Interviu VIDEO Ecaterina Andronescu: Şcoala are mai puţine uscături decât societatea

Ecaterina Andronescu spune că, per total, sunt mai mulţi oameni de calitate în sistemul de învăţământ decât în alte domenii, însă aşteptările fiind mari, cei care greşesc aduc prejudicii întregului sistem.

Indiscutabil una dintre cele mai active femei din politica românească, Ecaterina Andronescu nu renunţă la implicarea în treburile publice. Ea avertizează că domeniile vitale pentru normala funcţionare a oricărei societăţi, Educaţia şi Sănătatea, sunt în România „Cenuşăresele" sistemului.

Citiţi şi: Parlamentarii mai pot fi rectori un an

Ca şi cum n-ar fi de ajuns, constată fostul ministru, lipsa dialogului la nivel decizional blochează reformele, atât de necesare astăzi. Pe de altă parte, Ecaterina Andronescu vorbeşte despre integrarea tinerilor absolvenţi pe piaţa muncii, dar şi despre nivelul profesional al celor care ar trebui să-i pregătească pentru performanţă.

În rândurile de mai jos, vă propunem o fină analiză asupra stării Educaţiei româneşti, cu toate implicaţiile pe care le presupune în viaţa de zi cu zi. Nu rataţi nici forma video a dialogului „La masa Adevărului", disponibilă pe www.adevarul.ro.

CARTE DE VIZITĂ

-S-a născut la 7 aprilie 1948, la Malovăţ, judeţul Mehedinţi.
-Este rectorul Universităţii Politehnice din Bucureşti.
-Este preşedintele Consiliului Naţional al Rectorilor din România (din 2004).
-Din 1996 este membru al PSD.
-A fost deputat între 1996 şi 2008.
-A fost ministru al Educaţiei în două rânduri (2000-2003 şi 2008-2009).
-A scris trei cărţi, are un brevet de invenţie şi este autoarea a peste 186 de lucrări ştiinţifice.

„Un tânăr nu trebuie pregătit pentru un anume loc de muncă"

„Adevărul": Aţi avut două mandate de ministru al Educaţiei. Care este motivul pentru care reforma structurală a Învăţământului românesc nu a reuşit nici astăzi?

Ecaterina Andronescu: Cele două mandate ale mele însumează trei ani şi două luni pentru că nici primul mandat n-a fost complet. Şi asta spre durerea mea, dar nu pentru că n-aş fi fost ministru un mandat întreg. Îmi pare rău pentru mandatele neterminate ale tuturor miniştrilor Educaţiei de după 1989. Cu excepţia domnului Liviu Maior, niciun ministru al Educaţiei n-a avut un mandat complet. Nu vreau să spun că ăsta e primul argument în încercarea mea de a răspunde întrebării dumneavoastră. În acelaşi timp, mi-am reamintit acum, în timp ce dumneavoastră puneaţi întrebarea, o vorbă a unuia din marii chimişti ai acestui neam. Este vorba despre profesorul academician Ilie Murgulescu, care spunea aşa: „Imaginea noastră reprezintă media a ceea ce credem noi despre noi că suntem şi modul în care ne văd ceilalţi." Cred că acest lucru, într-o oarecare măsură, se aplică şi sistemului de învăţământ românesc. Deci sistemul de învăţământ s-a transformat mult după 1990 şi - o să vă surprindă poate ce o să vă spun - într-un fel s-a occidentalizat. Noi am încercat să ne îndreptăm cu învăţământul românesc spre Occident, iar această încercare a noastră ne nemulţumeşte pentru că ne raportăm mereu la ceea ce a fost învăţământul românesc înainte de 1989.

Senzaţia este de struţo-cămilă. Cu toate eforturile de a ne apropia de sistemul educaţional occidental, tinerii se plâng că învăţământul nostru nu este racordat la cerinţele pieţei muncii.

