Analiză Cum au schimbat investițiile harta satului românesc. Specialist: „Cei care merg de la oraș în zonele periurbane nu vor salva satul lui Creangă“

După aderarea la Uniunea Europeană, investițiile străine și dezvoltarea marilor centre economice au schimbat radical harta României. Satele din jurul orașelor au devenit cartiere-dormitor sau poli industriali, atrași de locuri de muncă și prețuri mai mici la locuințe. Dar această dezvoltare accelerată a adus și probleme de infrastructură, urbanism și calitate a vieții. Cum arată noua economie a satului românesc și ce modele de succes există?

Satul Jucu a devenit un pol industrial în apropierea municipiului Cluj-Napoca. FOTO: Adevărul

La începutul anului 2000, odată cu începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România devine un tărâm al tuturor posibilităților pentru companiile occidentale. Perspectiva aderării la UE, privatizarea unor companii de stat, costurile reduse ale forței de muncă și ale imobiliarelor au determinat investiții masive în industria auto, IT și servicii, retail și sectorul bancar. Au apărut numeroase parcuri industriale, centre logistice, hipermarketuri, clădiri de birouri. Aceste investiții au creat zeci de mii de locuri de muncă în jurul marilor orașe precum București, Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov, Sibiu și Iași, care au devenit poli regionali de dezvoltare.

În perioada 2002-2007, media anuală de creștere a PIB-ului real în România a fost de aproximativ 6%, mult peste media Uniunii Europene. În acest interval, populația din marile orașe a început să „se verse“ în satele adiacente, mânată de scumpirea locuințelor, dar și de visul de a avea o casă cu grădină într-o zonă liniștită, alimentat de o creștere a veniturilor și a posibilităților de creditare. Acest fenomen de suburbanizare a determinat transformarea unor sate adiacente marilor orașe în „cartiere dormitor“ – de exemplu, Florești (Cluj), Dumbrăvița (Timiș), Miroslava (Iași), Șelimbăr (Sibiu), Bragadiru, Chiajna, Popești-Leordeni (Ilfov).

Această expansiune a venit cu probleme, așa cum nota Banca Mondială într-un raport din 2017: „Chiar dacă populația urbană a scăzut în ultimii 25 de ani, intravilanul s-a extins, iar amprenta urbană a orașelor și a localităților înconjurătoare a crescut continuu, adesea fără o planificare coerentă“. Acest lucru a dus la dificultăți majore în gestionarea infrastructurii și a serviciilor publice, inclusiv a transportului public, întreținerii și modernizării drumurilor și a altor servicii de bază. Acest amplu proces de repopulare cu orășeni a satelor periurbane a continuat și după 2007 și continuă și în prezent. „Modul în care s-au dezvoltat orașele din România în ultimii ani este nesustenabil și creează provocări semnificative pentru viitor“, se arată și în Strategia națională de dezvoltare urbană integrată pentru orașe reziliente, verzi, incluzive și competitive 2022-2035, document publicat în 2022.

Europa ne-a scos „în fața clasei“

Cluj-Napoca este unul dintre orașele în care dezvoltarea pieței IT corelată cu dezvoltarea serviciilor, dar și a unor investiții industriale, au determinat un proces accelerat de suburbanizare. Astfel s-au dezvoltat mai multe tipuri de sate periurbane, cel mai cunoscut fiind Florești, comună aflată în proximitatea municipiului Cluj-Napoca, amplasată pe DN1/E60, pe direcția Oradea. Localitatea avea, la începutul anilor 1990, circa 6.000 de locuitori. În 2002, a ajuns la aproape 7.500, iar în 2011 a trecut de 22.000. Astăzi a depășit borna de 60.000 de locuitori, fiind cea mai mare comună din România.

