Exclusiv Piața Revoluției, între amintirea din ’89 și gardurile instituțiilor. Cum se pierd (sau se salvează) spațiile simbolice
0Ce spune cazul Pieței Revoluției despre felul în care Bucureștiul își gestionează spațiile publice? Între lipsa de transparență, decizii fragmentare și inițiative civice, se conturează o întrebare mai largă: cine are, de fapt, dreptul să modeleze orașul?
La finalul lunii iulie, o hotărâre de Consiliu General propusă de Primăria Capitalei a fost retrasă de pe ordinea de zi, în urma unui val de reacții critice venite din partea societății civile și a Ordinului Arhitecților. Documentul prevedea transferul unei parcele de teren din Piața Revoluției către Ministerul Afacerilor Interne (MAI), pentru a fi transformată în perimetru securizat. Altfel spus, o bucată dintr-unul dintre spațiile-simbol ale Bucureștiului urma să fie izolată de restul pieței și repusă în slujba statului, nu a memoriei colective.
Terenul vizat se află în centrul unui spațiu încărcat de istorie – între Biblioteca Universitară, fostul Comitet Central al Partidului Comunist și Monumentul Revoluției. În prezent, zona e în mare parte o parcare, împărțită între minister, Compania Municipală de Parking și Primăria Generală. Tocmai de aceea, momentul în care autoritățile au încercat să securizeze o bucată din piață a stârnit îngrijorări legate de o posibilă schimbare de funcțiune, din spațiu cu încărcătură istorică, în zonă cu rol predominant instituțional.
Deși proiectul a fost retras, impactul acestui gest administrativ a rămas. A fost un semnal de alarmă pentru organizațiile civice, pentru arhitecți, pentru istorici și pentru o parte din locuitorii Capitalei, care se întreabă, din nou, cine și cum decide ce se întâmplă cu spațiile publice din București. „Weekend Adevărul“ a vorbit cu reprezentanți ai societății civile și cu arhitecți implicați pentru a înțelege cum sunt gestionate spațiile publice din Capitală și ce ar trebui schimbat pentru ca acestea să-și recapete rolul civic, simbolic și comunitar.
Spațiul public, între funcție și semnificație
„Este pericolul care, de fapt, paște aproape orice spațiu public din orice oraș din România, și anume privatizarea lui“, spune Emil Ivănescu, președintele Ordinului Arhitecților din România, Filiala București. În opinia sa, spațiile-simbol ale orașelor sunt, cel mai adesea, prinse în lupta pentru influență între instituții, în timp ce sensul lor civic e abandonat sau deturnat. În locul unui plan coerent, orașul e reamenajat prin decizii fragmentare, fiecare cu interesul său: un gard aici, o parcare dincolo, o pasarelă peste bulevard, exact în centrul sectorului. Uneori, chiar arhitecții sunt excluși din procesul decizional: „Dacă se elimină, cum s-a făcut în mod absolut ostentativ până acum, profesionistul, spunând că arhitecții sunt într-un fel sau altul, se vor produce numai rateuri. Chiar dacă am umple tot spațiul cu copaci“.
Piața publică, explică Ivănescu, trebuie să rămână accesibilă, semnificativă și funcțională. Nu poate fi doar un loc de tranzit, dar nici o simplă grădină. „Spațiul public este spațiul orașului, un spațiu al celui de a fi împreună“. Iar pentru ca acest spațiu să fie gândit în interesul tuturor, primul pas este colaborarea: autorități, specialiști, comunitate. „La spațiile importante, în primul rând, în orice oraș civilizat din Europa și din lumea asta, se fac concursuri de soluții“, subliniază Ivănescu. Nu prin inițiative punctuale, încropite de la birou, ci prin competiție de idei, prin analiză integrată, prin transparență.
De la trotuarul de lângă bloc și până la cele mai ample piețe urbane, spațiul public este, în esență, primul loc unde cetățeanul se întâlnește cu orașul. „Spațiu public e momentul când ai ieșit din blocul tău, ai pus piciorul pe trotuar – ăla e primul moment când un om dintr-un oraș se întâlnește în spațiul public. Or, tu dacă ai un dezastru de spațiu public, este normal să ai o atitudine negativă, să nu-ți placă orașul sau cartierul în care trăiești“.
