Analiză Patrimoniul, rețeta de succes a satului românesc? Specialist: „Un monument restaurat fără o comunitate căreia să îi pese de el este salvat degeaba“

Casele săsești, gospodăriile maramureșene, porțile sculptate, meșteșugurile și bucatele tradiționale au făcut din satele României o destinație tot mai căutată. În spatele imaginilor perfecte există însă o realitate mai complicată: patrimoniul se restaurează, dar se pierde în același timp, iar multe comunități se golesc. Specialiștii spun că salvarea satului nu înseamnă doar refacerea clădirilor, ci construirea unei economii locale în care tradițiile, gastronomia și meșteșugurile să poată redeveni meserii.

Satele românești au nevoie nu doar de renovare făcută ca la carte, ci și de comunitate Foto: Shutterstock

Viața din orașe și transformarea satelor tradiționale în fabrici de cultivat mâncare ultra-mecanizate i-au făcut pe străini să aprecieze ceva ce, pentru multă vreme, în România era considerat banal: viața rurală pură, în care atât activitățile de odinioară – creșterea animalelor, cositul, grădinăritul – și tradițiile sunt încă păstrate cu sfințenie. Dacă lor le adaugi peisajele naturale, neatinse de modernitate, și arhitectura locală – de la casele săsești cu fronton baroc popular, cele cu prispă din Muntenia până la cele acoperite cu stuf din Delta Dunării – ai rețeta perfectă pentru a fi teleportat într-o lume ruptă din povești, dar care este, de fapt, o adevărată comoară turistică.

Mulți români s-au amuzat, inițial, de pasiunea Regelui Charles al III-lea pentru satele săsești din Transilvania. Ce poate fi atât de interesant să te plimbi ore în șir pe dealuri, să dormi într-o casă de pe vremea bunicii cu sobă de teracotă și podele din lemn care scârțâie, să mănânci gem de rubarbă și ouă direct de la găinile din gospodărie, să te plimbi cu căruța pe ulițe neasfaltate, să vezi un fierar cum face o potcoavă, să stai liniștit pe prispă și să auzi păsărelele cântând? La circa trei decenii de la primul descălecat al Prințului de Wales (pe atunci) în Transilvania, de când a devenit și ambasador al satului românesc, multe lucruri s-au schimbat, mai ales raportarea românilor la viața de la țară. Treptat, lucrurile au început să se miște. Motorul nu a fost statul român, ci diferite organizații nonguvernamentale conduse de oameni inimoși cu viziune care s-au luat la trântă cu dorința oamenilor de a-și pune geamuri termopane, acoperiș din tablă sau, mai nou, panouri fotovoltaice, masacrând peisajul rural pitoresc.

Arhitectura tradițională din la Deltă atrage turiștii. Foto: Shutterstock

Fundația Mihai Eminescu Trust a avut 1.300 de proiecte de restaurare dintre care au ieșit în evidență Viscri, parte din Patrimoniul UNESCO, și Biserica Fortificată de la Alma Vii care a primit trei premii Europa Nostra, fără precedent în distincția supremă acordată de autoritățile europene. Ambulanța pentru Monumente, un proiect al Asociației Monumentum, a reușit să salveze peste 100 de obiective de patrimoniu, precum biserici de lemn sau cetăți. Aceeași asociație a inițiat Harta Caselor Albastre, proiectul care cartografiază locuințele vechi, zugrăvite în nuanțe autentice de albastru. Un alt exemplu în care patrimoniul salvat este Ciocănești, Suceava, un adevărat sat-muzeu, unde localnicii au păstrat și restaurat arhitectura caselor din lemn cu motive geometrice sculptate sau pictate direct pe tencuiala exterioară a fațadelor, inspirate de încondeierea ouălor de Paște. De menționat este și satul maramureșean Breb, unde au fost restaurate zeci de case din lemn vechi, folosindu-se tehnica tradițională a îmbinării bârnelor în coadă de rândunică, fără cuie de metal, fiind conservate și porțile monumentale din stejar sculptat și acoperișurile înalte din șindrilă de lemn. Acestea sunt doar câteva exemple de bune practici, însă sunt doar niște excepții într-un ocean de nepăsare, în care patrimoniul rural românesc suferă.

Patrimoniu doar pe jumătate

Patrimoniul construit din ruralul românesc trăiește azi un paradox, este de părere Tudor Sălăgean, directorul Muzeului de Istorie al Transilvaniei: „Niciodată nu s-a restaurat atât de mult și niciodată nu s-a pierdut atât de repede“, spune el pentru „Weekend Adevărul“. Ultimii ani au adus o intensificare reală a restaurărilor: au fost fonduri europene, bugete naționale și locale, dar și inițiative private sau ale organizațiilor neguvernamentale.

