Video Locurile interzise din Maramureș în comunism, pline de secrete. Prin ce patimi au trecut românii în lagărele din nordul țării
0Satele tradiționale, bisericile de lemn faimoase în lume pentru frumusețea lor și câteva locuri unicat fac din Maramureș o regiune atractivă pentru turiști. Județul aflat în nordul României a fost, însă, în trecut și un loc al unor evenimente tulburătoare.
Ocolit de rețeaua de autostrăzi construite și proiectate până în prezent în România, Maramureșul este ofertant în atracții turistice, deși depărtarea de Capitală și de magistralele rutiere îl face mai greu accesibil pentru turiștii comozi.
Atacțiile turistice faimoase ale Maramureșului
În centrul regiunii din nordul țării se află Baia Mare - orașul medieval devenit unul dintre marile centre industriale ale secolului XX.
Alături de Baia Mare, cele mai căutate destinații de călătorie ale Maramureșului sunt Sighetul Marmației - localitatea „unde se agață harta în cui” cunoscută pentru fosta închisoare stalinistă în care au sfârșit personalitățile condamnate de regimul comunist și pentru muzeul satului maramureșean, Săpănța - localitatea faimoasă pentru „cimitirul vesel”, Vișeul de Sus - traversat de mocănițele de pe Valea Vaserului și Borșa - stațiunea montană pregătită la sfârșitul anilor ‘30 pentru a găzdui prima olimpiadă a sporturilor de iarnă.
Maramureșul atrage prin bogata artă a prelucrării lemnului, vizibilă în înfățișarea caselor tradiționale din satele sale și în vechile biserici de lemn, opt dintre ele fiind incluse în patrimoniul cultural mondial UNESCO. Satul Breb din Maramureș este faimos datorită arhitecturii sale și a tradițiilor păstrate de localnici, dar și ca loc care l-a găzduit pe regele Charles al treilea, al Marii Britanii.
Arta vestimentară maramureșeană, tradițiile străvechi păstrate de localnici și cântecele populare maramureșene au sporit și ele farmecul ținutului istoric din nordul României.
„Pământul său străvechi și stăpânit de daci miroase a fag și a brad, a lemn alb și a piatră de aur, a mere și a doină cântată în amurg, printre crestele apărătoare de datini și limbă. Este o imensă poartă de lemn cioplită de meșteri anonimi, poartă a frumuseții și purității românești, păstrând cea mai curată matcă a spiritualității românești”, arăta Mircea Micu, în prefața albumului fotografic „Maramureș”, publicat de artistul fotograf Sandu Mendrea, în 1982, la Editura Sport - Turism (foto).
Baia Mare ajunsese printre cele mai poluate orașe
Bogat în monumente ale naturii și atracții turistice, Maramureșul are o istorie tulburătoare, puțin cunoscută celor mai mulți dintre turiștii care ajung aici pentru prima dată.
Baia Mare (video), cel mai mare oraș al Maramureșului, numără peste 100.000 de locuitori, însă în anii ‘80, când uzinele metalurgice pentru metale neferoase și-au atins limitele expansiunii, populația orașului ajunsese la circa 150.000 de oameni.
Majoritatea muncitorilor lucrau în complexul metalurgic din Baia Mare înființat la începutul anilor 1900 și extins în deceniile de comunism, care fabrica materiale de cupru, seleniu, plumb, aur, zinc și numeroase produse chimice, ca diferite sulfuri și compuși din acid sulfuric, săruri anorganice, pământuri decolorante, reactivi și oxigen lichefiat.
În anii ‘70, Baia Mare era numită „cetatea cuprului”, însă uzinele metalurgice au transformat-o într-unul dintre cele mai poluate orașe din Europa, alături de Copșa Mică, Onești și Zlatna.
Abia în primii ani după Revoluția din 1989, poluarea din Baia Mare atrăgea atenția lumii. Presa internațională relata pe larg despre urmările poluării.
