Interviu Dezastrul de la Turtucaia din 1916, explicat de un colonel: „Nimic nu este mai fals decât că militarii români au fost lași“

Turtucaia a rămas doar o pagină rușinoasă în istoria țării noastre, însă eroii care dorm adânc, în pământ bulgăresc, nu au fost niciodată uitați. Victime ale unor conducători militari incapabili, soldații morți zac acum în gropi comune. În fiecare an, în locul unde au fost îngropați, românii vin să le aprindă o lumânare și să le lase o floare.

Despre ce a însemnat bătălia de la Turtucaia și cum sunt comemorate victimele Marelui Război a povestit pentru „Weekend Adevărul“ colonelul (rtr) Remus Macovei, președintele Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria“, filiala județeană Constanța.

Încleștarea dureroasă de la Turtucaia Foto: Pictură de Dimităr Ghiugenov

„Weekend Adevărul“: Ce s-a întâmplat, de fapt, la Turtucaia?

Col. Remus Macovei: La Turtucaia, toată lumea acuză că militarii români au fost lași. Nimic nu este mai fals. Dezastrul de la Turtucaia poartă numele trădătorilor existenți la cel mai înalt nivel al conducerii militare, cum ar fi cazul generalului Vasile Zottu, care a transmis adversarilor planul de campanie. Dar cauza principală au reprezentat-o deciziile Marelui Stat Major, în ceea ce privește dotarea armatei cu armament modern și neinstruirea militarilor în perioada 1914-1916, în condițiile războiului modern. Dumitriu Iliescu, sluga credincioasă a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, înconjurat de camarila sa, a fost preocupat doar de afaceri oneroase, chefuri cu lăutari, șampanie și femei de moravuri ușoare, și nu a călcat niciodată pe la Turtucaia. La fel ca fanfaronul de comandant al Armatei a III-a, generalul Mihail Aslan, care a preferat Jockey Club, de unde dădea asigurări că Turtucaia va deveni „Verdunul României“. O crimă a fost numirea la comanda capului de pod a generalul Constantin Teodorescu, renumit profesor, cartograf expert în realizarea hărților, dar complet incapabil din punct de vedere militar în conducerea trupelor la pace și, în mod deosebit, la război. În perioada 20-24 august 1916 a fost un „comandant fantomă“. La 24 august 1916, când presiunea bulgară asupra trupelor din capul de pod a fost maximă, a fugit ca un laș, părăsindu-și trupele, în baza ordinului verbal al maiorului Radu Rosetti, poreclit „vătaful generalilor“, de a nu capitula și să nu cumva să cadă prizonier. A părăsit capul de pod fără a lăsa un înlocuitor la comandă, cu vedeta de siguranță nr. 7 Călinescu, comandată de căpitanul Schifelllers J.Aurel. Împotriva zecilor de militari care încercau să-și salveze viața, urcându-se sau agățându-se de navă, comandantul vedetei a executat foc cu mitraliera de la bordul navei. Pentru această faptă a fost judecat, dar a fost achitat de orice vină, imediat după terminarea războiului. La fel de inumani s-au dovedit a fi și jandarmii de pe malul românesc al Dunării, care, conform amintirilor lui George Topîrceanu, executau foc asupra militarilor care se apropiau de mal, pentru a-i determina să se întoarcă în capul de pod.

Numeroase mărturii care provin din acea perioadă vorbesc despre faptul că ostașul român nu avea nici haine militare de front...

Armata română era instruită și pregătită să lupte ca în Războiul de la 1877. Marele Stat Major, ulterior și Marele Cartier General, nu au luat nicio măsură de antrenare a militarilor în contextul noului război început în 1914. Timp ar fi fost, dar generalii noștri erau preocupați de baluri, de defilări, meteahna grea a armatei române, și de propria lor carieră, vânând prin orice mijloace funcții cât mai mari, Unii, cei din clica lui Dumitru Iliescu, au fost preocupați de diferite „gheșefturi“ deosebit de tentante. Îmbrăcămintea ostașilor a fost cât de cât acceptabilă, inacceptabilă a fost înzestrarea cu armament. Dacă bulgarii, cu sprijinul germanilor, s-au înarmat cu artilerie grea, cu mitraliere, cu aviație, noi nu am făcut absolut nimic. Dumitru Iliescu și clica lui au achiziționat rebuturi la prețuri întreite cu comisioane pe măsură.

