Polonia, Slovacia, Ungaria. Pe când România?

Adrian Cioroianu

va întâmpla în primii doi-trei ani următori, în condiţiile în care pensiile nu vor creşte peste noapte, iar insatisfacţiile populaţiei ar putea fi "tratate" de politicieni care să furnizeze exact acele populisme pe care dezamăgiţii le aşteaptă.O privire în jurul nostru ne furnizează mai curând temeri. În Polonia, prima conducere monozigotă din istoria Europei (primul-ministru şi preşedintele sunt, se ştie, fraţi gemeni) are greutăţi din ce în ce mai mari în a acomoda nevoia continuă de reforme, discursul ultra-catolic care i-a adus la putere şi populismul virulent al unora dintre aliaţii la guvernare. În Slovacia, pentru a forma un nou guvern, socialiştii s-au aliat cu un partid radical-populist, creând astfel cea mai stranie struţo-cămilă politică din estul continentului. Şi, cazul cel mai proaspăt, Ungaria: alianţa (dintre socialişti şi liberali) care tutelase integrarea în 2004 a rămas la putere după recentele alegeri, dar acum două săptămâni s-au înregistrat la Budapesta cele mai violente mişcări de stradă care au avut loc în ţara vecină în ultima jumătate de secol - mai asemănătoare "mineriadelor" româneşti decât istoricei revoluţii maghiare din 1956.Ce vreau să spun este că în toate aceste ţări aderarea "la timp" la UE nu a putut împiedica acumularea unui "capital" de frustrări şi insatisfacţii care, odată atins punctul critic, fie a adus populiştii la putere (prin alegeri libere), fie a scos oamenii în stradă (nemulţumiţi inclusiv de rezultatul ultimelor alegeri libere!).Pe baza principiului cu capra vecinului, problemele pe care le întâmpină Polonia sau Ungaria ar putea să ne bucure. Nu atât pentru ce li se întâmplă cetăţenilor sau guvernanţilor de acolo. Ci pentru că, astfel, o bună parte din acei comentatori occidentali care vedeau în ţările Europei Centrale un fel de premianţi ai clasei (în timp ce noi sau bulgarii eram trecuţi la categoria restanţieri) au înţeles că tranziţia, în toate ţările ex-socialiste, este un proces mult mai complex şi mai îndelungat decât se credea. Se vede treaba - odihnit fie-n pace Silviu Brucan! - că mulţi au nevoie de (măcar) 20 de ani pentru a face un prim bilanţ şi că stupid people pare a fi o specie mult mai răspândită în zona noastră decât se spera. Deocamdată, violenţa socială din România pare a se consuma pe stadioane. Când echipele noastre de fotbal de vârf se întâlnesc între ele, e nevoie de efective întărite ale poliţiei şi de mascaţi. Şi totuşi, în măsura în care aşteptările iraţionale legate de aderarea la UE vor fi rând pe rând negate, în măsura în care şomajul (şi cel juvenil!) va creşte într-o măsură chiar mai mare decât preţurile, s-ar putea ca semnele contondente ale acestei tensiuni să iasă din arene şi să vină spre centrele oraşelor. Măcar câţiva ani, politica românească ar putea deveni un paradis al demagogilor şi populiştilor. Ei, mai ales, vor părea că "spun adevărul" - drept care ar putea fi împinşi, de alegători precum bucureşteanca din prima frază de mai sus, spre alianţe ce vor emite pretenţia de a conduce această ţară.

Deocamdată, violenţa socială din România pare a se consuma pe stadioane. Când echipele noastre de fotbal de vârf se întâlnesc între ele, e nevoie de efective întărite ale poliţiei şi de mascaţi. Şi totuşi, în măsura în care aşteptările iraţionale legate de aderarea la UE vor fi rând pe rând negate, în măsura în care şomajul (şi cel juvenil!) va creşte într-o măsură chiar mai mare decât preţurile, s-ar putea ca semnele contondente ale acestei tensiuni să iasă din arene şi să vină spre centrele oraşelor.