S-a tabloidizat (şi) politica!

Ioan Matei jurnalist

Un amic din presă îmi povestea, în urmă cu câţiva ani, cum a "rentabilizat" el un cotidian central, în doi timpi şi trei mişcări: am mărit fotografiile, am micşorat textele şi am umblat la titluri. Sigur, mărturisirea amicului făcea referire la un produs care foloseşte resurse exclusiv din zona privată, succesul ori eşecul unui astfel de experiment urmând să afecteze un grup de persoane bine delimitat.
Ceva s-a schimbat şi în politica românească, şi parcă nu în bine. Dacă timp de şaisprezece ani am fost obligaţi să aşteptăm ca unii dintre aleşii noştri să înveţe meserie, alţii să-şi desăvârşească tehnica manipulării şi mulţi dintre ei să-şi completeze fişa de traseist de la o extremă la alta, de ceva vreme asistăm la ceea ce în critica literară se numeşte "rafinarea mijloacelor de expresie".
Şi nu doar de formă este vorba în cele ce urmează, cât mai ales de conţinut. Sau, mai direct spus, de formă fără fond.
Ca şi în mărturisirea de la început, politicienii români au descoperit că este mai profitabil să te ocupi de propria imagine decât de misia pentru care electoratul te-a trimis în parlament. Prezenţa la vot, chiar şi atunci când se discută legi importante şi cu bătaie lungă, pare să conteze mai puţin, dacă domnul parlamentar reuşeşte să lanseze, pe holurile parlamentului, o declaraţie de presă care să-l aducă pe micile ecrane ori pe prima pagină a ziarelor. Iar conţinutul acestor declaraţii, de cele mai multe ori, este dacă nu pueril, cu siguranţă neinteresant şi neimportant pentru alegători.
De câteva săptămâni, Theodor Stolojan îşi plimbă alaiul prin ţară, vorbindu-le celor dispuşi să-l asculte despre o celebră şi foarte importantă platformă. Nu ştiu câţi comentatori politici cunosc precis ce conţine acea platformă, în afara faptului că susţinătorii săi nu sunt de acord cu politica lui Tăriceanu.
De cealaltă parte, dinspre PNL, s-a răspuns mimetic, nu cu un program de redresare a partidului, ci tot cu turnee-replică din care alegătorul trebuie să înţeleagă că dezertorii sunt răi, iar cei rămaşi vor duce partidul pe cele mai înalte culmi.
Nici în Opoziţie lucrurile nu stau cu mult mai bine. Mircea Geoană încă nu a venit cu măsuri care să ridice partidul din stagnare, ceilalţi lideri sunt mai interesaţi fie să-l excludă pe Năstase, fie să-l accepte până la pronunţarea unei istorice sentinţe. Electoratul de stânga se revoltă şi îngroaşă rândurile nemulţumiţilor, singurul câştigător evidenţiat de sondaje fiind până acum partidul fără doctrină condus de Gigi Becali.
Partidul Democrat, deşi favorizat de prezenţa la Cotroceni a fostului său lider, încă nu se încumetă să vină cu soluţii radicale, lasă doar impresia de stabilitate şi aşteaptă clarificări la liberali. Emil Boc încearcă să convingă de doi ani cum că el conduce partidul (şi aproape că se scuză în faţa celor care nu-l cred), Elena Udrea se antrenează lasciv pe margine, iar gura păcătoasei Boagiu grăieşte adevăruri evidente din care câştigă mai multă vizibilitate decât din integrarea României în UE.
Partidele şi personalităţile politice de nişă adulmecă şi acestea urma presei şi-i sar în întâmpinare cu dezvăluiri şi indignări de doi bani. Cozmin Guşă doarme cu markerul sub cap şi visează scheme pe care le prezintă a doua zi la televizor. Din păcate, unele au fost gândite de alţii şi sunt servite acum ca nişte ciorbe reîncălzite, altele, cele originale, majoritatea nu se adeveresc.
Conservatorii se manifestă după principiul "Mâine ieşim de la guvernare. Astăzi nu!", Vadim Tudor îşi scrie discursul despre cum va fi furat la alegerile viitoare, despre ţărănişti numai de bine. Şi tot aşa, ceas de ceas, zi de zi, lună de lună. Televiziunile macină non-stop ştiri şi evenimente din care nu ne alegem cu nimic, ziarele caută exclusivităţi şi abordări originale, politicienii promit, iar publicul înghite şi înjură democratic.
Succesul unor astfel de strategii ţine până când începe campania electorală. Atunci, cu două, trei săptămâni înainte de momentul adevărului, fiecare partid încropeşte planuri de salvare a ţării şi garantează bunăstare maximă. Atunci se construiesc, pe hârtie şi din cuvinte, cele mai multe şi mai temeinice poduri, pasarele, blocuri ori "ansambluri de locuit", şosele naţionale şi autostrăzi, atunci cresc salariile şi pensiile, scad preţurile la alimente şi la utilităţi.
În spectacolul jalnic al ultimelor săptămâni, o ştire cu adevărat importantă a trecut neobservată: în ultimii doi ani, ungurii şi bulgarii au construit cu aproape 50 la sută mai mulţi kilometri de autostradă decât noi.