Eu nu cred că un sistem de învăţământ trebuie să-l pregătească pe un tânăr pentru un anume loc de muncă. Trebuie să-i dea o pregătire generală şi să-i dea capacitatea de a se adapta la locul de muncă unde îşi exercită profesiunea. Şi să se adapteze cu randamentul determinat de propria lui competenţă, de propria lui capacitate intelectuală şi de propriile abilităţi. Niciodată n-o să existe o suprapunere perfectă între ceea ce face şcoala şi ceea ce aşteaptă piaţa muncii de la şcoală. Evident, ar fi de dorit să ne apropiem din ce în ce mai mult. Ar exista, poate, chiar o suprapunere în măsura în care am merge spre un învăţământ personalizat.

Dar în Occident tocmai asupra acestui aspect se pune accentul...

Eu sunt student, dumneavoastră sunteţi profesorul sau instituţia care mă pregăteşte pe mine pentru un anumit loc de muncă. Atunci, fără îndoială, învăţământul trebuie să răspundă exact locului de muncă. Dar, pe o piaţă a muncii atât de mobilă cum este cea a României de astăzi, cred că obligaţia învăţământului este să-l facă pe tânăr adaptabil locului de muncă. Şi să poată, din mers, să-i adauge competenţe la cele căpătate în şcoală. De aceea devine extrem de importantă formarea continuă. Şi din punct de vedere al faptului că astăzi se schimbă relativ repede locul de muncă, şi din punctul de vedere al faptului că ceea ce am căpătat în universitate se perimează foarte uşor. Spre exemplu, după doi ani şi jumătate, un informatician şi-a pierdut competenţele profesionale pentru că apar multe lucruri noi...

Dar principiile le stăpâneşte în continuare...

Da, exact.

Mediul universitar trebuie, totuşi, să întâmpine aşteptările angajatorilor, astfel încât viitorii absolvenţi să fie mai uşor integrabili pe piaţa muncii. La noi nu am văzut niciun parteneriat între mari companii şi mari universităţi. N-ar cam fi timpul?

Fără îndoială, da. În Occident însă s-a dezvoltat o cultură. Este vorba de responsabilitatea socială a companiilor, în cadrul acesteia intrând şi relaţia cu universitatea. Parteneriatul acesta este privit din foarte multe puncte de vedere, nu numai prin prisma pregătiri absolventului, ci şi prin prisma schimbului şi transferului de tehnologie sau de cunoaştere. Mă refer la un flux de profit şi dezvoltare dinspre universitate spre companie. Există şi la noi foarte multe asemenea relaţii de parterniat. Chiar şi universitatea pe care o reprezint are numeroase parteneriate cu mari companii. Multinaţionalele aproape fără excepţie sunt prezente cu laboratoare la noi.

Se vânează creiere şi la noi, ce-i drept, însă eu vorbeam despre o colaborare în privinţa pregătirii viitorilor absolvenţi care nu prea au cunoştinţe practice...

Fără îndoială că multinaţionalele sunt interesate de producţia de ingineri pe care noi o aveam şi, evident, vor să-i selecţioneze pe cei mai buni dintre ei. De aceea, avem şi o proporţie importantă de tineri angajaţi în timpul studenţiei. Mai avem burse care se acordă periodic, laboratoare care sunt dotate special şi în care companiile consideră că e bine să ne pună la dispoziţie echipamentele pe care să poată învăţa studenţii. Deci există. Poate nu la amploarea pe care o au aceste relaţii de parteneriat în Occident, dar nu ne putem plânge că nu există.

"Pe o piaţă a muncii atât de mobilă cum este cea a României de astăzi, cred că obligaţia învăţământului este să-l facă pe tânăr adaptabil locului de muncă. Şi să poată, din mers, să-i adauge competenţe la cele căpătate în şcoală."

Ecaterina Andronescu spune că atractivitatea meseriei de dascăl a scăzut mult în mediul rural

„Avem şi noi o universitate în primele cinci sute"
    
Se invocă des faptul că nicio universitate din România nu se regăseşte în primele cinci sute ale lumii...

