Viata dupa potop

Am fost iarasi in locurile batute de Dumnezeu, unde apele s-au napustit peste asezari in miez de noapte. Am vorbit din nou cu oamenii care nu mai au nimic si asteapta in fiecare zi sa se intample

Am fost iarasi in locurile batute de Dumnezeu, unde apele s-au napustit peste asezari in miez de noapte. Am vorbit din nou cu oamenii care nu mai au nimic si asteapta in fiecare zi sa se intample ceva bun si pentru ei, daca o mana de ajutor intinsa in haosul care ii inconjoara se mai poate numi "ceva bun". Zilele trec, noroiul se usuca peste paturile scoase in ulita, la uscat, peretii se prabusesc unul cate unul si ei privesc descumpaniti in jur, la ceea ce a fost odata satul lor. Mai cade un perete, mai vine un transport cu ajutoare, ai crede ca incet, incet, viata se intoarce la normal, dar nu e deloc asa. Trec incet pe ulite, in fiecare curte vad aceeasi imagine - rufe pestrite spalate, cum s-a putut, in apa noroioasa, mobila umflata, cotete daramate si pereti prabusiti, obiecte peste obiecte, multe de-a valma, cateva, mai intregi, puse cat de cat in ordine. Soferul chinuie masina pe ulitele desfundate, peste care acum o saptamana treceam cu barca, si constata trist: "Uita-te la ei... Nici nu stiu de unde s-o apuce mai intai". Peste sat pluteste un miros greu, de namol care fermenteaza, totul pare abandonat si e o liniste ciudata. Nu mai sunt animale si oamenii, putini, s-au tras la umbra. Cu greu gasesc pe cineva intr-o casa de pamant, care sta sa se prabuseasca. In timp ce omul imi povesteste cum unul a murit inecat, incercand sa salveze calutul vecinului, incep sa apara: "Veniti si la mine... Si la mine! Veniti sa vedeti!". Peste tot e la fel, casa rupta de apa si gospodaria devastata parca devin un simbol al satului romanesc de pe Siret. Si ma simt ciudat de fiecare data cand calc pragul stramb al unei case gata sa cada, si spun "Buna ziua" cuiva care aproape ca a uitat cum arata o zi buna.