Prinţul Radu şi Prinţesa Diana

Sorin Dumitrescu pictor

să-l urmeze oriunde, iar în vremuri aprige, cel gata oricând să împartă cu Regele său fie batjocura istoriei curente, fie neruşinarea poporului asmuţit.
Modelul tutelar al acestei stranii fidelităţi trebuie căutat în supunerea veche a sfinţilor militari. Mucenicia acestei ascultări îndrăgostite reprezintă însăşi definiţia duhovnicească a supusului.
Fără a-l fi cunoscut pe Rege, acest tip de dragoste, de sorginte strict militară, mi-ar fi rămas pentru totdeauna necunoscut.
Să fii supusul unui Rege nu-i un lucru chiar atât de uşor. Cel mai greu este să te dezbari de obişnuinţele evlaviei republicane, de ifosele mult prea înrădăcinate ale mentalului emancipat sau, mai pe şleau, să sistezi definitiv paricidul zilnic… Practic vorbind, să renunţi de bunăvoie la dreptul de a avea opinii despre Regele tău. Prin urmare, să nu-l mai judeci, aşa cum te obişnuiseşi să-i judeci pe preşedinţi şi să încetezi să mai pui pe tocător modul cum domneşte.
Falşii supuşi
Volutele istoriei ultimilor 16 ani au divulgat destui proximi ai Casei Regale ca falşi supuşi ai Regelui. Aceştia, şi nu alţii, bunăoară au amendat cu asprime, mai demult, hotărârea Regelui de a răspunde invitaţiei la Cotroceni adresată de Iliescu. Ca sancţiune, l-au lăsat să meargă cu cine s-o nimeri. "Nimeriţii", ca de obicei, au fost adevăraţii supuşi, bucuroşi că providenţa le oferă darul de a mânca alături de Regele lor pateurile expirate şi şampania poporană şi caldă a gazdei… Dar pe 23 octombrie 2006 - cu prilejul sărbătoririi la Ateneul Român a celor 85 de ani împliniţi de "Regele Aşteptării" şi la nici zece ani de la acea invitaţie de pomină - în primul rând al lojei oficiale puteau fi văzuţi Regele şi Regina, în vreme ce în rândul din spatele lor, aşezat cuminte, binecrescut şi binevoitor, putea fi zărit tocmai puternicul prigonitor de altă dată - ex-preşedintele Iliescu Ion - cel care a comis golănia istorică de a-l fugări pe Rege până la graniţă. Din punct de vedere duhovnicesc, teribila privelişte de la Ateneu constituie o biruinţă a Regelui cât două "Rovine" şi două "Podul Înalt" la un loc, ca să nu mai vorbim de tacita şi implicata catehizare a lumii româneşti, asupra modului în care trebuie iubiţi vrăjmaşii.
Notorietate periculoasă
Niţel mai încoace, corul aceloraşi vajnici apărători ai monarhiei - de această dată, ai porfirogenezei - a sancţionat aşa-zisa uşurătate a Regelui de a înnobila, şi încă întreit, un actor: Prinţ al Familiei Regale, ginere al Suveranului şi princiar consort al moştenitoarei tronului. Ar fi fost de ajuns imaginaţiei acestor critici să-l compare pe "actor" cu celebra intrusă a Casei Regale a Angliei, pentru ca adevărul să iasă imediat la iveală. Fiindcă, în pofida faptului că pentru a căpăta statut princiar - şi Prinţului Radu, şi Prinţesei Diana - li s-a trecut cu vederea lipsa sângelui albastru, nimic nu va putea vreodată eluda prăpastia care-i separă ireductibil, jertfelnica vocaţie a supunerii. Biata Prinţesă n-a avut-o deloc, în vreme ce Prinţul o are.
Dovada o constituie însăşi frumoasa ascensiune publică şi creşterea generală a simpatiei faţă de Prinţ. Că notorietatea Prinţului şi, implicit, a Casei Regale au devenit pentru mulţi periculoase o demonstrează tentativa recentă de a-l compromite moral. Ceea ce le-a scăpat artizanilor acestei mizerabile înscenări este tocmai imunitatea vocaţiei supunerii la acest gen de discreditare.
Or, când au decis că Prinţul este vrednic să întregească genealogia contemporană a Familiei Regale a României, şi Regele, şi Regina intuiseră deja vocaţia acestuia de a converti supunerea faţă de Rege în act creator prodigios. Care ar putea fi secretul acestei uimitoare conversii? Pare-se că cel mai enigmatic răspuns l-a dat illo tempore un celebru poet-bandit:
"Unde sunt oare zăpezile de an?/Stăpâne Prinţ, nu aştepta un năzdrăvan răspuns/La întrebarea unde sunt/Ca un refren mereu să ai în gând/Dar unde sunt zăpezile de an"?/ "Ou sont les neiges d'antan"?

În urmă cu ceva vreme, ziarul Adevărul, în alt format grafic şi redacţional, publica la distanţă de câteva săptămâni două grupaje de articole cu acuzaţii împotriva mea, pe care niciodată nu le va putea dovedi. Nu aş fi răspuns acelor atacuri pe prima pagină, fiindcă ele m-au onorat. Între timp însă Sorin Dumitrescu, membru corespondent al Academiei Române, a scris un text pe care mi l-a încredinţat.
Domnule redactor-şef al ziarului Adevărul, vă rog să consideraţi că eseul lui Sorin Dumitrescu este dreptul meu la replică.

Radu
Principe de Hohenzollern-Veringen