Ceea ce a făcut „carieră internaţională" a fost „Top 500 Shanghai". Prin urmare, un grup de universitari din Shanghai a elaborat un set de criterii de ierarhizare şi sigur că, după criteriile respective, au făcut şi primul clasament care a produs foarte multe nemulţumiri. De ce? Pentru că în acest clasament intră, cu o pondere extraordinar de mare, potenţialul financiar pe care îl are universitatea. Ori, niciodată universităţile româneşti nu vor putea concura cu marile universităţi din lume. De pildă, bugetul Universităţii Harvard este mai mare decât bugetul tuturor universităţilor din România la un loc. Şi atunci, cum să intrăm în acest clasament?!

Noi nu respectăm nici legea, alocând sub 6% din PIB Educaţiei...

De acord. Un alt criteriu este legat de laureaţii Premiului Nobel dintre absolvenţii universităţilor respective. După „clasamentul Shanghai" au apărut numeroase ranking-uri care iau în considerare diferite criterii. Ultimul care a apărut anul acesta şi care este realizat de o instituţie internaţională numită „Scopus" inventariază toate articolele ştiinţifice publicate în ceea ce numim reviste cotate ISI. Acesta plasează între cele 2800 de universităţi pe care le ia în considerare şi 16 universităţi din România. Între ele avem şi una în primele cinci sute.

Profesor fiind, nu vă îngrijorează migraţia tinerilor către Occident?

Mă îngrijorează. Poate că este lucrul care mă îngrijorează cel mai mult. Spre deosebire de alţii, ştiu ce înseamnă să pregăteşti un tânăr şi cât investeşti în el. Nu vorbesc neapărat de investiţia materială, vorbesc de investiţia umană. Meseria aceasta de profesor nu este una în care ai şlefuit o piesă pe care o pui la rebut dacă ai greşit-o sau, dimpotrivă, pe care o pui între cele care trebuie livrate pe piaţă, dacă ai realizat-o bine. Dincolo de investiţia aceasta în transferul de cunoaştere de la profesor către student, este investiţia ta ca om, prin competenţele umane transferate tinerei generaţii. Pentru că, orice am spune, cine vrea să îmbrace această haină a dascălului trebuie să accepte din start anumite rigori. Eşti în faţa clasei sau în faţa grupei de studii, trebuie să fii un model. Chiar dacă nu vrei tu, ochii studenţilor sau ai elevilor sunt îndreptaţi spre tine şi îi influenţezi decisiv. De aceea, modul în care te comporţi, nu numai la lecţii, ci şi în afara şcolii, contează foarte mult pentru profilul tău profesional.

"O instituţie internaţională numită „Scopus" plasează între cele 2800 de universităţi pe care le ia în considerare şi 16 universităţi din România."

„Şcoala are mai puţine uscături decât societatea"

Presa a semnalat cazurile unor profesori care s-au manifestat în mod necorespunzător atât la catedră, cât şi în afara şcolii. A scăzut calitatea celor care intră în corpul profesoral?

În primul rând, nu cred că există pădure fără uscături. Dacă aş fi avut vreodată această putere, aş fi stabilit acele criterii prin care să-i selecţionăm pe cei mai buni din fiecare generaţie. Pentru că, în felul acesta, aveam certitudinea că, începând de la grădiniţă şi până la doctorat, tinerii ar fi avut de la cine învăţa. Dar, totuşi, cred că datorită criteriilor de selecţie pe care, în general, le-am conservat de-a lungul anilor, este o pădure cu mult mai puţine uscături decât pădurea numită societatea românească. În schimb, aici, în şcoală, uscăturile sunt mult mai vizibile. Şi asta este problema noastră, a dascălilor: să înţelegem că, dacă un singur om nu funcţionează pe măsura aşteptărilor, el creează o mare problemă întregului sistem.

Este adevărat ce se aude, cum că universitarii se văd obligaţi să alfabetizeze studenţii în primii doi ani de facultate din cauză că liceul nu le mai asigură o pregătire minimă? V-aţi confruntat cu această situaţie?