„În pădurile dense din jurul oraşului Baia Mare, aflat la 240 de mile nord-vest de Bucureşti, emisiile toxice ale acestui centru metalurgic au redus creşterea plantelor la jumătate. Aproximativ o treime din cei aproximativ 30.000 de acri de pădure au fost devastaţi. Unii copaci şi-au pierdut până la două treimi din frunzişul lor. Chiar şi în zonele cele mai puţin afectate, ploaia acidă a acoperit frunzele cu pete maronii. Costul uman este îngrozitor. Pentru cei 150.000 de rezidenţi din Baia Mare, speranţa de viaţă este de 50 de ani, cu aproape 20 de ani sub media românească. Bolile cronice de plămâni sunt endemice. Cei doi vinovaţi, uzinele de stat Romplumb şi Phoenix, încă funcţionează, aruncând dioxid de sulf în aer, care conduc la niveluri de 100 până la 200 la sută peste normele româneşti”, informau autorii unui articol publicat în The New York Times, în 1992.
Cele două uzine mari de stat erau responsabile pentru poluare, dar la acea vreme rămâneau principalii angajatori din zonă, având peste 10.000 de salariaţi.
Pentru reducerea poluării atmosferice, în Baia Mare a fost ridicat un coş de fum înalt de aproape 350 de metri (video - Adevărul). Turnul combinatului Phoenix a fost ridicat din beton rezistent la noxe, iar în interior a fost căptuşit cu cărămidă refractară. A costat 11 milioane de dolari, dar s-a dovedit ineficient în combaterea poluării ce ameninţa zona din jurul municipiului.
„Coşul de fum înalt de peste 300 de picioare, planificat în era comunistă, înainte de revoluţia din 1989, are rolul de a transporta emisiile de la Phoenix la o înălţime mai mare în atmosferă. Dar acest lucru nu a făcut decât să transforme o problemă locală într-una regională”, informau jurnaliştii The New York Times.
La sfârșitul anilor 2000, marile uzine metalurgice și chimice din Baia Mare au fost închise, la fel ca majoritatea minelor din zonă. Centrul minier și metalurgic din nordul ţării, cu o istorie de aproape două milenii, a lăsat în urmă peste 300 de halde de steril şi aproape 20 de iazuri de mină. Unele nu au mai fost ecologizate.
Minele de plumb din Baia Sprie
Mineritul a fost una dintre ocupațiile tradiționale de-a lungul secolelor pentru locuitorii din Maramureș, iar Baia Mare a fost în acest timp locul în jurul cărora s-au deschis cele mai importante exploatări.
Munții ascundeau în subsolurile lor zăcăminte bogate de aur și argint, de plumb, cupru și zinc, dar și de uraniu. Cele mai vechi mine metalice din Maramureș au fost deschise în Evul Mediu la Baia Mare, Baia Borșa și Lăpuș, apoi au fost exploatate zăcămintele de la Ilba, Nistru, Herja, Baia Sprie, Cavnic, Băiuț, Țibleș și Vișeu.
În anii ‘50, mineritul din Baia Mare a luat avânt, iar numărul muncitorilor de la Combinatul metalurgiei neferoase și din minele sale a ajuns la aproape 30.000. Exploatările erau controlate de sovietici, iar zăcămintele de aur și argint de la Baia Mare au trecut în plan secund, după intensificarea extracției minereului de plumb de la Baia Sprie.
Aici, în zona aflată la circa zece kilometri de Baia Mare, ar fi fost descoperit și uraniu, însă mina din mina Baia Sprie se extrăgeau în mod obișnuit minereuri de plumb, cupru, zinc, arsenic și staniu, arătau note informative ale Agenției Centrale de Informații.
Minele de plumb de la Baia Sprie au fost transformate în scurt timp într-un lagăr de muncă înconjurat cu garduri din sârmă ghimpată, destinat pentru aproape 1.000 de deținuți politici, unii mutați aici din lagărele și închisorile înșiruite pe șantierul Canalului Dunăre - Mare Neagră, ori de la închisoarea Aiud.
Un tânăr român care a petrecut mai mult de un an în lagărul de la Baia Sprie descria în 1956, regimul instaurat de comunişti la Baia Sprie. Mărturia sa a fost păstrată în arhivele Radio Europa Liberă (RFE).
„La circa trei kilometri de orăşelul Baia Sprie, în plin munte, se află colonia de muncă 0,627 de la minele de plumb cu acelaşi nume. Pentru a ajunge aici, se împrumută un drum judeţean, deoarece calea ferată merge numai până în localitatea Baia Sprie. Comandant este locotenentul major Szabo, fost electrician la atelierele de tramvai din Oradea Mare. El şi-a început cariera la închisoarea Aiud, de unde a fost transferat aici în mai 1953. De la venirea lui în colonie, a început înăsprirea regimului de teroare, s-au mărit normele, s-a început aplicarea pedepselor pentru cei care nu îndeplineau normele, s-au construit carcerele şi s-a înrăutăţit hrana din punct de vedere calitativ”, relata fostul deţinut.
