Interviu Românii pleacă, imigranții vin. Cum a ajuns România să-și păstreze populația la 19 milioane și cum îi putem face să rămână

România are nevoie de muncitorii străini pentru a acoperi deficitul de forță de muncă și pentru a compensa declinul demografic, dar societatea românească pare să-i privească tot mai des cu suspiciune. Sociologul Elena Trifan explică de unde vin aceste tensiuni, de ce imigranții ajung să fie transformați în țapi ispășitori pentru salariile mici și problemele economice și ce ar trebui să facă România pentru ca acești oameni să nu vadă țara doar ca pe o destinație temporară de muncă.

Fără imigranți, România scădea sub pragul psihologic de 19 milioane de locuitori Foto: Unsplash

România are nevoie de muncitorii străini pentru a acoperi deficitul de forță de muncă și pentru a compensa declinul demografic, dar societatea românească pare să-i privească tot mai des cu suspiciune. Sociologul Elena Trifan explică de unde vin aceste tensiuni, de ce imigranții ajung să fie transformați în țapi ispășitori pentru salariile mici și problemele economice și ce ar trebui să facă România pentru ca acești oameni să nu vadă țara doar ca pe o destinație temporară de muncă.

Trebuie să le oferim condițiile unei vieți decente

Adevărul: Dacă avem nevoie de ei din punct de vedere economic și demografic, atunci de ce pare că, la nivel colectiv, românii au o problemă cu imigranții?

Elena Trifan: Cred că, la nivel colectiv, nu avem o imagine foarte clară despre gradul de alienare a românilor față de imigranți. Nu avem un consens bine conturat. La început, cred că mulți i-au privit cu ochi buni, pentru că sunt persoane muncitoare, adesea exploatate. Ulterior însă, am preluat aproape întocmai stereotipurile și formele de discriminare și rasism pe care le întâmpinau românii în alte țări. Mi se pare că acest lucru s-a întâmplat chiar intenționat, poate pentru a câștiga capital politic, valorificând un subiect care să atragă susținere. În realitate, condițiile de muncă sunt grele atât pentru români, cât și pentru migranții din Bangladesh, Nepal, Sri Lanka, India sau alte țări, care vin să muncească pe salariul minim. Situația nu s-a îmbunătățit, ci, dimpotrivă, s-a înrăutățit. Migranții vin cu așteptări mari, visând la Europa statului bunăstării, dar ajung în România și constată că viața de aici nu este cu mult mai bună decât în țara de origine, ceea ce este tragic. Din interviurile mele recente, am aflat că le este extrem de dificil să își construiască o viață separată de locul de muncă, aproape imposibil. Dacă angajatorul nu le asigură cazare și masă, le este foarte greu să trimită bani acasă, iar să aibă o viață personală în afara muncii devine aproape o utopie. 

Cum putem face ca muncitorii români să se simtă mai puțin alienați în condițiile acestea?

Pentru a reduce alienarea muncitorilor români în contextul actual, nu văd o altă soluție decât sindicalizarea, însă, din câte știu, sindicatele nu par să facă prea multe în această direcție. Deși, teoretic, muncitorii ar putea să se sindicalizeze, ar fi nevoie de forme de organizare care să depășească sindicatele tradiționale din România, limitate în general la instituții publice. Există, într-adevăr, unele ONG-uri care sprijină imigranții, dar nu există spații fizice sau informale unde acești muncitori să se poată întâlni, socializa și cunoaște. Viața socială din orașele românești este destul de fragmentată, iar chiar dacă există locuri precum pub-uri sau alte spații de întâlnire, ele nu sunt accesibile sau nu sunt create pentru aceste comunități. În plus, la locurile de muncă, acești oameni lucrează adesea în echipe separate, ceea ce reduce și mai mult posibilitățile de interacțiune. Astfel, în absența unor alternative reale, fie ele sindicale sau sociale, integrarea și solidarizarea rămân foarte dificile. 

Creșterea salariului minim ar putea fi o măsură care să reducă din această alienare, sau problema e de fapt că oricum salariul minim nici măcar nu e respectat pentru imigranți, care adesea ajung să fie plătiți la negru sau sunt păcăliți cu fluturașul?

Creșterea salariului minim este, fără îndoială, o măsură bună în contextul inflației actuale, însă cred că există probleme chiar mai grave pe care ar trebui să le rezolve Inspectoratul Teritorial de Muncă. În multe situații, imigranții au un contract legal pe salariul minim, dar în realitate primesc mai puțin, pentru că angajatorii găsesc diverse metode de a-i înșela, mai ales că aceștia nu cunosc legislația română. 

Iar angajatorii onești și-au dat seama că, pe de o parte, e greu să plătească pe cineva sub salariul minim, dar, pe de altă parte, nu găsesc forță de muncă română dispusă să accepte aceste salarii pentru anumite meserii. Astfel, există un conflict generat de criza locurilor de muncă. Întrebarea respectivilor antreprenori este de ce nu mai există doritori pentru acele posturi, dar răspunsul este mereu foarte simplu, fiind legat de salariile insuficiente.

Ca sociolog, ce îi sfătuiești pe românul de rând, care dă vina pe imigranți pentru că îi merge prost?