Cerere de locuințe din marile orașe a dus la extinderea în satele limitrofe. FOTO: Inquam Photos

Floreștiul are rezervat un capitol într-un raport OECD publicat în 2025, intitulat „Pregătirea pentru schimbările demografice în Nord-Vest, România“: „Planificarea urbană a avut dificultăți în a ține pasul cu creșterea populației în ceea ce privește o urbanizare coerentă, ceea ce a dus la deficiențe în ceea ce privește mobilitatea urbană și calitatea vieții“, se arată în document. Planificarea urbană nu a reușit să anticipeze o cerere mai mare de facilități, ceea ce a dus la o lipsă de facilități esențiale, inclusiv centre educaționale, centre sportive, comerț, servicii și zone verzi, a continuat analiza. Mulți locuitori din Florești fac naveta de la casele lor din comună la oraș, deoarece majoritatea sunt foști locuitori ai orașului care s-au mutat. „Infrastructura care leagă orașele Cluj-Napoca și Florești rămâne insuficientă. Drumul dintre Florești și Cluj-Napoca are cea mai mare concentrație de accidente rutiere din țară“, se mai arată în raport.

„O supapă a unor politici stupide“

Profesorul de economie Radu Nechita, cadru didactic la Universitatea „Babeș-Bolyai“, susține că popularea zonelor periurbane denotă, pe de o parte, creșterea veniturilor din orașe: „Dacă nu ar exista venituri mai ridicate în acele orașe, oamenii ar rămâne pe loc. Orașul este până la urmă motorul dezvoltării pentru că avem acea masă critică de oameni care gândesc, care produc, care consumă, care schimbă idei și acumulează cunoaștere pe care o transformă în bogăție“. Momentul în care a început repopularea acestor sate adiacente marilor orașe a fost, spune el, când orășenii au început să câștige mai bine, indiferent dacă sursa banilor a fost IT, servicii, construcții sau alte domenii.

Pe de altă parte, Nechita susține că multe dintre satele periurbane au apărut ca o „supapă a unor politici administrative stupide“. Una dintre problemele principale a fost procesul foarte greoi de autorizare a construirii de noi locuințe în orașele mari, care a determinat o creștere fără precedent a prețurilor. Multe dintre aceste zone, cum este Floreștiul, au oferit cea mai ieftină variantă de locuire pentru cei care nu își permiteau prețurile din Cluj.

Apoi, dezvoltarea s-a făcut pe bucăți, fără a anticipa nevoile viitoare ale populației. „Principala greșeală a fost că oamenii care au vrut să locuiască acolo au crezut că toți vor avea elicopter. Deci nu s-a ținut cont de faptul că există niște nevoi minime în ceea ce privește străzile, căile de acces. Astfel, toată infrastructura a fost subdimensionată“, explică el. Autoritățile nu au aplicat principii de urbanizare corectă, așa cum s-a întâmplat în orașe-model precum Barcelona sau New York, unde regulile de alocare a terenurilor și căile de acces au fost stabilite clar și respectate pe termen lung. Terenurile foarte fragmentate au făcut imposibilă crearea unui sistem de drumuri eficient, explică economistul. În plus, proprietarii au preferat să-și maximizeze profitul, în schimbul alocării unor parcele mai mari pentru construirea tramei stradale. Lipsa unei politici urbanistice clare a dus la un amestec inestetic de case lângă blocuri și diverse clădiri cu diferite funcțiuni, care au dat satului aspectul de puzzle haotic făcut de un arhitect turmentat.

Floreștiul s-a dezvoltat ca „sat dormitor” al municipiului Cluj-Napoca. FOTO: Captura video

Profesorul mai spune că aceste sate-dormitor nu mai pot fi „reparate“ pentru a crește calitatea vieții, nici măcar prin proiecte precum metroul de la Cluj. „Este puțin probabil ca aceste erori urbanistice să poată fi corectate. Aceste localități vor exista acolo, putem doar să ne folosim de ele pentru a înțelege cum să nu mai facem acele erori și ce să prevenim în viitor“. Trama stradală din interiorul localității va fi imposibil de refăcut deoarece ar necesita demolarea unor blocuri. „Nimeni nu va face aceste lucruri. Vor rămâne acolo, își vor îndeplini în continuare menirea de a asigura niște condiții de locuire în cel mai ieftin mod“. Mulți dintre oamenii de acolo se vor gândi „ok, strângem bani și plecăm de aici“, spune Nechita. Astfel de zone vor continua să fie „cartiere-dormitor“ cu densitate mare de populație, din care naveta spre oraș va fi un chin.

