acces decât după 1990.
În unele cazuri, nici localnicii nu puteau afla aproape nimic despre ele. Alții știau doar că trebuie să evite astfel de locuri, pentru a nu ajunge victime ale Securității comuniste.
Orașul interzis din nordul României
Aflat în nordul României, la frontiera peste râul Tisa cu Ucraina, orașul Sighetu Marmației, cu peste 32.000 de locuitori, are o istorie recentă marcată de episoade tulburătoare, ascunse cu grijă de regimul comunist.
Orașul „unde se agață harta României în cui”, cum este numit Sighetul Marmației, a fost în primii ani ai regimului comunist locul unei închisori destinată elitelor.
Închisoarea Sighet a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru arestați și deținuții de drept comun, iar după Al Doilea Război Mondial a devenit o închisoare specială, unde au fost trimiși peste o sută de demnitari români: foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni, dar și zeci de episcopi și preoți greco-catolici și romano-catolici.
„Sighet, un lagăr special în nordul țării, este una dintre cele mai bine păzite și mai izolate închisori din România. A fost anterior o tabără de tranzit pentru prizonierii români care se întorceau din URSS. Nimeni nu are informații reale despre ce se întâmplă dincolo de gardurile sale de sârmă ghimpată”, informa un raport al Agenției Centrale de Informații (CIA) a Statelor Unite, din 30 decembrie 1953.
O altă notă informativă, păstrată în arhivele din anii ’50 ale Radio Europa Liberă (RFE), reda mărturia unui tânăr refugiat în Austria, provenit dintr-o familie modestă din Sighet, care trăise până în mai 1952 în micul oraș de frontieră din nordul țării. Deși nu avea o imagine de ansamblu asupra situației din România, oferea unele informații inedite despre închisoarea din Sighet, bazate atunci pe relatările apropiaților săi.
„La sfârșitul lunii martie 1952, deținuții de drept comun din închisoarea Sighet (județul Maramureș) au fost transferați în alte închisori, iar în locul lor au fost aduși noi deținuți. După această acțiune, care a fost încheiată în câteva zile, Securitatea a preluat paza închisorii și a noilor sosiți. Nu s-a putut afla câți deținuți sunt găzduiți în închisoare. În oraș se povestește că acești deținuți ar fi venit din Moldova și că printre ei s-ar afla persoane proeminente, de exemplu fostul lider țărănist Iuliu Maniu și fostul ministru Ilie Lazăr. Clădirea închisorii este, la acest moment, strict păzită din exterior de către organele Securității. Populației civile nu i se permite să se apropie de clădire, iar trecătorii trebuie să circule pe cealaltă parte a străzii”, arăta o notă păstrată din 1952 în arhivele RFE.
Închisoarea unde a sfârșit Iuliu Maniu
Fostul demnitar țărănist Ilie Lazăr a supraviețuit închisorii Sighet, însă mentorul său, fostul lider țărănist Iuliu Maniu, a murit în 1953, în celula sa, în care își petrecuse, în izolare totală, ultimele luni de viață. Iuliu Maniu a murit la 5 februarie 1953 la Sighet, la vârsta de 80 de ani, iar trupul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet, locul rămânând necunoscut.
Printre personalitățile care au sfârșit în temnița din Sighet s-au numărat Sebastian Bornemisa, Radu Portocală, Constantin Argetoianu, Constantin I.C. Brătianu, George Brătianu, Dimitrie Burilleanu și Aurel Vlad. După moartea lor, între anii 1950 și 1955, nu s-au întocmit acte de deces, iar familiile lor nu au fost înștiințate despre dispariția lor.
La Sighet au fost închiși clerici catolici de rang înalt și numeroși demnitari ai fostului regim, potrivit unui alt raport al spionajului american.
„Închisoarea, o clădire foarte mare cu două etaje, se afla între Strada Gheorghe Șincai și clădirea care găzduia instanțele orașului și ale districtului. Această instituție penală era cunoscută pentru disciplina sa foarte strictă, iar deținuții ispășeau cu toții pedepse lungi. Iuliu Maniu și Ion Mihalache fuseseră închiși acolo la un moment dat”, amintea un raport al CIA, din 1960.
Patimile din închisoarea Sighet
Potrivit Memorialului Sighet, instituția muzeală înființată în locul fostei închisori, deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, opriți de a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiți să stea la “neagra” și “sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare.
„Cei aduși erau bătrâni, slabi, bolnavi, speriați... Niște umbre... Unul dintre ei, Brătianu. Am avut trei în penitenciar, a fost scos pe brațe din dubă și dus în celula lui. Era în comă. Așa ajunsese. Am întrebat ce s-a întâmplat. ‘Nimic. E bătrân’, mi s-a spus. ‘Și ce să fac cu el?’ - am insistat. ‘O să-l îngropi în secret, într-un loc ferit’, mi s-a spus. Era un bătrân frumos, cu barbă albă... A și murit în noaptea aceea”, își amintea, la începutul anilor ’90, Vasile Ciolpan, unul dintre foștii torționari din închisoare.