La 23 august 1916, lt. col. Marin Ionescu Dobrogianu, cu recunoscute preocupări academice, numit comandant al Regimentului 34 Infanterie la declararea mobilizării, aflat în apropierea Bucureștiului în rezerva Marelui Cartier General, a primit misiunea să se deplaseze la Oltenița, să treacă Dunărea și să acționeze în sprijinul trupelor române din capul de pod. A trecut Dunărea împreună cu Batalionul 1 și a fost trimis imediat, de către generalul Teodorescu, fără a i se prezenta situația trupelor, fără a face o simplă recunoaștere, să acționeze în zona sectorului III Antimovo. Bravul comandant și-a desfășurat batalionul și având în frunte drapelul de luptă și muzica regimentului a atacat sectorul indicat, însă unitatea sa a fost măcelărită de focul mitralierelor și artileriei grele. 28.500 de militari au fost luați prizonieri. În întreaga sa istorie, Armata Română nu a mai suferit astfel de pierderi într-o perioadă atât de scurtă de timp. Prizonierii români, în mod special cei internați în lagărele din Bulgaria, au avut o viață extrem de dificilă.

Armate la Turtucaia Foto: Arhivă

Reduta care n-a protejat nimic

De ce era importantă Turtucaia?

Nu a fost o bătălie importantă. Dacă acest cap de pod ar fi căzut sau ar fi fost părăsit, nu era o mare pierdere. Trupele recuperate, alături de aliatul rus care tocmai intervenea în Dobrogea, ar fi putut apăra Dobrogea pe cele două aliniamente pregătite din timp: Ostrov-Negru Vodă, Mangalia sau Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla. Marele Cartier General a considerat că Turtucaia, Silistra și sistemul de fortificații de la Bazargic protejează Dobrogea în mod extraordinar. N-a fost să fie așa. Distanța mare dintre aceste obiective, de peste 60 de kilometri, a împiedicat realizarea sprijinului reciproc. De asemenea, a fost o comandă deficitară la nivelul Cartierului General cât și la cel al capetelor de pod.

Știm ce s-a întâmplat după înfrângerea de la Turtucaia: Dobrogea a fost ocupată.

Turtucaia trebuia să fie o învățătură de care trebuiau să țină cont conducătorii Armatei Române, dar nu s-a întâmplat așa. În perioada interbelică, majoritatea celor care fuseseră demiși pentru comportarea necorespunzătoare pe câmpul de luptă și-au reocupat locurile de conducere, iar cei care au fost mai bravi, care se remarcaseră în timpul bătăliilor din Primul Război Mondial, au fost trecuți în eșalonul doi. Asta a fost marea nenorocire a Armatei Române. Înzestrarea Armatei s-a făcut la fel.

La Movila lui Muratan

Vorbind de Turtucaia și de slaba înzestrare a Armatei Române... dar la Mărășești, un an mai târziu, nu lupta aceeași armată?

Militarii români s-au adaptat, iar primul loc unde armata și-a dovedit faptul că e capabilă să facă față inamicului a fost la Topraisar, la Movila lui Muratan, situată pe aliniamentul Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla. Raionul fortificat Topraisar era apărat de Brigada 17 Infanterie, comandată de colonelul Stan Poetaş. În zonă erau aceleași fortificații ca la Turtucaia. Singura diferență era că aici luptau cei care parcurseseră prin luptă drumul de la Bazargic, Negru Vodă, Topraisar. Soldații se obișnuiseră cu lupta, știau să folosească terenul, nu se mai temeau de artileria grea a inamicului. Timp de două zile, acești militari care se retrăseseră în mod rușinos din cauza ordinelor date de superiori au dat o replică surprinzătoare, oprindu-i pe soldații feldmareșalului german Mackensen două zile. Nu le-a fost ușor, mai ales că cele două unități românești, Regimentul 40 Infanterie și Regimentul 9 Vânători, au intrat în luptă cu 700 de oameni fiecare. Atâția mai rămăseseră, din cei 2.800 de la începerea campaniei. După două zile de luptă, au trebuit să se retragă și să cedeze cheia intrării în Constanța. Supraviețuiseră doar 200 de militari de fiecare unitate. Orașul a fost cucerit, dar au luptat exemplar acești militari. Noi, cei de la Cultul Eroilor „Regina Maria“, în fiecare an mergem la Muratan și depunem o coroană de flori în memoria lor.

Dar nu doar românii au apărat pământul Dobrogei în timpul Primului Război Mondial.

Așa este. Să nu-i uităm pe militarii Diviziei 1 Voluntari Sârbi al căror sânge a udat pământul dobrogean, pentru că din cei aproximativ 18.500 de militari au mai rămas după două luni de lupte în Dobrogea puțin peste 8.000. Cu toate că aveau armament de proastă calitate, nu aveau artilerie, au luptat eroic. Inițial, ei au făcut parte din Armata austro-ungară, dar au fost luați prizonieri de către ruși. Divizia era formată din militari sârbi și ofițeri și subofițeri din Cehia, care au dorit să lupte și ei împotriva Austro-Ungariei. Alături de ei luptau voluntari sârbi veniți din SUA și cadre de conducere din Corfu, unde se retrăsese armata sârbă. În fruntea lor se afla colonelul Ștefan Hagici. În 1928, la 8 septembrie, s-a inaugurat un monument la Medgidia al eroilor sârbi, cunoscut sub denumirea de „Piramida albă“. Pe ea se află un basorelief cu emblema Serbiei întregite şi următoarea inscripție: „Eroii Diviziei I voluntară sârbă, căzuți în Dobrogea în luptele de la 25 august până la 12 octombrie, pentru eliberare şi unire. Patria recunoscătoare. Regatul sârbo-croat-sloven“. Aici au fost înmormântați doar 243 de militari sârbi, care au fost identificați. Atât s-a putut recupera. Anul acesta am reușit, împreună cu Asociația de prietenie româno-sârbă din Constanța, să luăm legătura cu ambasadele Serbiei și Cehiei, și am adus 100 de sârbi și 41 de cehi, urmași ai celor care în 1916 au luptat pentru apărarea Dobrogei.

