O oră în peştera bolii

De partea cealaltă a cheiului, câteva zeci de metri mai jos pe cursul râului, întâlnim intrarea într-o peşteră de lărgime suficientă ca să încapă un grup de oameni. Noi am atacat-o

De partea cealaltă a cheiului, câteva zeci de metri mai jos pe cursul râului, întâlnim intrarea într-o peşteră de lărgime suficientă ca să încapă un grup de oameni. Noi am atacat-o dinspre Valea Galbena, adică din partea opusă.
De la un capăt la celălalt se pot face doar zece minute desigur, dacă nu te opreşti la fiecare "surpriză" ce-ţi iese în cale. şi cine nu se opreşte?! Acum, peştera este iluminată şi îngrijită, astfel că lanterna e folositoare doar dacă vrei să vezi în detaliu fiecare adâncitură sau "cameră" separată, de care peştera nu duce lipsă. Nu rezişti tentaţiei de a şterge cu degetul tavanul umed, şi descoperi că are un praf fin pe el probabil, rezultatul procesului de măcinare la care e supus zi de zi, de atâtea mii de ani
Interesant este şi modul în care se reflectă lumina reflectoarelor sau cea naturală de la ieşire gălbuie pe stânci, verzuie în apă, argintie în nisipul de pe malul râului. De aceea, cuvintele noastre se opresc aici. Peştera Bolii ca, de altfel, oricare alta trebuie vizitată la pas. Nu durează mai mult de o oră.

În extremitatea nordică a Văii Jiului, la 12 kilometri de Petroşani, pe DN66 spre Haţeg, întâlnim, într-o depresiune aproape invizibilă din trafic, o cabană şi un râu care poartă denumirea "Peştera Bolii". Numele ar veni de la un boier pe care îl chema Bolea, împroprietărit, în vechime, cu acest ţinut.

Cheiul Bolii, un basorelief al luptelor dintre râu şi piatră
După ce înconjoară platforma pe care se află cabana, râul intră frontal în stânca muntelui şi formează unul dintre cele mai spectaculoase concreţiuni carstice ale României: Cheiul Bolii. Un fel de peşteră fără plafon, în care doar apa şi stânca se îngemănează într-un peisaj ca în filmele SF. Apa are o adâncime mică (unui adult abia îi ajunge până la brâu) şi curge lent, dar imparabil. Ca dovadă stau formele în care a săpat stânca. Practic, fiecare etapă a luptei dintre râu şi piatră este reprezentată pe pereţi, în scobituri şi creneluri, ca într-un basorelief natural. Cu picioarele goale, dar mai bine cu o saltea pneumatică, veţi petrece o jumătate de oră într-un spaţiu în care timpul are altfel de dimensiuni. Cât îi trebuie apei ca să mai sape un centimetru în stâncă? Dar cât i-a trebuit să sape atâţia metri în adâncime, atâţia zeci de metri în lungime? Intuiţia e pusă la grea încercare, se chinuie să dea un răspuns la astfel de întrebări, emiţând supoziţii despre mii sau milioane de ani. Jumătatea de oră pe care o petreci aici devine, astfel, o biată secundă. Una pe care nu o veţi uita niciodată!

La Straja-Lupeni,
Înălţarea Sfintei Cruci, în inima muntelui
Masivul Straja-Lupeni s-a transformat în staţiune în câţiva ani. Datorită platoului Mutu, care oferă o panoramă inegalabilă asupra vestului Văii Jiului, au răsărit cabane mai mici şi mai mari, la care vin din ce în ce mai mulţi turişti. Unul dintre cei mai activi investitori, Emil Părău - care a iniţiat majoritatea proiectelor de dezvoltare din zonă - a avut şi câteva "peripeţii" personale care l-au determinat să construiască aici, în inima muntelui, o cruce metalică asemănătoare cu cea din Caraiman. A urmat apoi o biserică şi în curând va fi gata un culoar cu picturi ale tuturor sfinţilor din calendar.Biserica poartă hramul Înălţarea Sfintei Cruci şi se află la peste 1.000 de metri altitudine. În mijlocul geometric al construcţiei stă o cruce din lemn masiv care poartă în ea moaştele unor sfinţi şi chiar o aşchie din Crucea pe care a purtat-o Iisus Christos pe muntele Golgota. În fiecare an, în Vinerea Mare, este purtată de enoriaşi pe umeri, procesiunea începând de la Cimitirul Eroilor din Lupeni şi încheindu-se aici, în biserica din inima muntelui. După cum ne-a explicat Emil Părău, pe acest drum se respectă cele 14 opriri pe care le-a făcut şi Iisus în drumul său spre crucificare; de altfel, pe crucea aparţinând bisericii de la Straja sunt bătute 14 basoreliefuri ce reprezintă scene din acele opriri.

Bec ars în formă de cruce
Între fenomenele stranii care l-au determinat pe Emil Părău să ctitorească biserica, remarcabilă este arderea unui bec în aşa fel încât sticla acestuia s-a afumat pe interior sub formă de cruce. După un timp, becul s-a spart, dar un altul s-a ars la fel! Din fericire, primul dintre ele a fost imortalizat într-o fotografie, şi acum imaginea acestuia stă la loc de cinste în biserică