Din anii ’90, fosta închisoare a devenit „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, iar celulele ei pot fi vizitate de turiști.
Locul interzis de la frontiera cu URSS
În anii ‘50, orașul Sighet avea peste 20.000 de locuitori, din care aproximativ jumătate erau români și maghiari, iar circa 2.000 erau ruteni. O fabrică de prelucrare a lemnului care producea scânduri și lăzi, o fabrică de mobilă și butoaie, fabrica de perii „Partizanul” și o fabrică de tricotaje susțineau economia orașului Sighet, având fiecare câteva sute de angajați.
Întreprinderile forestiere din zonă ofereau și ele locuri de muncă, însă orașul rămăsese slab dezvoltat după Al Doilea Război Mondial. Câteva blocuri muncitorești au fost construite până în anii ‘60, pentru familiile muncitorilor forestieri.
Aflată în centrul orașului, închisoarea Sighet, care a funcționat până în anii '70, era locul de care niciun localnic sau străin nu avea voie să se apropie. Nu era singura zonă cu un asemenea statut.
„De-a lungul frontierei româno-sovietice, care era la aproximativ un kilometru de Sighet, exista o fâșie de pământ arat lată de aproximativ patru până la cinci metri, care era rearanjată după ce ploua sau după ce era tulburată de urme de pași. Frontiera era marcată și de un gard din plasă de sârmă de aproximativ 1,5 metri înălțime, de-a lungul căruia, la intervale de 500 de metri, se aflau turnuri de observație, supravegheate de grăniceri. Grănicerii ambelor țări patrulau pe părțile lor respective ale frontierei și, când era necesar, se întâlneau la podul de la Cămara la Sighet”, informa un raport secret al CIA, din 1960.
Sighet era o stație de transbordare, în special pentru mărfurile care circulau între URSS și România. Pentru schimbarea roților materialului rulant, trei dintre cele șapte linii din stația Sighet aveau ecartament larg (sovietic), arăta nota secretă.
Lagărul pierzaniei pentru copii
În anii ‘60, spitalul din Sighet, cu 1.000 de locuri, devenise inadecvat și supraglomerat, la fel ca secția destinată copiilor.
„Spitalul de stat ocupa un teren foarte mare. Avea toate secțiile obișnuite, inclusiv maternitate și tuberculoză, precum și un azil pentru bolnavi psihici. Cu 1.000 de paturi, spitalul era insuficient pentru cererea existentă și era adesea atât de aglomerat încât doi pacienți erau puși în același pat”, nota un raport CIA din 1960.
În vecinătate, un spital destinat copiilor – despre care localnicii se fereau să vorbească – avea să devină, în anii ’90, subiectul unor documentare cutremurătoare. În anii ’70, la Sighet fusese deschis un cămin pentru copii fără familie, cu dizabilități fizice și psihice. Activitatea sa a fost aproape necunoscută timp de două decenii, până când, în 1990, jurnalistul american Tom Jarriel l-a vizitat și l-a prezentat într-un reportaj la postul ABC.
„Chiar şi după tot ce văzusem până atunci, eram nepregătiţi pentru ceea ce am găsit: fete tinere, cu capetele rase, ţinute într-o cuşcă uriaşă, iar băieţi goi, înghesuiţi într-o cameră plină de urină şi excremente, ţipau sălbatic”, relata Jarriel în documentarul ABC 20/20.
Jurnaliștii au descoperit cutii pline de tranchilizante puternice, folosite pentru a calma copiii.
„Folosirea lor pentru a seda copiii era ca şi cum le-ai pune o frânghie de gât şi i-ai lega de un copac”, explica medicul care a însoţit echipa. În unele paturi cu gratii, alți copii erau lăsați să moară de malnutriție. „O imagine de lagăr al morţii”, o descria, în lacrimi, Tom Jarriel.
Întrebat de ce aceşti copii nu erau internaţi în spitalul aflat la câteva sute de metri, directorul a răspuns: „Sunt copiii nimănui”. Nici oficialii de la București nu considerau situația o prioritate, observa autorul documentarului.
Deși mulți copii prezentau semne de tulburări, jurnalistul a găsit și exemple de copii fără probleme medicale reale.
„O fată cu ochi strălucitori, diagnosticată greşit, a înflorit într-o săptămână după adopție. Directorii au acumulat haine și medicamente donate, în loc să le distribuie copiilor”, informa autorul reportajului.
Publicul american era atenționat că este inutil să trimită pachete sau donații direct.
„Adevărul din epoca post-Ceauşescu este că o mare parte din banii şi rechizitele medicale donate au fost furate sau utilizate abuziv. Agenţiile internaţionale de ajutor au o experienţă mai bună, dar chiar şi ele se luptă să controleze cine primeşte ajutorul şi cum”, concluzionau jurnaliștii americani la începutul anilor ’90.
Se încarcă comentariile...
