Mamă judecată pentru uciderea celor trei copii. Ce spune cazul Lindsay Clancy despre depresia și psihoza postpartum

Lindsay Clancy, o mamă din Massachusetts acuzată că și-a ucis cei trei copii, se confrunta înaintea tragediei cu anxietate, depresie, insomnie și gânduri intruzive și trecuse prin mai multe tratamente psihiatrice. În proces, apărarea susține că femeia se afla într-un episod psihotic provocat de o tulburare mintală postpartum, în timp ce procurorii afirmă că a acționat intenționat. Psihologul clinician Gabriela Marc explică pentru „Adevărul” de ce cazul nu trebuie transformat într-o asociere între depresia postpartum și violență și care sunt semnalele care ar trebui să determine familia să ceară ajutor.

Ce spune cazul Lindsay Clancy despre depresia și psihoza postpartum Sursă foto: CNN

Lindsay Clancy este judecată pentru uciderea celor trei copii ai săi, Cora, în vârstă de 5 ani, Dawson, de 3 ani, și Callan, în vârstă de opt luni. Potrivit acuzării, femeia i-a strangulat mortal în locuința familiei din Duxbury, Massachusetts, la 24 ianuarie 2023, după care a încercat să se sinucidă.

Starea sa psihică din perioada anterioară tragediei a devenit una dintre temele centrale ale procesului. Mai mulți profesioniști care au tratat-o au depus mărturie despre problemele cu care se confrunta și despre schimbările repetate ale tratamentului.

Procurorii susțin că Lindsay Clancy a acționat „intenționat, rațional și rapid”. Apărarea afirmă, în schimb, că aceasta nu poate fi considerată responsabilă penal deoarece s-ar fi aflat într-un episod psihotic provocat de o tulburare mintală postpartum.

„Putem însă privi traseul de dinaintea tragediei și putem vorbi despre ceea ce cazul aduce dureros în fața noastră: cât de vulnerabil poate deveni uneori psihicul unei femei după naștere și cât de greu poate fi să distingem între suferința firească a unei transformări uriașe și momentul în care această suferință intră în registrul psihopatologiei”, explică pentru „Adevărul” Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației.

Depresia postpartum și psihoza postpartum nu sunt același lucru

Cazul Lindsay Clancy aduce în discuție mai multe tulburări și stări psihologice care pot apărea după naștere, dar care nu trebuie confundate.

În primele zile după naștere pot apărea schimbări emoționale cunoscute drept „baby blues”. Femeia poate deveni mai anxioasă, iritabilă, copleșită sau poate plânge mai ușor. Atunci când manifestările devin severe ori persistă, situația trebuie evaluată diferit.

„Matrescența, baby blues, depresia postpartum și psihoza postpartum nu sunt patru trepte succesive ale aceleiași boli. O femeie care traversează baby blues nu evoluează inevitabil spre depresie, iar depresia postpartum nu trebuie privită ca o etapă care conduce în mod obișnuit la psihoză”, continuă Gabriela Marc.

„Depresia postpartum înseamnă mult mai mult decât tristețe. Pot apărea pierderea interesului și a plăcerii, lipsa energiei, anxietate intensă, iritabilitate, sentimente de inutilitate sau vinovăție, lipsa speranței, dificultăți de concentrare, modificări ale somnului și apetitului, dificultăți de conectare cu copilul și îndoieli persistente privind capacitatea de a avea grijă de el. În forme severe pot apărea gânduri despre moarte, suicid sau vătămare, care necesită evaluare clinică”, susține specialista.

Ea spune că depresia este foarte greu de explicat unui om care nu a trăit-o pentru că nu seamănă întotdeauna cu tristețea pe care o cunoaștem cu toții. „Imaginea folosită de Andrew Solomon pentru caracterul invaziv al depresiei mă duce cu gândul la o iederă care se întinde încet peste structura unei case. Casa nu dispare. Omul rămâne acolo. Iubirea poate rămâne acolo. Valorile, relațiile și identitatea lui continuă să existe. Depresia poate ajunge însă să acopere accesul la ele, până când omul privește propria viață și nu mai reușește să simtă ceea ce știe că, odinioară, putea simți”, mărturisește aceasta.

Conform spuselor sale, pentru o mamă, această experiență poate deveni devastatoare, pentru că peste boală se așază imediat judecata despre maternitate: „Poate să își iubească profund copilul și să nu simtă bucuria despre care i s-a spus că ar trebui să vină instinctiv, poate privi alte mame și să creadă că tuturor le este ușor, numai ei nu, poate să îi fie dor de femeia care era înainte și apoi să se simtă vinovată pentru acest dor. Uneori poate ajunge să interpreteze suferința psihică nu ca pe ceva pentru care are nevoie de ajutor, o poate vedea ca pe dovada că este o mamă rea.”

Gândurile intruzive pot deveni, la rândul lor, o sursă majoră de teamă pentru mame și trebuie evaluate în context.

Gabriela Marc atrage atenția asupra faptului că este foarte important să vorbim și despre gândurile intruzive. De pildă, apariția unui gând nedorit despre faptul că ceva rău i s-ar putea întâmpla copilului nu înseamnă automat dorința de a-i face rău: „Pentru evaluarea clinică sunt importante natura gândului, felul în care femeia se raportează la el, cât de străin și nedorit îl percepe, existența unei intenții sau a unui plan și, esențial, dacă raportarea ei la realitate rămâne intactă”

Psihoza postpartum este însă o afecțiune diferită și mult mai gravă: „Este o boală psihică severă și o urgență psihiatrică. Pot apărea deliruri, halucinații, manie, paranoia și confuzie, iar femeia poate pierde capacitatea de a recunoaște că anumite percepții sau convingeri nu corespund realității. În astfel de situații este necesară intervenție imediată și spitalizare”, subliniază aceasta.

