Fata din Roșiori de Vede care a absolvit Harvard și lucrează la NATO. Povestea Laviniei Teodorescu: „M-aș întoarce oricând în România”

A refuzat grădinița, apoi a refuzat liceul din orașul natal. A vrut Bucureștiul și, pentru că părinții nu se puteau muta cu ea, bunica ei, trecută de 70 ani, a lăsat viața de la țară și a venit în Capitală. A picat examenul de admitere, s-a întors la București să ceară o nouă șansă și, 3 luni mai târziu, a luat 9,90 la engleză. A urmat o perioadă în care chimia, dansul și competiția au ajuns să-i ocupe aproape fiecare oră din zi. Mai târziu, avea să ajungă la Harvard și, apoi, la NATO. Dar povestea Laviniei Teodorescu începe în județul lui Marin Preda, Zaharia Stancu și... Liviu Dragnea - Teleorman. Mai exact, la Roșiori de Vede.

Lavinia Teodorescu, absolventă a Universtiții Harvard. FOTO: Arhiva personală

Primii ani și i-a petrecut între oraș și Călmățuiul de Sus, satul în care locuiau bunicii, nefiind  foarte interesată să intre în ritmul obișnuit al copiilor de vârsta ei. Când părinții au încercat să o ducă la grădiniță, la trei ani, Lavinia a refuzat. Au schimbat grupa, au încercat din nou, au dus-o și la bunici, dar răspunsul a rămas același. Timp de aproximativ 2 ani și jumătate, grădinița a rămas pentru ea o instituție la care pur și simplu nu voia să meargă.

„Eu am refuzat să merg la grădiniță, inițial. Au încercat părinții mei să mă ducă la 3 ani și, după vreo 2-3 zile în care eu am refuzat să mrerg și nu, nu, nu, nu făceam, au schimbat grupa la grădiniță, au tot încercat, dar nu a mers. Au încercat să mă ducă și la bunici, la țară, acolo, la grădiniță. Nici acolo nu mergea prea bine. Așa că, pentru primii 2 ani de grădiniță, 2 ani și jumătate, eu nu am mers acolo. Și am trăit, de fapt, între Călmățuiul de Sus și Roșiori.”

Într-o zi, însă, tot ea a decis că lucrurile trebuie să se schimbe. Avea aproape 6 ani când s-a dus la mama ei și i-a spus că acum este pregătită să meargă la grădiniță. Era, în fond, primul dintre multele momente în care Lavinia avea să-și stabilească singură momentul în care este pregătită pentru un pas important. 

„M-am dus la mama mea într-o zi și am spus: «Bine, eu merg la grădiniță acum». Și mi-a zis: «Serios?». Și, da, am făcut eu, nu știu exact cu ce minte, dar de atunci, de la 6 ani, decizia să merg la grădiniță...”

În școala primară a apărut matematica. Nu spune că a fost încă de atunci un copil obsedat de performanță sau că urmărea să fie prima din clasă. Dimpotrivă, își amintește că era bună, dar că nu avea neapărat această nevoie de a fi mereu în frunte. Îi plăcea însă matematica într-un fel pe care celelalte materii nu reușeau să-l reproducă. Ajunsese să facă mici „negocieri” cu părinții pentru a putea lucra mai mult la exercițiile care îi plăceau.

„Aveam aceste deal-uri cu părinții mei, în care, dacă îmi citeau ei tema de la română, eu făceam mai multe exerciții la matematică. Adică, cumva, mai aruncam din tema la română pentru tema la matematică. Întotdeauna nu am fost niciodată primul copil din clasă. Cred că abia prin școala gimnazială am început să mă remarc mai mult, dar înainte de asta întotdeauna am simțit că... aici niciodată nu am avut această nevoie nici de a fi prima. Adică eram destul de bună, dar nu prima.”

Primele rezultate importante au venit la Olimpiada de Matematică. În clasa a IV-a a mers la fazele locale și județene, iar în clasa a V-a a ajuns la etapa națională. Profesorul ei de matematică nu părea să fie convins că cele două fete care îi spuseseră că vor să participe vor obține un rezultat important. Replica lui – „vedeți să nu luați ultimele, totuși” – a rămas în memoria Laviniei.

Rezultatul avea să fie însă bun și, spre surprinderea profesorului respectiv, Lavinia s-a calificat la faza națională.

„Cred că în momentul ăsta era 2010-2011, cam așa. În general, în România, nu era la fel de rea situația. Adică existau foarte multe fete în inginerie, în matematică și așa mai departe. Însă în teritoriu lucrurile nu erau neapărat la fel ca în București. Așa că la noi încă se uitau destul de ciudat.”