Da, dar într-o mai mică măsură. Însă nu pot să neg existenţa acestui fapt şi le dau dreptate colegilor mei care îl reclamă. De ce le dau dreptate? Pentru că şcoala preuniversitară a devenit mult mai eterogenă decât era până în 1989. Şi acest lucru ne face să spunem, uitându-ne la ceea ce a scăzut: „Iată, şcoala noastră are un nivel mai redus!" Dar aici cred că depinde şi de fiecare universitate. Spre exemplu, la Politehnică, dacă noi constatăm, în urma unor teste, că studenţii din anul întâi nu sunt la nivelul potrivit în ceea ce priveşte pregătirea la fizică, la matematică sau la chimie, atunci punem nişte cursuri pregătitoare şi, într-un fel, îi obligăm să parcurgă aceste cursuri.

De ce am ajuns aici?

Întrebarea este de ce şcoala preuniversitară a devenit mai eterogenă. Dacă în învăţământul superior selecţia s-a făcut cu mult mai multă rigoare, în privinţa celui preuniversitar, lucrurile nu au stat la fel. Dacă până în 1989, la Politehnică media de pornire în cariera universitară era 9.50, în anii ce au urmat am fost obligaţi să o scădem până la 9 sau chiar puţin sub 9. Asta pentru că absolvenţii cei mai buni se angajau pe salarii mult mai mari decât erau în învăţământ. Se duceau în mediul privat. Am încercat să compensăm acest neajuns prin pregătirea pe care am dat-o după intrarea în universitate, în special prin doctorat, prin activitatea de cercetare ştiinţifică şi de aceea suntem într-o suferinţă mult mai mică decât învăţământul preuniversitar. Dar la acesta din urmă şi salariile sunt mai mici, iar problemele sunt mai mari. Dacă liceele sunt în mediul urban, majoritatea şcolilor gimnaziale sunt în mediul rural şi atunci atractivitatea meseriei de dascăl a scăzut foarte mult, atâta timp cât piaţa muncii a adus şi o altă ofertă. Cei care ar fi putut să îmbrăţişeze cariera de dascăl au avut alternative tentante în mediul privat.

"Nu pot să neg faptul că universitarii se văd obligaţi să alfabetizeze studenţii în primii doi ani de facultate."

„Subfinanţarea sistemului se reflectă în pregătirea profesorilor"

Sunteţi de acord cu teoria potrivit căreia una dintre ameninţările pe termen mediu şi lung la adresa securităţii naţionale a României este Educaţia?

Eu împărtăşesc acest punct de vedere şi cred că România ar trebui să aşeze pe primul loc Educaţia şi Sănătatea. Niciun stat nu poate să existe fără o educaţie pusă la punct şi fără un sistem de sănătate corespunzător. Şi aş vrea să aduc în discuţie experienţa altora, pentru că nu numai noi ne confruntăm cu problemele educaţiei aşa cum le-am abordat până acum. Citeam relativ de curând discursul preşedintelui Obama despre starea naţiunii. Evident, am căutat în acest discurs lucrurile care se referă la educaţie. Şi în Statele Unite ale Americii, şcoala preuniversitară, cu excepţia învăţământului privat preuniversitar, e foarte slabă. Ca urmare, fenomenul s-a răsfrânt şi în universităţi. Universităţile americane au din ce în ce mai puţini studenţi americani şi din ce în ce mai mulţi studenţi străini: din China, din India, din Europa.

Chinezii încep să ia „cu asalt" şi mediile universitare occidentale...