Un județ, două exemple diferite

Sociologul Norbert Petrovici susține că există mai multe modele de sate periurbane repopulate. „Am investigat sistematic să văd dacă există patternuri legate de populația și specializarea economică și socială a zonelor rurale din jurul orașelor. Și diferă foarte mult între ele. Există asocieri foarte diferite între zone. Cred că opoziția cea mai clară este Jucu versus Florești“.

Floreștiul funcționează ca un cartier-dormitor, unde populația s-a mutat pentru locuințe mai ieftine aflate în apropierea locului de muncă din oraș. Sunt oameni cu studii superioare care nu lucrează în industrie. Dacă în Jucu găsim adevărate gospodării rurale, cu producție agricolă, chiar dacă e pentru consum propriu, în Florești, grădinile au mai mult un rol estetic. Pe de altă parte, Jucu s-a dezvoltat ca urmare a amenajării Parcului Industrial Tetarom III în 2008, care a atras investiții importante și mii de locuri de muncă. Comuna și-a trăit perioada de glorie începând cu 2007, când celebra pe atunci companie producătoare de telefoane Nokia a anunțat că va construi aici o fabrică. În 2011, deși firma finlandeză a plecat, platforma industrială a fost ocupată de companii precum Bosch și De'Longhi. Jucu a rămas un pol industrial și logistic al zonei metropolitane Cluj, dar creșterea populației nu se compară cu explozia demografică din Florești: de la circa 4.000 de locuitori în 1992, comuna a ajuns, în 2021, la 5.300.

Fabrica Bosch din Jucu atrage navetiști din zonele limitrofe. FOTO: Bosch

În Jucu, avem o populație rurală de navetiști industriali, similari cu navetiștii din perioada socialistă, explică sociologul: „Jucu e și amuzant ca și construcție: pe de o parte, nu are populație rezidentă care lucrează neapărat în spațiul industrial. De fapt, sunt foarte puțini jucani care lucrează pe platforma industrială de acolo, dar există o populație care vine în Jucu să lucreze în fabricile de aici. Este un exemplu excepțional de sat care are platforme industriale noi, dar care nu a avut o creștere de populație semnificativă și susținută, ci se bazează, de fapt, pe navetiștii care vin să lucreze aici“.

Industria și cercul „de influență“ de la sat

Situații similare cu Jucu se găsesc în comunele Ghiroda, Giarmata și Dumbrăvița, situate în proximitatea municipiului Timișoara, care găzduiesc numeroase companii din industria automotive, inclusiv furnizori pentru marii producători europeni de automobile. Dezvoltarea parcurilor industriale și conexiunea la autostrada A1 au transformat această zonă într-un important pol industrial al României.

Un alt exemplu îl reprezintă zona periurbană a municipiului Pitești, unde platforma industrială de la Mioveni s-a dezvoltat în jurul uzinei Dacia. Localitățile limitrofe au atras numeroși furnizori de componente auto, precum producători de cablaje, sisteme electronice, scaune și elemente de caroserie. Această concentrare industrială a generat un adevărat cluster automotive, cu efecte semnificative asupra ocupării forței de muncă și dezvoltării economice regionale.

Corbeanca a devenit un sat de lux pentru elita Bucureștiului. FOTO: landfodinvestors

Un exemplu interesant este și industria din zona periurbană a municipiului Alba Iulia care s-a dezvoltat policentric, prin mutarea capacităților de producție în afara centrului istoric și urban spre axele rutiere majore și comunele vecine Sântimbru, Sebeș, Galda de Jos. Au apărut investiții în unități în industria alimentară, prelucrarea lemnului, mase plastice și producția de componente auto sau industriale.