Dacă lăsăm la o parte monumentele de top, precum bisericile de lemn maramureșene înscrise în Patrimoniul UNESCO, satele săsești din sudul Transilvaniei, unde patrimoniul a devenit chiar motor economic, castele, cetăți și alte câteva exemple, la polul opus rămân categoriile tăcute: „restul bisericilor de lemn, tratate neunitar de la un județ la altul, curii/conace lăsate să cadă, casele țărănești îmbrăcate în termopan și tablă“. Nici măcar nu avem o statistică limpede, spune specialistul, a celor peste 30.000 de monumente istorice ale României, dintre care o bună parte se află în mediul rural.

Văzute pe social media, casele săsești renovate din Viscri, cele din Maramureșul Istoric sau din Bucovina par a ne da o rețetă imbatabilă de succes în turism. Realitatea este însă nuanțată. Principala problemă a fost posibilitatea de a restaura vechile gospodării astfel încât să-și păstreze autenticitatea, dar și să răspundă nevoilor turiștilor. „Se poate, dar nu în cadrul de azi. Legislația monumentelor a fost gândită pentru biserici și cetăți, nu pentru case în care trebuie să încapă o baie, o bucătărie modernă și o factură la curent suportabilă. Aplicată literal unei gospodării țărănești, produce fie blocaj, fie ilegalitate“, susține Sălăgean.

Arhitectura tradițională maramureșeană este un magnet pentru turiști. Foto: Shutterstock

Directorul subliniază faptul că avem nevoie de o dezbatere publică serioasă și de modificări pe măsură: să ne orientăm spre modele culturale viabile și să încetăm a cere lucruri care pur și simplu nu se pot face. Pentru spațiul rural există totuși un punct de plecare pentru un concept urbanistic: Ordinul Arhitecților din România a produs 53 de ghiduri de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural, cu reguli simple, „așa DA/așa NU“.

Județul Cluj este un exemplu bun, prin ilustrarea grafică a regulamentelor de urbanism din opt comune și printr-o politică de avizare care susține construcțiile care au legătură cu specificul zonei. Rezultatul se vede la Casa de Cultură din Sâncraiu, în Țara Călatei. „Contemporană, comodă, și care păstrează totuși spiritul locului. Un alt exemplu de excelență: Rimetea, în Alba, unde, sub egida Transylvania Trust, trei decenii de reguli locale clare și subvenții nu foarte mari pentru fațade au refăcut un sat întreg“, explică specialistul.

Există însă și reversul: monumente restaurate pentru nimeni. Sălăgean amintește cu tristețe de Casa Lupuț din Cizer, Sălaj, refăcută în 2018 ca punct de atracție turistică. Nu a atras turiștii promiși, iar în iulie 2025 a ars în întregime, cu șura și acoperișul școlii de alături. „A fost refăcut obiectivul, nu și comunitatea care să îl susțină. De aceea privesc cu rezervă restaurările în masă: pentru că aproape niciodată nu se ia în calcul partea care decide totul: implicarea comunității“. Acest termen, „comunitatea“, este elementul comun al succesului pe care l-am auzit de la toți specialiștii cu care am vorbit pentru acest serial. „Un monument restaurat fără o comunitate căreia să îi pese de el este salvat, de multe ori, degeaba“, subliniază Sălăgean.

„Îi cerem țăranului să fie și fermier, și bucătar, și contabil, și om de marketing“

Din pachetul complet al unei experiențe rurale autentice face parte și tradiția culinară, lucru știut de multe sate care s-au axat pe turism și care au pus accent pe rețetele moștenite de la bunici. Nu mică mi-a fost mirarea când într-o ceainărie din Saschiz am fost informat că nu există Coca-Cola, dar mi s-au recomandat o socată și un desert tradițional săsesc. A fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat în ziua aceea.

Ba mai mult, au apărut și festivaluri/evenimente care au în centru produsele locale. La Băbuțiu, în Cluj, există Festivalul Silvoiței. Tot în Ardeal a devenit o tradiție seria brunchurilor de la Ruja, Băgaciu, Cincşor, Aţel, Ţapu, Hamba, Cincu şi Stejărişu care pun în lumina cultura gastronomică tradițională a localităților ardelene combinată cu vizite în sate, ateliere şi tururi ale bisericilor fortificate. În Țara Dornelor se organizează Festivalul Fructelor de Pădure la Coșna, dedicat promovării culegătorilor locali, dulcețurilor artizanale și siropurilor specifice zonei montane. Săptămâna Gastronomică Dobrogeană, care are loc la Eforie și în satele limitrofe, este axată pe promovarea rețetelor multietnice tătărești, lipovenești, grecești.