În primul rând, l-aș asculta pe acel om fără să îi pun vreo etichetă, iar apoi i-aș explica de ce nu privește lucrurile din perspectiva corectă. Până la urmă, el se află într-o situație similară cu cea a imigrantului. Mulți români au plecat să muncească în străinătate și au fost întâmpinați cam în același fel, iar experiențele noastre sunt clare. Știm cu toții cât de greu este să pleci din țara ta, fie pentru că îți dorești o experiență în altă parte, fie pentru că nu ai cum să duci o viață decentă acasă. Majoritatea celor care vin aici caută, de fapt, o viață decentă – nu una extraordinară, ci doar una care să le ofere un minim de siguranță și demnitate. Acest vis nu este diferit de motivația care i-a împins pe români să plece peste hotare. Prin urmare, ar trebui să ne întrebăm cine este cu adevărat vinovat: nu oamenii care vin și care au aceleași aspirații ca și noi, ci mai degrabă cei care mențin salariile mici și subfinanțează serviciile publice.

Cum ne putem asigura că majoritatea imigranților vor să rămână în România și ne vor ajuta demografic, în condițiile în care mulți dintre ei poate vor să vină pentru câțiva ani, timp în care să se pună pe picioare?

Este esențial să le oferim condițiile unei vieți decente, specifice clasei de mijloc. Acestea includ accesul la o locuință adecvată, educație gratuită sau accesibilă pentru copii, servicii medicale de calitate, un loc de muncă bine plătit și protejat, timp liber, posibilitatea de a ieși în oraș și de a beneficia de spații verzi. România moștenește o infrastructură din perioada socialistă, care, deși veche, este apreciată de imigranți, iar orașe precum București și Cluj oferă un sentiment de siguranță mai ridicat,  mai ales pentru femei, deși sunt foarte populate. 

Principala piedică rămâne nivelul scăzut al salariilor. Dacă acestea nu vor crește, românii, vor continua să plece, iar în câțiva ani vom realiza că nici imigranții nu mai vor să vină în număr atât de mare, pe lângă faptul că cei care vin stau doar câțiva ani. În plus, există probleme grave legate de statutul legal al imigranților, care depinde de menținerea unui loc de muncă, iar incertitudinea juridică actuală poate duce la situații tragice, cum ar fi trimiterea acasă a persoanelor care s-au împrumutat pentru a veni în România. Deși patronatele au făcut presiuni pentru aducerea acestor muncitori, iar numărul imigranților a crescut brusc, într-un timp foarte scurt, autoritățile nu au găsit soluții eficiente pentru gestionarea acestei realități, iar lipsa de acțiune poate fi atribuită rasismului și clasismului instituționalizate.

Exodul românilor se concentrează la 15–24 de ani

Indicatorii privind structura pe vârste arată o îmbătrânire demografică în continuă accentuare. Indicele de îmbătrânire, care măsoară raportul dintre populația vârstnică de 65 de ani și peste și cea tânără de sub 15 ani, a crescut la 135,9 de persoane vârstnice la 100 de tineri, față de 131,3 cu un an înainte. În schimb, raportul de dependență demografică – numărul de copii sub 15 ani și adulți peste 64 de ani care revin la 100 de persoane cu vârsta între 15 și 64 de ani – a înregistrat o ușoară scădere, de la 55,6 la 55,2 la 1 ianuarie 2026. 

Analiza soldului migrator pe grupe de vârstă relevă o imagine mai nuanțată decât narativul comun al pierderii generalizate de tineri. Singurele două categorii de vârstă cu sold migrator negativ în 2025 sunt 15–19 ani (-4.693 de persoane) și 20–24 de ani (-2.741 de persoane), exact intervalul corespunzător studiilor superioare și intrării pe piața muncii, când tinerii pleacă la facultate sau la muncă în străinătate, fără să fie încă înregistrați ca reveniți în țară.

Începând de la vârsta de 25 de ani, soldul migrator este pozitiv pe toate grupele, cu valori maxime la 35–39 de ani (+14.856 de persoane) și în segmentele 30–54 de ani, unde fiecare grupă adaugă peste 10.000 de persoane în soldul net. Această distribuție indică faptul că România pierde adolescenți și tineri la studii, dar câștigă masiv adulți în plină forță de muncă – fie prin revenirea românilor plecați anterior, fie prin imigrație de muncă, inclusiv posibil refugiați ucraineni cu protecție temporară, care sunt incluși conform metodologiei Eurostat.

Datele statistice indică o predominanță masculină în fluxurile migratorii: 58,6% dintre imigranți și 57,9% dintre emigranți sunt bărbați. Această distribuție nu explică însă dezechilibrul de sex din populația totală, care este determinat de alți factori structurali, cum ar fi mortalitatea diferențiată pe sexe. 

Proporțiile pe categorii de vârstă sunt următoarele: 15,1% din populație are între 0 și 14 ani, 64,4% se încadrează în intervalul 15–64 de ani, iar 20,5% are 65 de ani și peste. Aceste valori confirmă indicatorii publicați de INS, cu un indice de îmbătrânire de 135,9 și un raport de dependență de 55,2. Vârsta mediană a populației este estimată la aproximativ 43,4 de ani.

Un detaliu suplimentar este accentuarea dezechilibrului de sex odată cu înaintarea în vârstă. La categoria de 65 de ani și peste, raportul este de 1,51 femei la un bărbat, ceea ce corespunde a 2,35 milioane de femei față de 1,55 milioane de bărbați. Acest dezechilibru este consecința mortalității masculine mai ridicate, cumulate pe decenii, și nu a migrației recente. Populația feminină totală, care reprezintă 51,2% din total, este astfel concentrată disproporționat la vârste înaintate, nu distribuită uniform pe toate categoriile de vârstă.