Fenomenul numit China i-a făcut pe americani să se confrunte şi cu o altă evoluţie - chinezii care s-au pregătit în universităţile americane s-au întors apoi în ţara lor pentru că au fost stimulaţi cu salarii extraordinar de mari. Şi atunci preşedintele Obama a tras un semnal de alarmă. Spunea cam aşa: „Să ne uităm la China şi la India şi să vedem ce a reprezentat pentru aceste două ţări motorul dezvoltării." Răspunsul lui era tocmai educaţia. Şi-au construit un sistem de educaţie punând accentul pe profesori. Preşedintele SUA mai aducea în discuţie un lucru extraordinar de interesant: „Să ne uităm la coreeni care spun despre profesori că sunt constructorii naţiunii. Să le asigurăm şi noi respectul şi să le dăm ceea ce li se cuvine ca atunci când se duc în faţa clasei să poată să dea studenţi performanţi în toate domeniile."

Dar, vedeţi, la noi, aproape de fiecare dată nu sunt bani pentru Educaţie. Este un domeniu care nu figurează pe agenda de priorităţi a Executivului.

Asta este drama celor două sisteme. Ca să nu separ Sănătatea de Educaţie. Şi drama se leagă şi de faptul că efectele acestei subfinanţări nu se văd imediat. Dumneavoastră spuneţi: „Constatăm că avem un sistem de educaţie mai puţin performant". Este şi rezultatul acestei subfinanţări care se reflectă şi în pregătirea profesorilor, şi în modul în care am putut să motivăm profesorii. Ei trebuie motivaţi pentru a realiza o activitate didactică corespunzătoare, de calitate, pentru a da performanţă sistemului.

"Efectele subfinanţării Educaţiei şi Sănătăţii nu se văd imediat."

„Internetul nu va putea înlocui şcoala"

Nu cumva, la nivel mondial, se manifestă o tendinţă de diluare a actului educaţional, în contextul diversificării mijloacele de informare şi al „dictaturii" Internetului?

Categoric. Însă aş vrea aici să fac două precizări. Acum 25-30 de ani sau chiar mai mult, citeam despre copiii americanilor cum sunt învăţaţi să facă bani. A trecut perioada aceea şi, iată, America se vede nevoită să recunoască performanţa a două ţări mari, China şi India, care au pus accentul pe educaţie. America recunoaşte, într-o manieră indirectă, greşeala pe care abia acum o plăteşte, deşi o repetă de foarte mulţi ani. În al doilea rând, Internetul este, fără îndoială, o resursă extraordinară. Cred că astăzi nu ne-am putea imagina o universitate care să evolueze normal şi chiar o şcoală care să se racordeze la realităţile lumii fără Internet. Internetul, pentru foarte mulţi dintre noi, a intrat în ceea ce numim obişnuinţă. Eu nu cred că puteţi accepta că poate să treacă o zi fără să deschideţi computerul.

Deşi poate şi-ar dori mulţi lucrul ăsta...

Aşa este, dar s-a creat o dependenţă. Totuşi, Internetul nu poate înlocui şcoala. Şi nu cred că în următorii ani Internetul poate să înlocuiască şcoala. Şi am să şi spun de ce nu se poate întâmpla acest lucru. Pentru că Internetul îţi oferă informaţii, dar singura informaţie selectată o regăseşti în şcoală. În şcoală, informaţia a trecut prin filtre şi nu pierzi atâta vreme câtă pierzi pe Internet cu tot felul de fleacuri care nu te ajută nici în dezvoltarea personală, nici în creşterea profesională.

Câţi conştientizează acest lucru? Tinerii care folosesc Internetul sunt în prima parte a vieţii lor, nu şi-au încheiat procesul de formare intelectuală. Aşadar, riscurile sunt mari.

De acord, aşa este. Numai că aici trebuie să lucreze împreună familia şi şcoala. Pentru că şi familia are aici un rol extraordinar de important. Copilul stă, să zicem, 6-7 ore la şcoală. Restul timpului e acasă. Părintele îl vede cât stă la calculator şi trebuie să vadă ce anume culege el de pe Internet. Internetul e extraordinar de util, îţi oferă foarte multe informaţii, te ajută poate să înveţi să sintetizezi lucrurile, să înveţi să-ţi dezvolţi propriile-ţi capacităţi creative, dar selecţia e importantă şi ea.