Satul Ciocănești dă impresia unui muzeu în aer liber. FOTO: Shutterstock Foto: Shutterstock

Dincolo de frenezia fotografiilor din rețelele sociale, Tudor Sălăgean ne aduce cu picioarele pe pământ: „Pentru a face bani la sat, gastronomia trebuie să aibă clientelă. Micul producător nu va reuși aproape niciodată să o aducă singur. Aici se destramă de obicei fanteziile țesute în birourile cu aer condiționat de la București: când îi cerem țăranului să fie și fermier, și bucătar, și contabil, și om de marketing“. Ceea ce a funcționat în cazul Viscri, care a beneficiat de o promovare inedită din partea unei personalități mondiale, este posibil că nu va funcționa în alte sate tradiționale.

Există, totuși, câteva lucruri care funcționează în practică, subliniază specialistul. Primul: punctele gastronomice locale, un concept pornit de Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și preluat în legislația sanitar-veterinară. Potrivit datelor comunicate de organizatori, sunt în jur de 700 în țară, cu un record de 122 în județul Brașov, iar cifrele de afaceri merg de la câteva mii de lei până la peste 100.000 de lei pe an, precizează el – în unele cazuri, un venit din care chiar poate trăi o familie. Al doilea: primăriile care promovează produsul local prin festivaluri și târguri. Util pentru notorietate, dar sezonier; nimeni nu se mută la sat pentru trei zile de vânzare pe an. Al treilea, probabil decisiv: conectarea la marile rețele comerciale, ceea ce presupune obligatoriu asociere. Un producător singur nu are volumul, constanța și certificările cerute la raft; o asociație le are. Carrefour declară că lucrează deja cu 14 cooperative și peste 390 de producători, iar Kaufland cu peste 2.500 de furnizori locali. Concluzia este destul de simplă, conform lui Sălăgean: „Nu rețeta lipsește, ci rețeaua. Tradiția culinară devine venit doar când trece printr-o rețea funcțională pentru a ajunge la piață“.

Meșteșugurile contează când redevin meserii, nu amintiri

După ce ne-am minunat de frumusețea caselor renovate așa cum trebuie și am pus burta la cale cu o mâncare tradițională, nu ne rămâne decât să explorăm tradițiile meșteșugărești ale satului, fie că vorbim despre fierarul din Viscri, olarul din Horezu, opincarul din Orlești, țesătoarele din Salva sau cioplitorii în lemn din Maramureș. Pe site-ul Ministerului Culturii găsim o hartă a Tezaurelor Umane Vii – cei mai valoroși meșteri populari. Însă ce mai poate garanta astăzi un meșteșug?

Tudor Sălăgean explică faptul că portul, ceramica, prelucrarea lemnului erau economie care susținea satul rural; ele au intrat în patrimoniul țării când au încetat să fie rentabile. „Uneori atât de târziu încât lanțul transmiterii era deja rupt, iar ele erau deja doar amintiri. Nu putem aștepta ca o tradiție patrimonializată să se autoregenereze și să susțină economic o comunitate, cu atât mai puțin să repopuleze un sat“, afirmă el. Patrimoniul poate conta cu adevărat doar într-o abordare coerentă, spune Sălăgean, care îl leagă de o economie reală, de un turism cultural bine construit și de producție autentică, cu piață și cu preț corect.

Exemplele care funcționează arată exact așa, fiindcă pornesc de la antreprenoriat, nu de la conservare. Cazul Virginiei Linul și al Casei Portului Popular de la Salva: o inițiativă care a antrenat comunitatea în revitalizarea portului popular, oferind oamenilor un motiv concret să rămână: lucru plătit. Sau Sâncraiu, în Țara Călatei, unde satul și-a construit din anii ’90 o rețea de gazde și tabere de dans și muzică: acolo cusătura și jocul nu sunt expuse, ci transformate în resurse pentru dezvoltarea ofertei turistice. „Viscri e cazul cel mai instructiv, fiindcă înseamnă succes, dar oferă și un avertisment: restaurarea a repus în lucru meșteri, var, cărămidă și țiglă făcute local, dar succesul turistic a început să genereze și reacții de respingere, similare celor împotriva supraturismului din alte țări europene“, susține directorul. În concluzie, meșteșugurile pot fi factori de repopulare, „dar numai când redevin ceea ce au fost mereu: meserii, nu amintiri“.

Pentru a fi sustenabil și chiar pentru a observa o repopulare bazată de patrimoniu și turism, un sat are nevoie de un întreg sistem care funcționează ca rotițele unui ceas: pentru a arăta ora corectă este nevoie ca toate să funcționeze împreună. În primul rând, este nevoie de patrimoniu material autentic, case, biserici, castele renovate așa cum trebuie. Ajută și existența unui patrimoniu natural nepătat de urmele modernizării. Apoi, acest cadru trebuie să prindă viață prin meșteșuguri tradiționale, prin agricultură autentică, prin gastronomie tradițională, prin muzică, dans și alte obiceiuri, prin evenimente care să pună în valoare aceste aspecte. În centrul acestor elemente trebuie să fie o comunitate care să tragă la aceeași căruță a creării unui produs de turism autentic. Și, în final, toate aceste elemente trebuie să fie promovate, pentru că nu există turism fără marketing.