Pentru Ivănescu, o parte din problemă e și lipsa de conștientizare la nivel instituțional. „Faptul că noi nu știm să colaborăm între noi, mă refer la entități, este pentru că nu înțelegem că spațiul acesta public trebuie gândit împreună“. În loc de dialog și co-proiectare, orașul funcționează adesea în logica puterii unilaterale: „La noi, deciziile se iau adesea în funcție de cine are mai multă autoritate, nu prin consultare reală“. Rezultatul? Orașul transmite semnale greșite locuitorilor săi. „Dacă, în calitate de administrație, mă închid mereu între garduri și parcaje puse la întâmplare, transmit un mesaj greșit. Într-un loc ca Piața Revoluției, care nu e doar un spațiu public, ci un simbol al istoriei recente, astfel de decizii dau exact mesajul eronat pe care îl cunoaștem din trecut“.
Piața Revoluției: un simbol abandonat pe asfalt
În inima Bucureștiului, între clădiri istorice, monumente comemorative și instituții-cheie ale statului, Piața Revoluției ar trebui să fie un loc al memoriei și al întâlnirii civice. În realitate, este „sub-utilizată“, spune Tudor Chira, expert în sustenabilitate și membru al echipei Grădina Revoluției. „Este o parcare lipsită de viață, plină de asfalt“. O funcțiune „utilitară“, care, în opinia sa, nu ajută nici comunitatea locală, nici grupurile de turiști care vizitează zona, nici pe cei care doresc să organizeze sau să participe la evenimente publice.
Chira observă că Piața nu mai are, de ani buni, un rol clar în viața orașului. „Sunt evenimente culturale care se întâmplă la bibliotecă și spațiul este de tranziție – și noi ne dorim foarte mult să-l transformăm într-un spațiu în care oamenii să poată sta, să nu fie deranjați de zgomot, de soare, de mașini, pentru că este un loc cu un simbolism foarte important și cu extrem de multă istorie“. Această istorie nu este abstractă. Piața a fost, din perioada regală, centrul politic al țării – locul unde veneau politicienii să se întâlnească cu regele, locul ceremoniilor și al sărbătorilor oficiale, locul protestelor și al Revoluției din 1989. Balconul fostului Comitet Central, de unde Ceaușescu și-a rostit ultimul discurs, este vizitat frecvent de grupuri de turiști, însoțite de ghizi care le explică ce s-a întâmplat acolo. Dar spațiul, așa cum arată acum, nu susține această memorie. Nu invită la reculegere, la participare, la apartenență.
Din această frustrare s-a născut și proiectul Grădina Revoluției, o inițiativă a ONG-ului Străzi pentru Oameni. Tudor Chira spune că ideea a pornit dintr-o nevoie mai generală: aceea de a vorbi despre pietonalizarea spațiilor publice și despre transformarea lor în locuri verzi, prietenoase. Au obținut o finanțare mică, de tip grant, din partea Fundației Comunitare București – suficient cât să organizeze workshopuri, să tipărească un raport și să pornească o primă rundă de consultări publice. În paralel, au început să documenteze în profunzime istoria locului: cine administrează fiecare parcelă, ce proiecte au mai existat, ce blocaje le-au anulat, ce statut juridic are terenul.
Planul MAI și reacția orașului
Pentru echipa Grădina Revoluției, momentul în care Ministerul Afacerilor Interne a propus oficial preluarea unei părți din Piața Revoluției nu a fost o surpriză totală. Încă din februarie 2025, activiștii primiseră un răspuns la o cerere oficială, în care MAI declara că intenționează să ceară o porțiune de teren de la Primăria Capitalei pentru „instalarea unui nou Monument al Eroilor MAI“ și organizarea unui „ceremonial de schimb de gardă“.