"Internetul îţi oferă informaţii, dar singura informaţie selectată o regăseşti în şcoală."

Ecaterina Andronescu militează pentru responsabilitatea socială a companiilor în relaţia cu universităţile

„Poate că orgoliile specialiştilor sunt prea mari"

Nu ar fi fost mai bine să se fi constituit un grup de oameni care s-au remarcat în domeniul Învăţământului, grup care să creeze o strategie de reformă reală. Sunt personalităţi cu viziuni ireconciliabile?

Nu, fără îndoială că nu. Şi cred că aceasta este soluţia. Şi vă mărturisesc sincer că, în ceea ce priveşte Educaţia, am pledat permanent pentru măsuri care să fie adoptate prin consens. O lege adoptată prin consens are şansa să reziste un timp mai îndelungat. Măcar pe parcursul unei generaţii care intră la 6 ani în clasa întâi şi care termină liceul la 18 ani. De multe ori poate că orgoliile sunt exacerbate.

Interesele politice joacă şi ele un rol, de ce să n-o recunoaştem...

Da, pot să fiu de acord cu dumnevoastră, interesele politice au trecut în faţă şi s-a pierdut această capacitate de a dialoga. Eu am o experienţă personală care a fost foarte interesantă la vremea respectivă. În 2003, analizând nişte date statistice, am constatat că legea din 1995, care redusese învăţământul obligatoriu la 8 clase, ne adusese în situaţia de a fi la coada Europei în ceea ce priveşte ponderea absolvenţilor de liceu. Şi atunci sigur că prima mea reacţie a fost să mărim durata învăţământului obligatoriu până la finalizarea liceului. N-am găsit resurse suficiente să fac acest pas şi atunci am crescut învăţământul obligatoriu cu primii doi ani de liceu, respectiv cu doi ani de arte şi meserii. M-am gândit că, dacă cineva parcurge doi ani de liceu ca învăţământ obligatoriu, sigur va mai face încă doi şi vom creşte ponderea absolvenţilor de liceu. Datele de acum arată că n-am greşit foarte tare. Ca să pot trece această lege prin Parlament, am mers cu proiectul la cele două Comisii de învăţământ, de la Cameră şi de la Senat, şi la fiecare grup politic. N-am crezut că pierd o stea de pe umăr - că şi aşa n-am avut niciodată -, mi s-a părut că este normal să mergem spre o idee de consens. Ei bine, aceste modificări aduse Legii învăţământului au trecut prin cele două Camere în unanimitate. Asta mi-a arătat că se poate.

"O lege adoptată prin consens are şansa să reziste un timp mai îndelungat. Măcar pe parcursul unei generaţii care intră la 6 ani în clasa întâi şi care termină liceul la 18 ani."

În decembrie 2008, la depunerea jurământului pentru un nou mandat de ministru în Guvernul PDL - PSD  Foto: Petrică Tănase

„Nu cred în măsuri luate împotriva populaţiei"

Cum găsiţi noua construcţie politică - Uniunea Social-Liberală?

În opinia mea, este rezultatul unei coagulări aşteptate de populaţie. Deci constituirea acestei uniuni vine pe fondul aşteptărilor din partea populaţiei şi cred că are şanse să reuşească. Evident, cu condiţia ca aceia care gestionează această uniune să aibă inteligenţa şi înţelepciunea de a realiza o construcţie solidă. Eu sunt optimistă din acest punct de vedere.

Nu credeţi că, identificând un adversar comun, Opoziţia a creat premisele recuperării de către PDL a unei părţi din electorat?

Cred că nemulţumirea faţă de această guvernare este atât de mare încât nu există acest pericol. De ce nu există acest pericol? Pentru că actuala guvernare şi-a arătat limitele şi nu mai are legitimitatea susţinerii publice. Când eşti la guvernare nu poţi să guvernezi pentru tine ca formaţiune politică sau pentru un grup restrâns de oameni. Legitimitatea îţi este dată de susţinerea pe care o ai din partea populaţiei.

