Părinții „elicopter”. Greșelile care-i pot tăia aripile copilului: „I-ai scăzut stima de sine, apoi nu mai vrea să încerce”

Părinții supraprotectori, numiți și părinți „elicopter” pentru că „survolează” deasupra copilului lor pentru a-l feri în orice moment de pericole, ajung să fie tocmai cei care-i taie aripile și care-l împing deseori în cabinetul psihologului.

Copiii au nevoie să încerce lucruri pentru a se dezvolta FOTO: Pixabay

Părinții, în special cei foarte tineri, fac eforturi astăzi să-și crească copiii într-un mod diferit de cel în care au fost ei crescuți, apărându-i pe cei mici de orice i-ar putea răni. Psihologii spun însă că tocmai grija părinților de a fi tot timpul ei cei care rezolvă orice problemă îi împiedică pe copii să exploreze lumea și să învețe din propriile greșeli.

Pe părinții „elicopter” îi recunoști ușor. Tot timpul grijulii, tot timpul gata să facă lucruri în locul copiilor lor și temători când vine vorba de a-i da copilului cea mai mică libertate. Se tem să le cumpere role, mersul cu bicicleta este și acesta periculos, ei sunt cei care-i integrează într-un colectiv etc..

„Tot timpul copilul are pe cineva să-l ajute și el nu-și dezvoltă abilitățile și capacitățile cognitive, pentru că tot timpul gândește cineva pentru el. Este genul de copil care la școală vine și spune: «Uite, m-a împins, vino să îmi faci dreptate!»”, explică Loredana Stroiuleasa, psiholog școlar și psihoterapeut.

Părinții nu realizează, cât copiii sunt încă mici, că hiperprotecția cu care îi înconjoară, de fapt, îi împiedică pe copii să se adapteze oricărui mediu.

„Nu ești în stare de nimic!” - fraza care-l împiedică pe copil să mai încerce

Una dintre greșelile care îi pot afecta pe copii pentru totdeauna este sancționarea pentru o încercare nereușită.

„Astăzi părinții nu mai au răbdare să facă copilul ceva și ei doar să-l îndrume. Suntem pe repede înainte și dacă n-a făcut: «Hai, lasă că fac eu, du-te de aici, nu ești în stare de nimic!» Și cu asta i-ai scăzut stima de sine, data viitoare nu mai vrea să încerce. Și nu mai vrea să încerce nici cu tine, ca părinte, dar nu mai încearcă nici în altă parte, pentru că știe reacția părintelui și de teama ca și la școală sau la club profesorul să nu aibă aceeași reacție cum a avut-o mama, preferă să se eschiveze și să nu mai facă sarcina”, explică psihologul.

Psihologii recomandă să începem antrenamentul pentru viață cu copiii noștri de foarte devreme.   De la vârste mici copilul trebuie încurajat să facă lucruri prin care el să vadă că poate.

„Copiii au tendința de a încerca tot felul de lucuri, dar părintele hiperprotectiv apare și spune: «Aoleu, nu cu cuțitul, că te tai!», « Nu cu foarfeca!». Copilul trebuie lăsat să încerce și cu un cuțit pentru vârsta lui și pentru nevoile de la vârsta respectivă. Trebuie lăsat să descopere lumea, să mănânce cu mâna, să desfacă un fruct cu mâna, nu să fie părintele tot timpul: «stai, că te ajut eu!»”, ne sfătuiește psihologul.

Un bun antrenament la vârste mici este legatul șireturilor. „Arată-i cum se face și lasă-l să se străduiască până reușește, dar nu interveni”, recomandă Stroiuleasa.

Adolescența, vârsta când „nu mai ascultă”

Adolescența este momentul care zdruncină din temelii relația părinte-copil și se ajunge deseori în cabinetul psihologului.

„Vin copiii care nu au încredere în ei, au o stimă de sine scăzută și sunt inadaptați social. Pentru că nu mai sunt mama și tata care să fie după el să-l ajute să se integreze în colectiv. (...) Uneori vine în cabinet copilul, pentru că își dă seama că ceva nu e în regulă și că are nevoie de ajutor, alteori vin părinții. De multe ori vin din cu totul și cu totul alte motive, adesea pentru că nu se înțeleg. Și când stai de vorbă și faci anamneza cazului îți dai seama că de fapt de aici pleacă: părinții nu-i mai pot controla și apare frustrarea – «nu mă mai ascultă» –, dar de fapt problema lui e că nu-l mai poate controla. Iar copilul nu mai vrea să fie controlat. Dacă până atunci îi fusese comod, acum nu mai vrea”, explică Stroiuleasa.

Când încep în sfârșit să descopere lumea din jur și să-și dorească să fie alături de cei de vârsta lor, copiii devin conștienți și de legătura mult prea strânsă cu părinții.

„M-a întrebat un copil: «Doamna, cam cât e de lung cordonul ăla?». Și la început nu am realizat la ce se referă. «Cordonul care mă leagă de mama», a continuat el”, a relatat psihologul una dintre experiențele din cabinet.

Într-un alt caz, mama, care după nașterea copilului renunțase la serviciu pentru a-l îngriji, a ajuns să nu-și mai poată controla trăirile și să ceară ajutorul atunci când copilul adolescent i-a spus că poate ar fi timpul să se întoarcă la lucru, pentru că el a crescut și simte nevoia de mai multă libertate.

„Mai sunt și copii care rămân veșnic legați de părinți. Sunt inadaptații social care rămân veșnic cu mămica și cu tăticul, pentru că n-au reușit să se desprindă”, a mai precizat psihologul.