La fel cum proiectul a intrat pe ordinea de zi a Consiliului General, așa a fost și retras, în urma reacțiilor publice. Dar între timp, procedurile fuseseră deja declanșate: se realizase un raport de evaluare pentru transferul parcelei, cu o valoare estimată de 22 de milioane de lei, și se operase dezmembrarea terenului dintr-o parcelă mai mare a PMB, explică Chira. Această fragmentare, făcută special pentru transferul către MAI, a ridicat semne de întrebare. „Ce vrem noi să investigăm este dacă în zonele protejate maxim, cum este zona asta istorică, se pot face aceste dezmembrări fără certificat de urbanism, fără PUZ. Asta rămâne de văzut pe viitor“, spune Chira. Mai mult, există și o problemă nerezolvată de ani de zile: o parte din terenul Pieței Revoluției nu are cadastru, ceea ce blochează din start orice investiție publică reală.
Reacția societății civile nu a întârziat. Străzi pentru Oameni a publicat rapid o poziție, însoțită de explicații documentate și istoricul demersului lor. Ordinul Arhitecților din România, Filiala București, a condamnat public lipsa de dialog și de consultare a profesioniștilor. „Trebuie lucrat împreună“, spunea Ivănescu într-un apel publicat în acele zile. Ministerul de Interne a transmis, printr-o postare, că proiectul urmărește amenajarea unui spațiu verde în jurul Monumentului Eroilor Revoluției și integrarea acestuia în arhitectura zonei, pentru a spori calitatea urbană și memoria locului. Dar dincolo de motivațiile oficiale, momentul a pus în lumină un blocaj mai vechi: lipsa unei strategii coerente pentru spațiile publice ale orașului. „Ne-a fost ușor, pentru că știam foarte bine toate detaliile, și noi eram nemulțumiți de ideea asta, de faptul că ei vor putea să facă cam ce-și doresc acolo, cei de la MAI, fără să se consulte cu specialiști“, spune Chira. „Cu siguranță, un astfel de ritual, care te duce imediat cu gândul la ordine, la puterea statului, probabil ar fi influențat destul de mult dinamica pieței“.
Ce înseamnă, de fapt, colaborare
Pentru Emil Ivănescu, linia de demarcație între eșec și reușită într-un proiect urban ține de un singur cuvânt: colaborare. Nu una formală, bifată din obligație, ci reală, în care „profesioniștii, administrația, societatea civilă“ lucrează împreună, cu respect pentru competențe și pentru specificul fiecărui loc. „Cred că primul pas ar fi o dezbatere cu profesioniștii la masă, bineînțeles și societate civilă, ministerul, primăria. Al doilea pas este un concurs de soluții, care să sintetizeze nevoile din zonă“, spune Ivănescu. Insistența sa pentru concursuri de soluții nu e un moft arhitectural, ci o formă de garanție pentru calitate. „Vorbim de o zonă de patrimoniu, cu instituții publice, cetățeni, trafic – multe straturi care trebuie gândite împreună, nu puse laolaltă haotic. Unul vrea parcare, altul vrea copaci. Așa nu se construiește un spațiu public de calitate. Trebuie lucrat împreună“.
La rândul lor, membrii echipei Grădina Revoluției au încercat să arate că „împreună“ nu e doar o vorbă bună pentru conferințe. În decursul mai multor luni, în 2024, au organizat o serie de consultări publice cu grupuri diverse: persoane cu dizabilități, skateri, persoane în vârstă, adolescenți, copii, rezidenți, revoluționari, rude ale victimelor din 1989. „Am realizat de fiecare dată cât de complex este locul respectiv, pentru că pe fiecare grup înseamnă altceva, fiecare vedea altfel zona respectivă“, spune Tudor Chira.
Chiar dacă proiectul lor are o dimensiune activistă, membrii echipei nu și-au asumat niciodată rolul de proiectanți. Dimpotrivă: „Noi doar am vrut să demonstrăm că este posibil cu resursele noastre foarte limitate și cu timpul nostru de voluntari. Le-am arătat că asta este o metodologie folosită peste tot în lume cu mare succes“.
În urma reacțiilor generate de inițiativa MAI, Străzi pentru Oameni și OAR București au convenit să colaboreze în continuare pentru a cere, împreună, ceea ce ambii actori consideră esențial: un concurs de soluții și implicarea experților încă din fazele incipiente. Mai mult, echipa ONG-ului propune înființarea unui grup de lucru stabil, în care să fie reprezentați actori din primărie, Ordinul Arhitecților, facultăți de profil, asociații civice și organizații ale revoluționarilor.
