Poveşti din canionul Gorjului

Pădurarul gorjean Nicu Gânjoveanu este tolbă de amintiri adunate din Cheile Sohodolului Nu ai cum să nu-l evoci pe Sadoveanu. Fie că l-ai tocit cu de-a sila cu Mitrea Cocor, fie că te-ai

Pădurarul gorjean Nicu Gânjoveanu este tolbă de amintiri adunate din Cheile Sohodolului

Nu ai cum să nu-l evoci pe Sadoveanu. Fie că l-ai tocit cu de-a sila cu Mitrea Cocor, fie că te-ai delectat în copilărie cu Dumbrava Minunată sau fie că, mai recent, ai descoperit că a fost un imoral profitor şi susţinător al comunismului cocoţându-se până-n vârful marii adunări naţionale. Fie că, trebuie să recunoşti, când erai elev, nu suportai descrierile şi când luai o carte de la bibliotecă, te uitai mai întâi să vezi dacă are dialoguri. Dar, orice aş scrie aici, Sadoveanu avea harul unui povestitor de geniu.

Am afirmat toate acestea fiindcă undeva la Suseni am mai întâlnit un "sadovean" în variantă gorjeană. Numai că el nu a scris şi nu vrea să scrie. Povesteşte. De-ale pădurii în care trăieşte, lucrează, există de peste 30 de ani.

Dacă stai noaptea la un foc pe malul Şuşiţei Seci, sus, unde curge, ea, apa până să dispară în catacombele pământului şi-i asculţi poveştile pădurarului Nicu Gânjoveanu, nu ai cum, mă repet, să nu-l evoci pe Sadoveanu. E prea tânăr să-l fi apucat pe marele povestitor la celebrele sale partide de vânat. Chiar, nu am cunoştinţă ca el să fi fost prin zona Runcu. Aşa cum a stat în Valea Frumoasei la Oaşa. A pierdut scriitorul Cheile Sohodolului (singurele canioane din România - n.a.), cu Ochiul Dracului un cerc perfect săpat în stâncă, Valea Şuşiţei cu umbra şi păstrăvii săi. Adică Subcarpaţii gorjeni, de la poalele Muntelui Vâlcan. Şi această misterioasă Şuşiţa Seacă - mai este şi una Verde - care vine de sus năvalnică, ascunsă sub arbori şi lipani de dimensiuni tropicale, calcă peste păstrăvi mari, îmbracă pietre uriaşe şi, la un moment dat, la un loc dat, dispare sub pământ, merita văzută de povestitor.

Cum i s-au prăpădit râşii

"Dispare brusc. Şi nu mai apare nicăieri. Şuşiţa Seacă. Ceea ce curge mai la vale spre Tg. Jiu sunt ele, Şuşiţele reunite, cele două. De fapt, numa' á Verde. La ploi mari, torenţiale, când nu apucă să dispară tot debitul în hău, abia atunci mai scapă la vale. Dar sunt rare cazurile. Au venit oameni din cercetare, savanţi, ani de zile, s-au dat peste cap, au colorat apa, au vopsit-o. Nimic. Dispare. Se pierde. Fără urmă. Unii oameni dup-aci spun că pe la Cheile Sohodolului mereu se aude sub munte, în măţăraia lui, o <> de apă, dar nu cred. O fi alta, o fi o iluzie auditivă, da' Şuşiţa nu-i."

"Colegii" din pădure

Gânjoveanu e un pădurar calificat la Ocolul Silvic Runcu. Cu şcoală, dar şi cu o experienţă fabuloasă, trădând o imensă dragoste de pădure, de animalele ei, de copacii ei. Trăind ba la Dobriţa, la casa părintească, ba la Suseni, în casa lui - una cu arhitectură oltenească, cu camere sus, cu cerdac din lemn - Nicu e permanent lângă, în, la pădure. Sau, pădurea e în el. E mai bine spus aşa. O are-n sânge, nu ştie altceva pe lume decât pădurea. Iar poveştile lui de vânătoare, de pescuit la păstrăv nu le reproduc, căci nu mă credeţi. Are însă pădurarul meu o tandreţe, o dragoste incomensurabilă pentru animalele pădurii, care-i poate deveni fatală. Cum, veţi spune, un vânător care iubeşte jivinele pădurii? Poate pe grătar! Da, căci aici, în lumea asta sălbatică, incontrolabilă, există un fairplay. Funcţionează nişte reguli. Chiar aşa: cum trebuie ucis un animal, dacă trebuie, când, la ce vârstă, în ce sezon al anului şi altele. Nicu consideră animalele pădurii nişte persoane apropiate, cunoştinţe, colegi de muncă, nu ca pe un "vânat" din care să iei carnea, penele sau blana.