Localități pentru „gulere albe“

Petrovici a observat că zonele periurbane se specializează în funcție de industria și viața economică a orașului în jurul căruia gravitează. „Din punct de vedere economic, ele sunt toate conectate cu orașul, și există patternuri: anumite orașe specializate pe industrie ca sector dominant vor avea zone periurbane cu industrii adiacente. Un exemplu în acest sens este Jucu, dar avem situații similare pe lângă Baia Mare, Sibiu, Brașov, Alba, Timișoara, Iași“.

În Florești există un mix de populație, fie vorbim despre IT-iști care și-au făcut case pentru un plus de confort, fie că vorbim despre studenți care stau în chirie sau muncitori în diferite slujbe din oraș, de la funcționari bancari la livratori de mâncare și până la angajați în administrație, care au preferat să cumpere un apartament cu trei camere aici în loc de o garsonieră în Cluj-Napoca. Există, însă, în zona periurbană clujeană, dar și a altor mari aglomerări urbane, un alt timp de localități care s-au dezvoltat ca destinații preponderente pentru clasa de mijloc. În Cluj, vorbim de Feleacul sau Chinteni. În zona Timișoarei, o situația similară o are Dumbrăvița, considerată una dintre cele mai bogate comune din România. Aici predomină vilele moderne, cartierele rezidențiale noi și clădirile cu arhitectură contemporană. Accesul se face rapid la autostrada A1 și există o rețea proprie de utilități și zone verzi. În București apar zone precum Corbeanca, în zona periurbană de nord, celebră pentru comunitățile exclusiviste căutate de cei care vor vile de lux cu suprafețe mari, liniște, lacuri și păduri, la câteva minute de DN1 și de Aeroportul Otopeni.

Infrastructura orășenească, sub presiunea satelor

Pentru a afla cum se trăiește într-o astfel de zonă de orășeni din clasa mijlocie am vorbit cu profesorul Radu Nechita, de altfel locuitor al Chinteniului, o comună clujeană cu aproape 3.000 de locuitori, care se deosebește de Florești prin faptul că aici nu s-a permis construirea în neștire de blocuri, costurile de construire a unei case operând ca un criteriu de selecție a locuitorilor.

Populația este una mixtă, formată din localnicii vechi și cei nou-veniți, aceștia din urmă fiind în general tineri cu venituri peste medie. Cei mai recenți rezidenți „sunt din zona gulerelor albe, care lucrează în învățământ, contabilitate, IT, medici, mici întreprinzători etc.“, explică Nechita. Cele două tipuri de localnici „nu sunt neapărat foarte compatibili sociologic“, din cauza vârstei și a diferenței de studii, dar asta nu este o problemă, mai ales că cele două comunități locuiesc la o distanță considerabilă. „Satul este exact la 12 sau 13 km de statuia lui Matia Corvin, adică de centrul Clujului. În 2008, când am cumpărat terenul, dealul unde am casă era liber, nu era nimic, era pustiu. Acum, zona este împânzită de case. Am cumpărat aici datorită prețului terenului. O casă te costă cam la fel s-o faci în oraș sau la 10 kilometri de oraș. În plus, distanța nu era atât de mare“, explică profesorul.

Satul bunicilor va rămâne fără tineri dacă nu vor avea aceleași facilități ca la oraș. FOTO: Azopan

Dezvoltarea zonei a fost una lentă, dar constantă, iar noii locuitori au fost nevoiți să investească direct în utilități. „Când m-am mutat, drumul era un dezastru absolut. Ultimul strat era din argilă și se ducea în toate direcțiile. Acum, s-a făcut drum cu fundație, asfaltat și are chiar și piste de bicicletă“. În ceea ce privește utilitățile: „Noi ne-am făcut stradă, ne-am tras utilități. Numai noi am pus bani. Am făcut foarte multe eforturi să ne dezvoltăm“. În acest context, el critică legile toxice prin care rețelele plătite de cetățeni trec gratuit în proprietatea companiilor de utilități: „Compania de electricitate s-a împroprietărit pe rețeaua pe care am plătit-o noi, pe care am finanțat-o noi cu banii noștri. Asta este legea românească. După cinci ani, rețeaua devine de stat. Asta mă împiedică pe mine să-mi recuperez o parte din suma investită“.