Olimpiadele aveau să-i ofere însă ceva mai important decât un loc în clasament. I-au arătat că există o lume educațională mult mai competitivă decât cea pe care o cunoștea în Roșiori. La etapele naționale a început să observe că aceiași elevi apăreau constant în vârful clasamentelor și că mulți dintre ei veneau de la același liceu din București. Era Liceul Teoretic Internațional de Informatică București.

„Mergând foarte des la olimpiade, am văzut foarte mulți elevi de la națională, mai ales cei care luau aur, veneau toți de la un anumit liceu. Și chiar și în gimnaziu, veneau de la școala gimnazială a Liceului Teoretic Internațional de Informatică București, ICHB. Era cumva întotdeauna pe liste, locul 1, 2, 3, locul 1-2-3.”

„Ori liceul ăsta, ori niciun alt liceu”

Decizia de a pleca la București a fost luată de Lavinia înainte ca părinții ei să fie pregătiți să o accepte. În clasa a VII-a le-a spus că vrea să facă liceul în Capitală. Era un copil de 13-14 ani care urma să plece din orașul natal și să locuiască într-un oraș mult mai mare, fără ca familia să se poată muta cu ea. Părinții au spus „nu”. Lavinia, în schimb, a transformat dorința într-o decizie.

„Părinții mei nu au fost absolut deloc încântați de această idee. Eu le-am spus prima dată că o să merg în București la liceu, i-am anunțat de acest fapt când eram în clasa a VII-a și prima reacție a fost: «Nu, absolut nu se întâmplă așa ceva, nu face asta». Eu am continuat și le-am spus în continuare că o să merg la acest liceu și că, dacă nu merg la liceul ăsta, eu nu mai merg, adică... dacă mă dau la liceu în Roșiori, eu nu o să mai merg la liceu sau, mă rog, o să merg așa, ca să trec și eu clasa. Adică am spus că este ori liceul ăsta, ori niciun alt liceu.”

Părinții aveau locuri de muncă și nu puteau să se mute la București, iar Lavinia era singurul copil al familiei. Grija lor nu era doar dacă va intra la liceu, ci ce se va întâmpla după aceea. Cine va locui cu ea? Cine va avea grijă de ea? Cum se va descurca un adolescent într-un oraș mare? Soluția a venit de la bunica ei, o femeie care își trăise cea mai mare parte a vieții la țară și care, la aproximativ 70 ani, a decis să-și schimbe viața pentru nepoata ei.

„Am avut foarte mare noroc cu bunica mea. Eu sunt singurul copil, dar părinții mei au job-uri normale, clasice. Ei nu se puteau muta la București dacă voiam eu să mă mut. Și una dintre problemele lor cele mai mari era: «Cum aș locui eu în București?» Evident, ca orice părinte, unele dintre cele mai mari griji ale lor erau alcoolul, să nu încep să beau, să nu încep să fac nu știu ce și așa mai departe. Și bunica mea a spus că se va muta ea cu mine.”

Gestul bunicii avea să fie una dintre cele mai importante forme de sprijin din copilăria Laviniei.

„Bunica mea, o femeie clasică, a trăit la țară toată viața, mai puțin câțiva ani cât a avut grijă de mine. Însă, nu știu, din bunătatea inimii ei, ea a decis la 70 de ani că se mută în București ca să pot eu să merg la acest liceu.”

Numai că Bucureștiul nu avea să fie cucerit atât de ușor. Mai întâi trebuia să treacă examenul de admitere.

O șansă cerută înapoi

Examenul era la limba engleză, iar Lavinia nu venise dintr-un sistem în care această materie fusese studiată la nivelul cerut de liceul bucureștean. Cu alte cuvinte, nu era suficient să poți purta o conversație. Testul avea o componentă puternică de gramatică, iar nota minimă era 7. Lavinia a luat sub 7 și a picat.

Pentru cineva care își anunțase deja părinții că nu există alternativă la acel liceu, situația putea părea definitivă. Numai că, la scurt timp, Lavinia a aflat că existau câțiva elevi care nu susținuseră examenul în aceeași perioadă, pentru că participaseră la un concurs internațional de informatică. A luat din nou trenul spre București și a cerut o audiență la director.