Credeţi că, dacă ar veni altcineva la Putere acum, ar reuşi să rezolve problemele de sistem cu care se confruntă România?

Să faci politică înseamnă să ai arta de a te pune în slujba oamenilor.

Administraţie înseamnă „a fi în slujba" - „ad minister"...

Pentru a face o administraţie bună trebuie să îndeplineşti mai multe criterii, dar în principal să ai priceperea de a căuta soluţii creative, care să facă populaţia să te susţină în demersul tău. Populaţia trebuie să vadă care sunt beneficiile pe care i le aduci cu măsurile pe care le iei. De aceea, eu nu cred în măsuri luate împotriva populaţiei. Acum, cei care s-au constituit în USL trebuie să aibă în vedere tocmai acest lucru - ce aşteaptă populaţia de la ei, care sunt principalele noastre probleme. Situaţia economică este gravă. Deci soluţiile pentru dezvoltarea locurilor de muncă trebuie căutate cu lumânarea, peste tot. Apoi, sunt în situaţii nefericite sistemele esenţiale ale statului: Educaţia şi Sănătatea. Care sunt măsurile pe care le poţi lua în aşa fel încât să nu „reformezi" sistemul închizând o mie de şcoli şi lăsând copiii să se ducă 5-8 km pe jos în fiecare zi? Aceia nu mai au şanse egale la o educaţie de calitate. Eventual, termină întâi cele 160 de campusuri promise! Acolo, în campusuri, ai şi şcoală, şi cămin, şi cantină, şi locuinţe pentru profesori.

Aşa ceva sună ca un vis, deocamdată...

Nu. Este un vis care e realizabil pentru că noi avem în construcţie 162 de campusuri. Dacă în loc să dezvoltăm mii de patinoare am fi terminat aceste campusuri, eu cred că am fi fost, ca societate, mai câştigaţi. Cred că banii se puteau găsi, dar priorităţile trebuiau stabilite.

"Populaţia trebuie să vadă care sunt beneficiile pe care i le aduci cu măsurile pe care le iei."

În februarie 2008, alături de Ion Iliescu la Consiliul Naţional al PSD  Foto: Adevărul

„Polarizarea socială este excesivă"

Ce vă nemulţumeşte cel mai mult în societatea românească de astăzi?

Lipsa de dialog şi încercarea asta de a face reformă cu orice preţ, indiferent dacă ea este împotriva oamenilor. Îmi creează o problemă personală pentru că ies la piaţă sau la un magazin şi, fiind persoană publică, sunt foarte mulţi oameni care mă întreabă: „De ce am ajuns aici? Ce se întâmplă cu noi? Ce putem face ca să scăpăm de sărăcie?" Asta într-adevăr este o problemă care mă afectează, dacă vreţi, şi ca om.

Există riscul să afecteze întrega clasă politică...

Ceea ce se întâmplă în Egipt şi, poate, în Tunisia, în zona aceasta din vecinătatea nu foarte îndepărtată a României, este şi rezultatul unei excesive polarizări sociale. Un număr prea mic de oameni sunt mult prea bogaţi şi un număr prea mare de oameni sunt mult prea săraci. Politicile aşteptate de populaţiile majoritare vizează micşorarea acestui retard.

Poate veţi reuşi să stimulaţi, la nivel politic, astfel de abordări pentru că ele au fost doar clamate până acum...

Să ştiţi că eu aş încuraja foarte tare acest lucru. Adică aş fi văzut la masa dilogului şi alţi oameni, cu alte orientări sau oameni care nu au neapărat o orientare politică şi care pot să vină cu soluţii. Eu cred că nu are importanţă de unde vine soluţia. Dacă ea este bună, ea trebuie preluată şi transferată spre realitatea socială.

"Ies la piaţă sau la un magazin şi, fiind persoană publică, sunt foarte mulţi oameni care mă întreabă: „De ce am ajuns aici? Ce se întâmplă cu noi? Ce putem face ca să scăpăm de sărăcie?"