Nechita susține că au apărut, treptat, serviciile necesare unui trai decent. „Există supermarket, spălătorii de mașini, vulcanizări, florării, și pizzerie foarte bună. A apărut chiar și o prăjitorie de cafea“, detaliază el. La fel ca în celelalte zone periurbane, majoritate copiilor sunt duși la grădiniță și la școală în oraș. „A existat o școală, care a fost demolată și construcția s-a oprit, astfel că oamenii își duc copiii la licee sau grădinițe în Cluj, ceea ce pune presiune foarte mare pe infrastructura din oraș“. În plus, nu există o piață centrală, unde oamenii să poată socializa. Asta și din cauza faptului că satul este dispus pe un drum național. De asemenea, nu există locuri dedicate tinerilor, unde aceștia să-și petreacă timpul liber“.

„47% din populație locuiește încă în zone rurale“

OECD arată în raportul „Politici pentru viitorul agriculturii și alimentației în România“, publicat în aprilie 2026, că România deține încă cea mai mare pondere a agriculturii în Produsul Intern Brut (4,2%) și cel mai mare număr de ferme (2,9 milioane) din Uniunea Europeană. Aproximativ 90% din ferme sunt mai mici de 5 hectare și există un grup mic de ferme foarte mari care administrează mai mult de jumătate din terenul agricol al țării. Mai mult de două treimi din teritoriul românesc este considerat rural, iar 47% din populație locuiește încă în zone rurale, care, în general, sunt depopulate și au o infrastructură deficitară.

Agricultura nu poate fi productivă fără folosirea tehnologiei monderne. FOTO: Pixabay

Există trei paliere de dezvoltare a agriculturii în România, explică economistul Radu Nechita: „Agricultura mare capitalistă care are un nivel ridicat de productivitate, folosește tehnologie și a ajuns să depășească cifrele fanteziste cu care se lăuda agricultura socialistă“. Apoi, avem agricultura de subzistență: „O agricultură în care bătrânii plantează câte ceva preponderent pentru întreținerea familiei, dacă nu cumva sub formă de hobby, în care nu se face practic calcul economic“. Avem și fermele mijlocii care „sunt pe o traiectorie ascendentă și investesc în capacități de prelucrare primară și stocare simbolizate de apariția silozurilor care oferă o capacitate de negociere mai mare a fermierului“.

„Agricultura nu se face cu calul, ci cu calul-putere“

Faptul că în România activează aproximativ 1,77 milioane de lucrători agricoli, adică aproximativ 23% din forța de muncă, fiind cel mai mare procent din întreaga Uniune Europeană, potrivit Eurostat, este considerat de economist o anomalie: „Arată lipsa unei treceri incomplete către agricultura intensivă. Aici avem de lucru“. Migrația forței de muncă din România către alte țări a afectat considerabil domeniul agricol: forța de muncă agricolă a scăzut cu 60% între 2005 și 2022, arată raportul menționat. În perioada 2002-2022 populația din zonele rurale a scăzut cu 11%, iar ponderea locuitorilor cu vârsta sub 30 de ani a scăzut de la 40% la 33%, precizează un studiu din 2024 al INS.

Agricultura nu poate „salva” singură satul românesc. FOTO: Pixabay

Creșterea populației în zonele periurbane nu îi dau motive de optimism economistului. „Cei care merg de la oraș în zonele periurbane nu vor salva satul lui Creangă. Ei vor orășeniza satul“. El critică și concepțiile de „grădini urbane“ sau „grădini în balcon“: „Agricultura nu se poate face la oraș, free range tofu nu crește între blocuri. Pentru a avea agricultură trebuie să avem sate“. Profesorul subliniază că trebuie să ne ștergem din minte asocierea dintre tabloul „Carul cu boi“ al lui Grigorescu și agricultura respectiv satul românesc. „Agricultura nu se face cu calul, ci cu calul-putere“.