Peste 120 de soldați dotați cu pistoale mitralieră tip Crita, de fabricaţie sovietică, se ocupau de paza deținuților din lagărul de muncă de la Baia Sprie, iar colonia de muncă era înconjurată de un gard înalt de lemn, de circa patru metri.
În faţa lui se găseau trei garduri de sârmă ghimpată, iar în spatele lui un al patrulea gard de sârmă ghimpată, în formă de reţea foarte deasă, care făcea aproape imposibilă evadarea.
Mina de plumb avea o vechime foarte mare, relata fostul deţinut, zăcămintele sale fiind exploatate la suprafaţă încă din vremea romanilor. În anii ’50 de aici se extrăgeau minereuri de plumb în procent de 75 – 80 la sută, dar şi cupru, argint şi aur, de la adâncimi de până la 500 de metri.
Viața unui deținut la Baia Sprie
Prizonierii munceau în două schimburi, iar cei care intrau dimineața în mină erau treziți la 5:30.
„Deţinuţii se scoală imediat şi se echipează cu hainele şi bocancii ce fuseseră aşezaţi în timpul nopţii sub pat. După numărătoare, barăcile rămân deschise şi deţinuţii merg la sala de mese unde se serveşte micul dejun şi se primeşte în acelaşi timp mâncarea pentru prânz. Apoi intrau la 8 dimineaţa în mină, luând cu ei o parte din mâncarea şi surogatul de cafea de la micul dejun, cărora li se adăugau un colţ de pâine şi 25 de grame de brânză sau marmeladă. Lucrul efectiv în subteran era de opt ore, de la 9 la 17. La finalul zilei de muncă se bătea „şutul”, adică se bătea cu o bucată de metal ţevile de apă din mină. Atunci, fiecare înceta lucrul, se spăla superficial, se îmbrăca şi se îndrepta spre colivia care îi scotea la suprafaţă”, informa tânărul.
Zeci de mineri din lagăr sufereau de tuberculoză, iar lor li se adăugau bolnavii de inimă, ficat, stomac şi cei care au contractat silicoza, mai adăuga fostul deţinut. Accidentele de muncă făceau, la rândul lor, numeroase victime, iar pedepsele primite de muncitori erau extrem de severe.
Închisoarea elitelor de la Sighetu Marmației - loc interzis în anii '50
După instaurarea, în 1945, a regimului comunist controlat de sovietici, închisoarea Sighet, înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost transformată într-o temniţă destinată elitelor, unde în 1950 au fost trimişi peste o sută de demnitari români: foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni, dar şi zeci de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici.
„Sighet, o închisoare specială în nordul României, la graniţa cu Cehoslovacia. Este una dintre cele mai bine păzite şi mai izolate închisori din România. Nimeni nu are informaţii reale despre ce se întâmplă dincolo de gardurile sale de sârmă ghimpată”, informa un raport al SUA, din 30 decembrie 1953.
La Sighet au fost închişi clericii catolici de rang înalt şi oficiali ai fostului regim, informa CIA, într-un raport din 29 septembrie 1955.
„Prizonierii politici cu pedepse mai uşoare sunt angajaţi la minele din Baia Mare, Baia Nistrului şi Baia Sprie şi sunt ţinuţi în barăci temporare în vecinătatea minelor”, arătau documentele.
Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite.
„Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la “neagra” şi “sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos şi fără lumină). La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare”, informa Memorialul Sighet.
Printre personalităţile care au sfârşit în temniţa aflată la graniţa de nord a ţării s-au numărat Iuliu Maniu, Sebastian Bornemisa, Radu Portocală, Constantin Argetoianu, Constantin I.C. Brătianu, George Brătianu, Dimitrie Burilleanu (fost guvernator al Băncii Naţionale) şi Aurel Vlad. După moartea lor, între anii 1950 şi 1955, nu s-au întocmit acte de deces, iar familiile lor nu au fost înştiinţate.
Din 1997, fosta închisoare a devenit „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, iar celulele ei pot fi vizitate de turiști.
Se încarcă comentariile...
