Nadia nu-mi mai apartinea, era copilul Romaniei

isi aminteste doamna Stefania Alexandrina Comaneci, mama multiplei campioane olimpice

- Cum e sa fii mama de star olimpic, mondial, european si national? - Nu-i nimic anormal. Sunt, bineinteles, o mama fericita, cu mari satisfactii traite de pe urma succeselor Nadiei, dar n-am uitat niciodata de unde am plecat. Am si avut norocul sa am doi copii foarte buni. Nadia a fost un copil foarte ascultator. Nu i-a intrat vedetismul in cap! Nu spun doar eu, ca mama. Dar toata lumea vede ca are si azi aceeasi fire vesela, deschisa, modesta si comunicativa. Nici ea n-a uitat de unde a plecat! - Care au fost sfaturile cele mai importante pe care i le-ati dat? - Sa nu dea inapoi la greu. E drept, cand am dus-o la gimnastica nici prin gand nu mi-a trecut ca va trece dincolo de toate asteptarile mele. De mica era plina de energie. Incepusem chiar sa-mi fac probleme. De la 4 anisori locul ei preferat de joaca erau... batatoarele de covoare din fata blocului. Si groapa cu nisip. Sarea, se dadea peste cap, era ca argintul viu. Baietii ii cam stiau de frica. Cand nu-i convenea ceva, le arunca nisip in ochi. Ei se duceau sa se planga parintilor, care veneau sa-mi ceara socoteala. Ajunsesem sa tresar de fiecare data cand suna soneria. Daca-i interziceam sa mai iasa afara, isi muta cartierul general pe studiourile din dormitor. Doua paturi au ramas curand fara arcuri. Sarea pana-n tavan. Sus, manutele ei lasau urme de nesters. - O certati? O puneati la colt? - Mi-am zis ca trebuie sa existe o cale mai pasnica pentru a potoli copiii neastamparati. Intamplarea a facut sa-mi ajunga la urechi vestea ca in niste baraci, la jumatate de ora de mers cu transportul in comun, se improvizase o sala de gimnastica pentru copii. O nepotica, mai mare cu vreo patru ani, s-a tot tinut de mine s-o las si pe Nadia acolo. Mi-am dat seama numaidecat ca gasisem solutia salvatoare. Venea acasa fericita si... istovita. Apoi s-a deschis sala de sport si baracile au ramas amintire. Era la gradinita. Un an de zile a lucrat cu un profesor evreu. Profesorul Ducan. La sala, profesorul Bella Karoly a remarcat-o imediat. A selectat-o pentru "sperante". Dar sala era si mai departe. Mai complicat era cand voiam sa fac rost de cate o portocala, sa o vitaminizez putin, dupa atata efort. Stiti cum era pe vremea aia... Plus de asta, era musai sa-i cumpar cate o pereche de sosetute albe, la doua zile. Cum nu prea aveam bani, le decupam, le bagam elastic de jur imprejur si facem din ele papucei de antrenament. Dar si ei se rupeau rapid, cand lucra la barna punea picioarele-n magneziu si nimic nu rezista. O pereche de sosete costa 3 lei. - Cum rezista un copil atat de mic la orele, grele, de antrenament? - In primul rand, v-as spune ca ea n-a avut copilarie. N-avea timp sa se joace cu papusile. Avea cate 4 ore de antrenament dimineata, apoi ore la scoala si alte 4 ore de antrenament seara. Mi-era uneori mila, ca mama, de ea. Venea uneori de la sala cu palmele rupte, insangerate. I le dadeam cu unguent, puneam pe deasupra pungute de plastic, le legam cu ata, pentru ca noaptea sa nu cada. O data, coplesita de durerea ei, i-am spus sa renunte, ca eu n-o oblig sa se chinuie, daca nu mai poate. Nici n-a vrut s-auda. Spunea ca asta-i place sa faca si palmele ei se vor invata cu paralela. De altfel, niciodata nu se plangea. Multi copii se retrageau, unul dupa altul. Din 100 de