PSD. Sfârşitul începutului

Dan AndronicPSD se află într-o criză fără precedent în istoria sa. O criză care poate fi comparată cu momentul ruperii din PDSR a Alianţei pentru România, o facţiune puternic sprijinită de

Dan Andronic
PSD se află într-o criză fără precedent în istoria sa. O criză care poate fi comparată cu momentul ruperii din PDSR a Alianţei pentru România, o facţiune puternic sprijinită de presa din 1997, dar care s-a dovedit incapabilă să depăşească stadiul de structură simpatică mass-mediei. şi atunci, ca şi acum, PSD pierduse puterea, sub o altă denumire, dar cu aceeaşi oameni şi trecea într-o perioadă de depresie puternică. Atacul direct era dat la Ion Iliescu, subsidiar la Adrian Năstase, fiind coordonat de una din creaţiile politice ale fostului preşedinte al României, Teodor Meleşcanu. Facţiunea fostului ministru de externe era considerată reformistă, victoria ei fiind privită ca extrem de importantă pentru viitorul PDSR, viitorul PSD. Puterea de atunci, reprezentată de ţărănişti, liberali, pedişti, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Ion Diaconescu şi Petre Roman, privea cu detaşare ceea ce se întâmpla. Sau aproape cu detaşare, fiind cunoscuţi acum oamenii ce manevrau ApR-ul...
Am făcut o scurtă rememorare a evenimentelor din 1997 pentru a demonstra că nimic nu-i nou sub soare... Tot în opoziţie, tot o criză, tot un avânt reformator... O analiză atentă ne demonstrează că proporţiile sunt diferite. Acum luăm parte la o acţiune concertată a Puterii împotriva PSD utilizându-se un "cocktail" de media combinat cu instrumente juridice. Întreaga garnitură de conducere a PSD este supusă unui atac de imagine, care periodic se transformă în citaţii la DNA, Parchet, sau talk-show-uri explicative. De la soacra şi nevasta lui Mircea Geoană, trecând prin averea lui Adrian Năstase şi Dan Ion Popescu, cu un scurt popas la DNA pentru dosarele lui Miron Mitrea şi Viorel Hrebenciuc, acest model poate fi aplicat tuturor liderilor PSD, atât la nivel central, cât şi local. O altă caracteristică este dată de lipsa de solidaritate şi autoritate a conducerii centrale a partidului. Paradoxal, această problemă a apărut în urma Congresului din aprilie, când înfrângerea lui Ion Iliescu ce poate fi explicată printr-o reacţie a delegaţilor, supăraţi pe gafa cu graţierea lui Miron Cozma, dar mai ales printr-o coaliţie ad-hoc între cei mai mulţi fruntaşi ai partidului speriaţi de perspectiva anatemizării, a dat prima lovitură partidului. Spun paradoxal pentru că astfel alegerea lui Mircea Geoană a devenit atât un rezultat al acţiunii "Grupului de la Cluj", cu o atitudine anti-Iliescu programatică, cât şi al votului celor care astăzi ţin prima pagină a ziarelor, speriaţi de avântul revoluţionar al lui Ion Iliescu. Fără un sprijin real în partid, dar cu calităţi (sau defecte) reale pentru politică, Mircea Geoană s-a văzut privit de unii ca o persoană numai bună de manevrat, iar de alţii ca cel care în 1996 îl felicita pe Emil Constantinescu pentru victoria în faţa lui Ion Iliescu. Simţind că intră pe un drum fără întoarcere, Mircea Geoană s-a hotărât să-şi consolideze puterea în partid prin declanşarea unui conflict cu Adrian Năstase, făcându-se că uită aportul pe care acesta l-a avut la transformarea sa dintr-un etern ambasador în ministru de externe şi, ulterior, candidat la prim-ministru din partea PSD. Preocupat de acapararea deciziei în partid, Mircea Geoană a căutat aliaţi în presă, în rândul ONG-urilor, problemele ridicate de acestea intrând imediat pe agenda PSD. Atacarea succesivă a liderilor PSD, combinată cu lipsa unui sprijin explicit din partea sa au arătat importanţa acordată acestui obiectiv. Prin asumarea acestei atitudini, Mircea Geoană şi-a redus şansele de a câştiga un nou mandat la preşedinţia partidului, toate taberele aşteptând doar un prilej oarecare pentru a-l debarca.Dacă în anul 2005, PSD a fost oarecum ferit de asaltul Puterii datorită conflictelor declanşate de Palatul Cotroceni, pactul care a intervenit între Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu, precum şi întreaga desfăşurare de forţe din ultimele săptămâni indică o logică electorală. O logică potrivit căreia în anul 2006 se va intensifica presiunea asupra liderilor PSD, urmând ca în paralel să aibă loc fuziunea PNL PD. Micile partide vor fi absorbite sau distruse! Alegerile generale anticipate pot fi programate imediat după aderarea României la Uniunea Europeană, cu un "Partid pentru Republică", sau Partidul "Dreptate şi Adevăr", avându-l ca lider pe Traian Băsescu. Un scenariu care ne aduce aminte de precedenta tentativă de alegeri anticipate. Ce poate face PSD?Problema reală a PSD constă în lipsa unor autentici lideri de stânga. Generaţia de pesedişti, intraţi în partid ca să ajungă într-un post de conducere în guvernul Năstase, este formată din tehnocraţi, complet lipsiţi de abilitatea de a vorbi pe "limba" electoratului fidel PSD. Dintr-o vilă din vârful dealului se pot da interviuri, dar nu se pot lipi afişe. Iar cei care lipesc afişe trebuie să o facă cu convingere. Din acest viciu ascuns s-a născut mişcarea de recuperare a lui Ion Iliescu. Cei care strigau în sală la Congresul din aprilie - "Elicopterul!", ca un remember la Ceauşescu acum îl felicită de Sf. Ion şi îl roagă să se întoarcă la conducerea PSD. Apelul la Ion Iliescu reprezintă şi o recunoaştere a eşecului "Troicii", propulsată la conducerea partidului, aceea "conducere colegială", care numai colegială nu se poate numi. Indiferent de înţelegerile pe care au încercat să le facă la ultima reuniune de la Braşov, actuala conducere a PSD va trebui să se recunoască învinsă de realitatea electorală. Partidul a scăzut în sondaje în mod constant, aşa cum se vede şi din analiza CURS, dintr-o incapacitate organică de a propune acţiuni care să depăşească nivelul de proiect, acţiuni care să-i convingă pe cei care răspund la chestionarele de sondarea opiniei publice că merită să voteze PSD.