Orașul dintre garduri și promisiuni
Problema Pieței Revoluției nu e un caz izolat, ci doar cel mai vizibil simptom al unei disfuncții generalizate: lipsa unei rețele coerente de spații publice în București. De la Piața Romană la Aviatorilor, de la Bulevardul Magheru la Dâmbovița, orașul e presărat cu piețe, trotuare și intersecții care nu funcționează nici ca spații de tranzit, nici ca locuri de stat, nici ca repere de identitate urbană. „Noi am vorbit cu toate primăriile la vremea respectivă“, spune Emil Ivănescu, referindu-se la eforturile de promovare a concursurilor de soluții pentru amenajarea spațiilor publice. „Unii au pus numai parcaje – nu se face așa“. Ce lipsește e o gândire integrată, susținută de specialiști. În schimb, se intervine fragmentar, adesea în funcție de buget sau de presiuni de imagine.
Există totuși și excepții. Emil Ivănescu amintește cazul Primăriei Sectorului 6, care a lansat, acum câțiva ani, primul concurs de soluții pentru reamenajarea Lacului Morii. „În momentul de față, au un proiect occidental, contemporan, valoros. Noi am vorbit cu toate primăriile atunci – ei au fost printre singurii care au avut deschiderea necesară“, spune arhitectul. Tot el menționează și exemplul Sectorului 3, unde s-a organizat un concurs de soluții pentru amenajarea Dâmboviței, pe porțiunea din sector. „Din păcate, proiectul a vizat doar porțiunea din sectorul respectiv – la nivelul întregului oraș nu a existat o strategie unitară. A fost totuși un concurs internațional, cu o soluție extrem de valoroasă, care însă nu a fost aplicată“. La Lacul Morii, în schimb, proiectul e în curs de implementare.
Astfel de inițiative ar putea deveni norme, nu excepții, dacă orașul ar trata mai serios potențialul spațiilor publice. „În România, toate spațiile acestea, pe care le vedeți, ca și foarte multe funcțiuni publice, sunt făcute cu prețul cel mai mic. De aceea, la noi, calitatea este atât de joasă, la clădirile publice, la spațiul public. Este o cangrenă chestiunea aceasta“, avertizează Ivănescu. Deși legea permite și alte forme de achiziții publice, care privilegiază calitatea arhitecturală și peisagistică, puține administrații aleg această cale. Rezultatul se vede la fiecare colț de stradă: mobilier stradal de unică folosință, pavaje neprietenoase, vegetație exotică fără rol funcțional.
Orașul e al tuturor, dar e gândit de prea puțini
Cazul Pieței Revoluției a arătat cât de repede se poate pierde un spațiu public – și cât de greu este să-l regândești la comun. A fost nevoie de o inițiativă din partea societății civile, dublată de reacții ferme din partea profesioniștilor, pentru ca o decizie administrativă să fie oprită în ultimul moment. „Trebuie lucrat împreună“, spunea Emil Ivănescu. Altfel, avertiza el, „vor exista mereu derapaje, rezolvări temporare, bune intenții din partea tuturor... dar un profesionist e cel care integrează, de fapt, toate aceste lucruri“. Pe de altă parte, Tudor Chira reamintește că, fără implicarea specialiștilor și fără consultare publică reală, proiecte precum cel propus de MAI riscă să deturneze sensul unui loc încărcat de memorie. „Noi continuăm să susținem ideea concursului, care poate să aibă orice rezultat, așa cum îl vor vedea specialiștii“.
Piața Revoluției nu este doar un spațiu de asfalt. Este locul unde, în decembrie 1989, s-au întâlnit curajul, nesiguranța și dorința de schimbare. Astăzi, sensul acelui loc se joacă între mașini parcate, planuri netransparente și inițiative civice care cer, din nou, un viitor comun. „Ce aș fi vrut să văd din partea PMB, ca prioritate, este efortul pentru a rezolva cadastrul în toată Piața Revoluției“, spune Chira. Fără aceste baze, niciun concurs, nicio soluție nu poate începe cu adevărat.
Se încarcă comentariile...