copii, cati au fost selectionati, doar 20 au mers mai departe. Nu era usor sa faci atatea sacrificii. Ea n-a stiut ce-i aia o ciocolata. Dar a avut ambitie. - Cum a fost cand au venit primele ei succese? - Din pacate, n-am putut sa fiu alaturi de ea decat la concursurile din tara. Cand a inceput sa plece afara, o duceam doar pana la aeroport si atat. Prima iesire peste hotare a fost cand avea 8 ani. Parca in Japonia. Ma suna ea. Scurt: ca e bine, sa n-am nici o grija. Dar eu aveam de fiecare data niste emotii cumplite. Ca orice mama. Sa-ti stii copilul plecat asa de departe, nu-i simplu. Ma mandream cu succesele ei, dar abia cand a luat Cupa Europei am realizat ce insemnau ele. Europenele se tineau din doi in doi ani. Trebuia sa iei trei europene, pentru a castiga Cupa. Este o cupa mare, facuta la noi in tara, cu trei puisori. Cine castiga in primul an, ia primul puisor, daca izbanda se repeta si in anul urmator, il ia si pe al doilea. Primii doi puisori fusesera luati pana atunci de rusoaica Nellie Kim. Dar in al treilea an, a castigat Nadia si asa i-a suflat rusoaicei Cupa, dar si primii doi puisori. - Mai tineti minte cum ati trait in fata televizorului momentul Montreal? - Aveam un televizor alb-negru, Cosmos. Transmisia directa, pe ora Romaniei, era pe la doua noaptea. Parca nu mai aveam aer de atatea emotii. Fratele Nadiei, Adi, se bagase sub fotoliu cu capul. Eu stateam in bucatarie, tineam pumnii stransi si cand nu mai puteam, intrebam daca a cazut, a cazut?! Cand pe ecran a aparut 1 si doua zerouri, n-am inteles ce se intampla. Iar cand s-a anuntat ca, de fapt, computerul nu afisase pana atunci nota 10, iar ea tocmai batuse acest record, cred ca am plans. Imediat a si inceput telefonul sa sune. Din toate judetele primeam felicitari. Primele au sunat centralistele de peste tot. Ne felicitau si plangeau de bucurie. Nu mai spun ce ne-am speriat auzind un vuiet de voci afara. Cand ne-am uitat pe geam, nu-mi venea sa cred: o mare de oameni iesise in fata blocului nostru si striga numele Nadiei. - Si, cand s-a intors? - Ce sarbatoare! Lumea s-a adunat pe stadion, in frunte cu primarul si fanfara. In fata Salii de gimnastica, o batrana de peste 80 de ani ne-a oprit plangand. Spunea ca n-ar vrea sa moara inainte de a vedea "copilul asta minune". - A fost un moment de cotitura in viata familiei? - Da, da. Parca Nadia nu-mi mai apartinea. Nu mai era copilul meu. Era copilul Romaniei. Mergea pe strada si toata lumea voia sa o atinga. Ea nu se ferea. Cand era strigata pe nume, intorcea capul si le raspundea frumos. Se purta normal, ca si pana atunci. Fara fumuri, fara ifose. In sinea mea ma temusem ca succesul asta mare o s-o indeparteze cumva de familie. Dar n-a fost asa. Ea a tinut si tine la fel de tare la mine, la fratele ei, la toti ai ei. Si acum ma suna de doua ori pe saptamana. De oriunde ar fi. Joia si duminica. Cand se intampla sa nu fiu acasa, imi lasa mesaj: "Dar tu ai uitat ca e duminica si te sun orice ar fi? Unde umbli?" Cand am venit aici, la Mangalia, a trimis un e-mail, ca sa-i spun neaparat la ce numar de telefon ma poate gasi... - Dupa Montreal? - Am facut o vitrina de comanda. Aveam de lucru: trebuia sa sterg medaliile, sa calc panglicutele. Peste toate, mai aveam de ingrijit si 300 de papusi. De la japonezi a primit cele mai multe. N-a avut parte sa se joace cu ele in copilarie, acum avea prea multe. A trebuit sa facem o camera speciala