Cehi și sârbi la Piramida albă Foto: Cultul eroilor

În fiecare an mergeți la Turtucaia să cinstiți memoria eroilor români care au murit în Primul Război Mondial.

Da, în prima duminică din septembrie, începând cu 2006, participăm la Cimitirul Internațional de Onoare din Sumentsi - Daidâr la ceremonialele organizate de autoritățile bulgare din Tutrakan. Cum anul acesta s-au împlinit 110 ani de la luptele de la Turtucaia, am solicitat și ni s-a aprobat să participe și garda de onoare românească și astfel au dat onorul și garda de onoare bulgară și cea română. La sfârșitul ceremonialului, cele două gărzi au defilat prin fața celor care au participat la comemorare. Mai mult decât atât, slujba religioasă a fost oficiată de preoți bulgari și români, iar cea în limba română a fost oficiată de către un sobor de preoți în frunte cu starețul Mănăstirii Dervent, părintele Andrei Tudor. În fiecare an, aici au venit istorici, dar și români interesați de istorie. Ce m-a bucurat a fost că au venit anul acesta și tineri dintr-o comună din Teleorman care au ținut neapărat să participe la ceremonie.

Flori la locul unde au pierit soldați români în Primul Război Mondial Foto: Gică Butnariu

Singurul mormânt al unui militar român

Cum arată acum Turtucaia?

Turtucaia este un oraș care și-a păstrat aerul și farmecul de la 1916. Acolo unde Armata română a suferit o grea înfrângere, bulgarii au făcut un memorial care conține mărturii ale Primului Război Mondial și unde este prezentată lupta în imagini impresionante în format 3 D. Spre cinstea lor, bulgarii au reușit să prezinte veridic desfășurarea acțiunilor de la Turtucaia.

Care este istoria cimitirului?

Cimitirul unde au fost adunați toți morții a fost înființat de bulgari până în 1919. Când a trecut Cadrilaterul din nou la România, mormintele eroilor căzuți în război au fost reamenajate, atât pentru militarii bulgari, români, germani și turci care și-au pierdut viața în 1916 pe timpul luptelor din Cadrilater. Acolo sunt îngropați aproximativ 8.500 de eroi cunoscuți și necunoscuți. În perioada interbelică s-a relizat un monument, existent și astăzi, dedicat cinstirii eroilor care s-au jertfit pentru țara lor. Pe cele patru laturi ale monumentului sunt inscripționate inscrisuri în limbile română, bulgară, germană și turcă. După 1940, odată cu trecerea Cadrilaterului la Bulgaria, autoritățile bulgare au preluat din vechiul cimitir monumentul central, însă toate mormintele militarilor români au fost centralizate în două gropi comune. Acum, mai există un singur mormânt al unui militar român, locotenent-colonelul Ilie Georgescu. De asemenea, autoritățile bulgare au preluat din vechea troiță clopotul de bronz realizat de români, acesta fiind astăzi amplasat în biserica care a fost amenajată ulterior. Atât a rămas în tot cimitirul. Ceea ce nu am făcut până acum a fost să mergem la arhivele din Veliko Târnovo, unde am aflat că există un tabel cu românii morți la Turtucaia. Problema este că documentele sunt în limba bulgară, dar îmi doresc ca pe viitor să merg să obțin lista și apoi să o traducem.

Au venit vreodată urmași ai foștilor militari morți în anul 1916 la Turtucaia?

Nu, n-am întâlnit. Doar un cetățean de la Onești, Cătălin Dima, mi-a trimis o fotografie cu opt militari dintr-un divizion de artilerie care au scăpat de la Turtucaia și și-au făcut o poză, după ce au reușit să treacă Dunărea la Oltenița. L-am invitat și a participat la un ceremonial la Tutrakan, fiind profund impresionat de ceea ce a întâlnit aici. La sfârșit, a donat muzeului din Tutrakan o copie a fotografiei unchiului său.

Dar localnici?

În fiecare an participă oameni din ce în ce în ce mai puțini. O dată la cinci ani, când se împlinește o cifră rotundă, când sunt prezenți președintele sau șeful Guvernului, zona este arhiplină. Ar mai fi de remarcat modul impecabil în care autoritățile bulgare întrețin acest cimitir de onoare.