Revolutia - medalia uitarii

Timisoara nu trebuie sa se mai astepte la recunostinta din partea clasei politice. Puterea pesedista a ignorat deliberat adunarea aniversara a acelora care, in 16 decembrie 1989, au dat, in strada,

Timisoara nu trebuie sa se mai astepte la recunostinta din partea clasei politice. Puterea pesedista a ignorat deliberat adunarea aniversara a acelora care, in 16 decembrie 1989, au dat, in strada, semnalul revoltei anticeausiste. Nu se mai numara printre prioritati, nu se mai afla in catalogul dificultatilor de grad zero. Acelasi lucru l-a simtit si opozitia care, de asemenea, a omis sa-si trimita vreun reprezentant. Uitarea tinde sa devina oficiala si, numai de dragul aparentelor, mai imbraca forme goale si reci precum sedinta solemna a Parlamentului, bifata in preajma zilei de 22 decembrie. Uitarea care-i revolta pe buna dreptate pe revolutionarii timisoreni este unul din semnele distinctive ale "normalitatii" romanesti. Ea nu cicatrizeaza ranile, ci se manifesta brutal, amputand si aruncand la groapa de gunoi a istoriei evenimente recente si dureroase, inclusiv pe acelea care au schimbat destinul natiunii. In aceasta normalitate se incadreaza perfect desconsiderarea de catre clasa politica a memoriei martirilor din decembrie. Ce insulta mai mare li s-ar fi putut aduce acestora decat decorarea cu Steaua Romaniei a unor fosti politruci ceausisti, cu Virtutea Militara a unor ofiteri care nu au savarsit nici o fapta de vitejie, in trecut sau acum. Nu am vazut nici un revolutionar autentic - cu exceptia lui Dan Iosif, consilier prezidential - decorat la Cotroceni. Nici un ranit in revolutie nu a primit o distinctie din mana presedintelui Ion Iliescu. Nici un parinte nu a fost invitat in Salonul Unirii sa i se inmaneze Serviciul Credincios pentru fiul secerat de gloante. Impostorii sunt insa la mare rang. Normalitatea romaneasca a reusit sa uniformizeze randurile. Revolutionarii adevarati nu se mai deosebesc de cei de opereta, cu totii fiind certificati de acelasi inscris. Un "revolutionar" de Slobozia, care astepta, in cazarma, ordinele, cu pusca la picior, are aceleasi drepturi ca civilul din Timisoara sau Bucuresti care se aseza in fata tancurilor. In aceasta plafonare a curajului, in mod miraculos, doar gen. Stanculescu cu al lui picior in ghips nu a fost inclus. Degeaba striga revolutionarii timisoreni ca omologii lor afiliati politic PSD formeaza "adunarea impostorilor" si ca este nevoie de standarde morale pentru luptatorii din decembrie '89. Codrin Stefanescu, Bebe Ivanovici, Luca Stefanoiu, Dorin Lazar Maior nu mai pot fi detronati. Ba, mai mult, ei tind sa vorbeasca in numele tuturor revolutionarilor, impunand agresiv lipsa oricarui standard. Acesti indivizi au murdarit an de an cuvantul revolutionar, el ajungand sa fie, in ochii marii mase, sinonim cu nerusinarea, escrocheria, lacomia. Mai mult, insasi Revolutia s-a incetosat si s-a chircit in memoria oamenilor sub apasarea fetelor de profitori odiosi intinse pe ecrane. Incapabila sa-i onoreze cum se cuvine pe revolutionarii timisoreni, clasa politica demonstreaza inca o data ca nu este dispusa sa-si plateasca datoriile mai consistente fata de revolutie. Cea mai importanta dintre ele se refera la propria ei reabilitare. Dar a-i cere sa se reformeze moral, sa dezvolte modele verticale, sa lupte pentru principii ori sa puna mai presus de propriile interese cetatenii, pare deja stupid. Dupa un deceniu de incredibile reciclari, in care am vazut comunisti transformati in democrati, securisti in oameni de afaceri, nulitati in parlamentari, s-a nascut, in fine, politicianul de moda noua. Reperele create odinioara sunt intinse pe un pat al lui Procust si dimensionate dupa standardele noilor guvernanti. Revolutionarii timisoreni nu mai pot pretinde gratitudine politicienilor de azi, care valorifica istoria precum capitalul. Li se poate pretinde doar atat: macar sa nu distruga, daca nu mai au ce pune in loc.