Pentru a nu fi depopulat, satul românesc trebuie să ofere condițiile care există la oraș. Tinerii nu vor rămâne la sat fără utilități: „Oamenii au nevoie de confort. Satele în sine nu au cum să fie viabile doar cu șoferi, tractoriști și mulgătoare. Este nevoie și de o zonă unde oamenii să socializeze, precum în orașe. Apoi, bineînțeles, drumurile bune vor salva satul românesc de la depopulare, căile de acces, liniile de curent, apa, gazul, canalizarea“. Nechita concluzionează că nu orășenii mutați la sat vor salva agricultura, ci oferirea unor condiții decente celor care deja trăiesc în zona rurală.

Exemplu de succes: Banatul de Câmpie

OECD citează un raport din 2023 al Ministerului Agriculturii care atrage atenția că „emigrarea tinerilor din zonele rurale către zonele urbane este percepută ca o amenințare atât la adresa sustenabilității sociale, cât și a capacității sectorului agroalimentar de a inova“, dar precizează că „această tendință s-a inversat recent, existând un flux net de migrație către zonele rurale“. Și INS precizează într-un raport din aprilie 2026 că există o creștere de 0,04% a populației de la sat.

Sociologul Norbert Petrovici susține că, de fapt, există o explozie a populației în zona satelor aflate în apropierea marilor orașe, care însă nu funcționează ca sate, privite drept unități administrative în care oamenii se ocupă predominant cu agricultura. „Nu crește satul, ci zona periurbană, care nu funcționează ca o zonă rurală“, subliniază el. Există totuși, spune sociologul, un exemplu de creștere organică a populației de la sat – zona Banatului de Câmpie. Pe lângă condițiile climatice bune, terenurile fertile și o rețea hidrografică regularizată încă din perioada habsburgică, secretul succesului acestei zone stă în dezvoltarea în paralel a unei zone industriale dispersate, care a permis conservarea populației rurale, ba chiar creșterea acesteia, spune sociologul.

Moștenirea habsburgică spune doar o parte din poveste: trama stradală regulată, geometrică, cu străzi largi și drepte, optimizate pentru transportul eficient al recoltelor; gospodăriile tradiționale de tip vagon care combinau spațiul de locuit cu hambarele și grajdurile masive. Pe de altă parte, după căderea comunismului, mentalitatea oamenilor i-a făcut să treacă, relativ rapid, la exploatarea unor terenuri mari, care vine cu creșterea producției. Câmpia Banatului a devenit un exemplu de consolidare a marilor exploatații agricole din România. Este unul dintre cei trei poli de export de grâu din România, aici folosindu-se intensiv utilaje de ultimă generație și tehnologii digitalizate.

Microregiuni din jurul unor localități precum Jimbolia, Sânnicolau Mare, Lovrin sau Dudeștii Vechi concentrează ferme moderne deținute de asociații locale sau de mari investitori. Multe sate au atras investiții în spații logistice sau micro-zone industriale. Susținute puternic de accesarea fondurilor europene de către tinerii fermieri, satele din Banatul de Câmpie reușesc să își conserve specificul agrar, rămânând în același timp printre cele mai prospere și moderne comunități rurale din întreaga țară.

Câmpia Română, pustiită

În acest timp, ceilalți doi poli de export de grâu din țară, județele Călărași sau Ialomița, se confruntă cu o depopulare masivă, deoarece populația salariată migrează spre București. „În acest timp, în Banatul de Câmpie populația rurală este stabilă și chiar a crescut organic“, spune Petrovici. Motivul este simplu: locuitorii din Banat reușesc să combine munca salariată în fabricile dispersate în zonă cu munca în agricultura tehnologizată sau cea de autoconsum. Este nevoie de o asemenea combinație, deoarece munca în agricultură nu necesită un număr foarte mare de persoane. „Dacă ai o combină, poți acoperi 2.000 de hectare destul de bine. Și atunci ai nevoie de o populație salariată“, arată el. Populația rurală din Ialomița și Călărași nu are o asemenea oportunitate, zona rurală de sud a țării fiind și cea în care migrația a fost cea mai accentuată.