Ultimii doi râşi (lincşi: "un linx, doi lincşi") din zonă spune că i-a avut el. În curte, la Dobriţa. I-a ocrotit, i-a hrănit. Din păcate, plecând de acasă pentru o săptămână - unde să plece, în pădure, nu la băi!? - i-a spus bătrânului său tată să le dea zilnic din carnea congelată ţinută în frigider. Din păcate, bătrânul, nepriceput la d-astea, a luat vorbele ca atare şi le-a dat bieţilor râşi să mănânce carnea, aşa, congelată, nedezgheţată. I-a omorât!

Zoonovelă

Un viţel de cerb. L-a găsit în pădure rănit. L-a adus acasă, i-a dat ajutorul necesar. L-a introdus pe lângă vacile gospodăriei, păştea cu ele, stătea cu ele ca unul domestic. A anunţat autorităţile ca în cazul acesta să-i dea un ajutor legal să-l crească, un viţel de cerb nu e o găină, totuşi. Autorităţile, nimic. Se ştie, nu de ieri, că statul e surd, orb şi nesimţit. Cu timpul, viţelul s-a mărit. Sălbăticia nativă a animalului şi-a cerut dreptul. A devenit periculos: a rănit-o pe Găbiţa, fata lui Nicu, ataca vacile din ogradă. Într-o noapte a fugit în cimitir şi, cu un vandalism demn de un bun satanist, a smuls din pământ, cu coarnele, toate crucile. Asta a pus capac. A pus cruce la toate. Iar s-a dus la stat, să i-l ia, să-l ducă la grădina zoologică, dom'le, într-un parc natural. Statul, surd, orb şi nesimţit. Animalul începuse să nu mai asculte nici de el, de Nicu, devenise ce era: o fiară. L-a atacat. Era între Nicu şi viţel o pândă surdă. Pe viaţă şi pe moarte. Care pe care. Cum să-i spui tu cerbului, ditamai jivina, că îi vrei binele, că îl iubeşti, ca-n filmul ăla cu delfinul? N-a avut ce face, a chemat doi pădurari ca martori, a adresat proces-verbal şi i-a dat drumu-n codru.

În peregrinările lui prin pădure, Nicu s-a mai întâlnit cu cerbul. Se oprea, se uita la el - ştii, cerbul - de parcă l-ar fi cunoscut, apoi o lua la fugă. Ce să-i faci Sălbăticiunea lu' Dumnezeu.

Uite, domnule, o telenovelă adevărată, o zoonovelă, nu prostiile alea columbiene, boliviene, cu oameni.

12 curci ale vecinului Vergică

...un lemn aruncat pe jarul încă nestins al focului şi poveştile nocturne de la poalele Vâlcanului pot continua. Ajungem la coana vulpe şi la iubirea ei de păsări. Într-o zi, draca aia de Dorina, foxterier de frunte, cu un curaj nebun - auzi tu se băgă în vizuina ursului! - a scos la lumină un pui de vulpe. I-a rupt un picior: fractură dublă de tibie şi peroneu. Faţă dreapta. După experta constatare, Nicu l-a pus în rucsac şi acasă cu el. I-a făcut o cuşcă cu fund de fier, căci ar fi săpat pământul până ar fi scăpat pe dedesubt. I-a pus atele, a oblojit-o până când s-a vindecat. În câteva zile, pân' s-o ducă la pădure, să-i dea drumul sănătoasă, nu'ş ce drac de copil umblă la ea şi o scăpă. În noaptea aia, când a fugit fu prăpăd în Dobriţa: a omorât 12 curci din curtea vecinului Vergică, a pustiit ograda cu orătănii a bietului om. Dimineaţa era negru, vecinul. Dar la ţară se mai petrec d-astea: vine dihorul, vulpea, după noroc. "Bietul om, de unde să ştie că era vulpea mea, fir-ar a dracu ea să fie". A dat vina pe noroc. În doi ani, fără să înţeleagă de ce vecinul şi-a primit înapoi de la Nicu cadou, cu ţârâita, cele 12 orătănii, fără să ştie de ce, căci aşa e omeneşte. I le dădea câte două, câte trei, "ia, bă, că io am prea multe", până se făcu suma.

"Aşa e când îţi bagi vulpea bolnavă-n curte, o vindeci şi te-ncrezi în ea, că i-ai făcut un bine."

... Şi-şi mai aprinse pădurarul meu un Kent lung.

Unii oameni dup-aci spun că pe la Cheile Sohodolului mereu se aude sub munte, în măţăraia lui, o <> de apă, dar nu cred. O fi alta, o fi o iluzie auditivă, da' Şuşiţa nu-i.
Nicu Gânjoveanu