De ce cazul nu trebuie transformat într-o poveste despre „mamele cu depresie”

În procesul lui Clancy, profesioniști care o evaluaseră înainte de moartea copiilor au declarat că nu observaseră semne de psihoză sau manie și că femeia nu exprimase intenția de a-și răni copiii. În același timp, au fost descrise probleme psihice importante și un traseu terapeutic complex.

Rebecca Jollotta, asistentă medicală specializată în psihiatrie, a declarat că a luat în calcul inclusiv posibilitatea unei tulburări bipolare după ce Clancy i-a spus că Zoloft o ținuse trează timp de 48 de ore. Jollotta a considerat reacția „neobișnuită”. În decembrie 2022, Clancy a raportat și gânduri intruzive persistente de sinucidere și a ajuns la camera de gardă.

„Tocmai această distincție este fundamentală atunci când discutăm cazul Lindsay Clancy. Apărarea susține existența psihozei postpartum și a tulburării bipolare, în timp ce acuzarea susține premeditarea, iar clinicieni care au văzut-o înaintea crimelor au declarat că nu identificaseră atunci psihoză sau manie. Faptul că aceste lucruri sunt disputate în instanță este tocmai motivul pentru care nu avem voie să transformăm cazul într-o demonstrație simplă despre ce «face» depresia postpartum”, mai spune cadrul didactic.

O asemenea asociere ar putea avea inclusiv efectul de a crește teama și stigmatizarea femeilor care trec prin depresie după naștere.

„Ar fi profund nedrept și periculos ca femeile care citesc despre acest proces să plece cu ideea că depresia postpartum transformă o mamă într-un pericol pentru copil. Nu acesta este mesajul literaturii medicale. Depresia perinatală este o afecțiune tratabilă, iar existența unei suferințe psihice nu trebuie echivalată cu violența. Psihoza postpartum este o condiție diferită, rară și mult mai severă”, avertizează Gabriela Marc.

Când insomnia devine un semnal de alarmă

Somnul unei mame este frecvent afectat după nașterea unui copil, însă nu orice problemă de somn trebuie pusă automat pe seama îngrijirii nou-născutului.

„Am normalizat atât de mult privarea de somn în maternitate, încât aproape glumim despre ea. Există însă o diferență între somnul fragmentat pentru că un nou-născut se trezește și insomnia în care femeia nu reușește să doarmă nici atunci când are posibilitatea”, mai spune ea.

Familia poate observa schimbări pe care femeia aflată în suferință nu le identifică sau nu mai reușește să le gestioneze singură.

„Atunci când tristețea sau anxietatea devin intense și persistă, femeia își pierde interesul pentru aproape tot, se simte lipsită de valoare sau fără speranță, nu mai reușește să funcționeze, nu poate dormi chiar când ar putea, se retrage profund, vorbește despre moarte sau suicid ori apar gânduri de vătămare, este nevoie de evaluare profesională. Când apar confuzie marcată, paranoia, deliruri, halucinații, manie, dezorganizare sau există pericol imediat pentru mamă ori copil, vorbim despre o urgență psihiatrică”, consideră Gabriela Marc.

„Nu putem așeza întreaga responsabilitate a salvării pe omul care se îmbolnăvește”

Sprijinul nu trebuie să înceapă abia în momentul în care femeia reușește singură să spună că are o problemă.

„Uneori boala atacă exact capacitatea omului de a cere ajutor. Depresia poate spune că nu mai există speranță, că ești o povară, că nimeni nu te va înțelege. În psihoză poate fi afectată însăși capacitatea de a recunoaște că ești bolnav. Nu putem așeza întreaga responsabilitate a salvării pe omul care se îmbolnăvește”, susține ea.

Partenerul, familia și prietenii nu trebuie să stabilească un diagnostic, dar pot observa schimbările și pot facilita accesul la un specialist. În funcție de situație, tratamentul poate presupune psihoterapie, medicație sau combinarea celor două, în timp ce psihoza postpartum necesită intervenție psihiatrică imediată și spitalizare.

„Reziliența nu înseamnă însă să suporți totul singură. Uneori reziliența înseamnă să te poți sprijini de ceilalți până când îți recapeți capacitatea de a sta din nou pe propriile picioare,” crede Gabriela Marc.

Procesul lui Lindsay Clancy urmează să stabilească dacă și în ce măsură femeia poate fi trasă la răspundere pentru uciderea celor trei copii. Dincolo de cazul judecat acum în instanță, rămâne problema recunoașterii și tratării la timp a suferinței psihice după naștere.

„Când se naște un copil, ar trebui să existe două întrebări rostite cu aceeași grijă. Cum este copilul? Și apoi, privind femeia din fața noastră suficient de atent încât răspunsul ei să conteze cu adevărat: tu cum ești? Pentru că uneori grija începe exact acolo, în momentul în care încetăm să îi spunem unei mame cum ar trebui să se simtă și îi oferim suficientă siguranță, prezență și timp încât să ne poată spune cum se simte cu adevărat”, conchide specialista.