„Banatul de Câmpie este un exemplu de succes pentru o creștere de populație difuză, care nu depinde doar de proximitatea unui oraș mare (periurbanizare), ci de o dezvoltare industrială distribuită în teritoriu care susține viața la sat“, explică Petrovici. Acesta este motivul pentru care sociologul susține că o repopulare reală a satului românesc, văzut ca localitate unde populația practică agricultură, depinde de politica agricolă comună a Uniunii Europene, care determină prețul produselor agricole, dar și de o politică națională de industrializare.

El subliniază că pentru a asigura producția agricolă din România nu avem nevoie de un boom de creștere a populației agricole: „Munca agricolă devine problematică în sensul că ai nevoie de această forță de muncă. Ai nevoie să oprești depopularea. Poți să faci asta printr-o politică economică mai precisă care să stabilească modul în care folosești aceste spații rurale“.

Agricultura pe axa Botoșani-Cluj

Principala caracteristică a agriculturii românești este structura sa duală, cu aproximativ 90% din ferme mai mici de 5 hectare și un grup mic de ferme foarte mari care administrează mai mult de jumătate din terenul agricol al țării, arată un raport OECD publicat în 2026. Reînnoirea generațională rămâne o provocare majoră: majoritatea administratorilor de ferme au 55 de ani sau mai mult. Multe zone rurale sunt caracterizate de depopulare, sărăcie și o populație îmbătrânită. Deși ponderea populației rurale este încă printre cele mai mari din Uniunea Europeană, în perioada 2002-2022 populația din zonele rurale a scăzut cu 11%, iar ponderea locuitorilor cu vârsta sub 30 de ani a scăzut de la 40% la 33%, arată INS.

De asemenea, sociologul Norbert Petrovici susține că în zona de sate agricole există anumite diferențe în Transilvania, Moldova, Dobrogea. „Există diferențe într-adevăr semnificative. De exemplu, vorbim despre județele puternic agrare, dar în moduri destul de diferite. Vorbim despre județele vecine Bistrița-Năsăud, Suceava și Botoșani. Bistrița și Suceava se bazează foarte puternic pe exportul de lemn, ca atare o mare parte din ce înseamnă populație rurală mai ales în zona de nord-est a județelor este modelată de exportul de lemne și exploatarea pădurilor de acolo. Același lucru se întâmplă în Maramureșul de sud-est și în Suceava”.

Deja, la Botoșani, se trece la o zonă bazată pe creșterea de animale, în particular de vite, producția de lapte plus o producție destul de complexă locală care inclusiv vine cu procesatori locali și foarte puțin capital străin. „Asta vine, din nefericire, cu o populație angajată foarte mică. Botoșaniul are cea mai mică populație salarizată din întreaga Românie, undeva la 20%. Deci unu din cinci adulți de vârstă activă e salarizat, ceea ce este foarte puțin comparat cu populația Clujului, Brașovului sau Timișului, unde ai cel puțin unu din doi.”

„Diferențele sunt absolut fantastice“, spune sociologul, și vin dintr-o agricultură care se bazează în principal pe vânzare de produse animaliere. „Tot în zona de Botoșani, Cluj sau Bistrița avem dezvoltată partea de exporturi de ovine, care de altfel sunt și cel mai dur lovite în momentul acesta de imposibilitatea exportului din cauza bolilor. Exact populațiile astea sunt lovite în momentele de șoc, cel mai puternic lovite“, explică el.

În funcție de forma de agricultură practicată, există aceste cicluri economice. „Pe partea de producție de plante, ai trei-patru ani de producție bună la cereale și unul super nasol și trăiești pe datorie. Sau așa cum s-a întâmplat cu bolile porcinelor și ovinelor, poți avea patru-cinci ani proști când trebuie să trăiești pe datorie“. În aceste sate, Petrovici susține că nu s-a putut observa o creștere a populației pe modelul Banatului de Câmpie.