pentru... papusi. Nu le-a luat cu ea. Ii place sa stea printre ele cand vine acasa, la Bucuresti, unde am cumparat o casa, la curte, prin 1980. Pana cand ea si-a luat zborul. Eu n-am banuit nici o clipa ca vrea sa plece din tara. Stia ca eu nu sunt de acord si s-a ferit. A plecat la Timisoara si, de acolo... A venit baiatu' si mi-a zis ca Nadia o sa treaca granita. N-a apucat sa-si termine vorba, ca am si fost incercuiti de Securitate! - Si n-ati putut sa va duceti in America s-o si vedeti? - In 1991, baiatul a vorbit cu televiziunea franceza sa participam la o emisiune cum e acum la noi "Surprize, surprize". Ne-a pus o singura conditie: Nadia sa nu stie ca vom aparea si noi. Era transmisie directa in 42 de tari. Ne-a dus intr-o cabina si, asteptand, emotiile cresteau. Mi-era teama ca n-o sa ma descurc. Am vazut-o cand a aparut ea si Julio Iglesias. I s-a facut prima surpriza cand a aparut langa ea Teodora Ungureanu. Dupa care i-a spus: "Mama si fratele tau se afla aici!" Nadia a dat capul pe spate, si-a dus mainile la ochi si a inceput sa planga. Cand ne-am imbratisat, i-a revenit zambetul pe fata. A fost un moment extraordinar. Eram parca doar eu cu ea. Nu mai auzeam si nu mai vedeam nimic altceva in jur. Amandoua am plans si am ras. Dupa un an m-am dus si eu, de Sarbatori, la ea, in Oklahoma. Sase ani la rand am facut sarbatorile de iarna impreuna. - Ea cum a dus-o acolo? - A fost de la inceput la Sala de Gimnastica Bart Conner, unde sunt pregatiti cate 300 de copii pe serie. Dar nu ca antrenoare. Ei umbla, sunt mereu plecati. Se ocupa cu reclame, interviuri, fel de fel de emisiuni si invitatii. In plus, a deschis o companie, pentru papuci, costume de gimnastica, tricouri, treninguri si altele, cu numele ei. Compania asta a ei a ajuns a doua din lume, dupa una similara din Germania. In fiecare an, pe 25 decembrie, timp de 3 zile lucreaza si ea cu copiii. Vin din toate colturile Americii, sa le dea autografe. - Si nunta? - Sotul ei a fost cel care a insistat mult sa faca nunta in Romania. Zicea ca noi, romanii, stim sa ne bucuram cu adevarat, ca suntem mai plini de viata. El s-a adaptat la noi foarte repede. Dansa dansurile noastre populare, de parca le cunostea de cand lumea. Se considera acum pe jumatate roman. Si-a luat dictionar si a invatat destule. - Nadia n-a insistat sa va mutati cu ea, in America? - Ba da, dar la varsta mea ar fi foarte greu sa plec din tara. Nici nu cunosc engleza, si in general nu stiu daca m-as adapta, iar Nadia e mai mult plecata. Ce sa fac singura acolo?! Aici am prieteni, rude, acolo e altfel. Toti sunt cu business-ul. N-au timp sa stea, cum stam noi acum, la o sueta la cafea. Au un alt ritm. - Dar ati calatorit mult prin America, nu? Cum vi s-a parut? - Acum doi ani am schimbat 16 avioane. Am mers cu ei, ca aveau de lucru. Am fost peste tot. Cel mai mult mi-a placut la Las Vegas. Desi am pierdut bani la Cazino. Vreo 300 de dolari. Pentru ei nu e mult. Dar eu in noaptea aia n-am inchis un ochi de suparare. Cum am putut sa pierd atat in numai zece minute?! Nadia a ras cand m-a vazut, dimineata, atat de catranita: "Ce, tu ai venit aici sa castigi, sau sa te distrezi?!" Mi-a mai venit inima la loc si apoi am castigat 150 de dolari. Ea a jucat, anul trecut de Sarbatori, si a pierdut 2.200 de dolari la poker. Imi venea sa plang. Dar ea nu s-a lasat, a jucat din nou, si a castigat 4.400 de dolari. Nici ei nu-i venea sa creada.