„Ne-au sunat să spună că nu am trecut examenul. Ne-am dus cu trenul la București și am cerut audiență la director și i-am spus că, uite, sunt acești 2 elevi sau 3 elevi care nu au dat examenul de engleză. Și directorul a spus: «Da, da, la ei erau niște circumstanțe»”

Până la urmă, directorul i-a acordat o nouă șansă, cu condiția să se pregătească și să revină pentru examen. Din acel moment, Lavinia a transformat engleza în principala ei ocupație. Timp de 3 luni, a învățat aproximativ 8 ore pe zi. 

„Am acceptat și am învățat engleză cum nu cred că a învățat nimeni: 8 ore pe zi, 3 luni, de când s-a terminat școala până în septembrie. Doar vorbeam în engleză, făceam tot în engleză.”

La al doilea examen a luat 9,90. Drumul spre București era deschis.

Numai că, odată ajunsă la liceul pentru care insistase atât de mult, Lavinia avea să descopere că examenul de admitere fusese doar prima probă. În spatele ușilor liceului se afla un mediu în care aproape toți elevii erau foarte buni, iar competiția dintre ei era acerbă. 

„Provincia”

La ICHB, Lavinia a intrat într-un mediu în care diferența dintre București și restul țării era vizibilă și în limbajul folosit de elevi. Cei veniți din afara Capitalei erau etichetați „provincia”. 

„Mulți dintre elevii de la ICHB veneau din București și eu, când am ajuns acolo, toată lumea spunea «provincia». Adică totul... Înainte nu eram câțiva, nu eram singura, dar nu eram atât de mulți din provincie. Și întotdeauna ne strigau «provincia», ne duceau de la o clasă la alta, nimeni nu voia să aibă de-a face cu elevii veniți din provincie.”

Lavinia nu a acceptat prea mult timp această idee. Nu pentru că ar fi încercat să demonstreze ceva cu orice preț, ci pentru că experiența ei de la olimpiade îi arătase deja că performanța nu avea adresă.

„Ideea lor era că elevii din București vin deja mult mai bine pregătiți decât cei din provincie. Nu este adevărat. Acum, cunoscând... Nu vreau să merg, să sar prea mult în față, dar toți elevii care au intrat la Harvard în anul meu, toți sunt din provincie. Nu a venit nimeni din București.”

În liceu, Lavinia a trebuit însă să facă o nouă alegere. Fusese repartizată la matematică, materia la care obținuse rezultatele care o aduseseră până acolo, dar ea voia chimie. A insistat să schimbe. A ajuns într-o clasă în care ceilalți elevi aveau deja rezultate foarte importante la chimie, unii chiar medalii de aur la națională. Ea venea dinspre matematică și trebuia să recupereze.

„Eu voiam să schimb pe chimie din clasa a IX-a, doar că așa am fost înregistrată ca fiind la matematică, deoarece în clasa a VIII-a am fost la națională la matematică. Deci ei te pun pe materia la care ai fost. Eu voiam să schimb pe chimie.”

Diferența dintre ea și colegii de clasă era evidentă la început. Lavinia se considera cea mai slab pregătită.

„Eu fiind, de fapt, mai mult sau mai puțin, cea mai slab pregătită dintre acei elevi la chimie. Toți ceilalți deja aveau aur la națională, toți ceilalți elevi din clasa de chimie. Iar eu veneam de la matematică la chimie și eram ultima.”

A fost perioada în care chimia a început să-i ocupe foarte mult timp. Dar tot în acei ani avea să apară o altă pasiune, una care nu avea nimic de-a face cu profilul de olimpic al liceului și care, pentru o vreme, trebuia ținută aproape secretă: dansul.

„Asta a fost un mare punct în experiența mea din liceu. Am mers din greșeală mai mult la repetiții. Însă asta era în clasa a X-a. După câteva luni, doamna profesoară de chimie a aflat acest lucru. În general, realitatea este că nu aveam voie să mergem... Directorul ținea foarte tare să nu se amestece clasele. Am ales să nu spun nimănui și am continuat cu ambele. La un moment dat doamna de chimie a aflat. S-a dus săgeată la director, care m-a chemat să încerce să mă convingă să renunț. Și i-am spus că, dacă îmi forțează mâna să fac asta, eu voi pleca din liceu. 'Da, voi pleca la Sava. (n.red. - Colegiul Național „Sfântul Sava”)' Sava fiind competiția noastră pe chimie. 'Dacă nu mă lași să fiu parte și din echipa de dans, eu plec la Sava.'”

Chimia, dansul și primele contacte în afara țării

Până la urmă, directorul a acceptat să o lase la dans, cu condiția să nu mai afle altcineva. Așa a ajuns să participe la festivaluri internaționale de dans din  Germania, Belgia și Republica Moldova.

„Mi-am dat seama că e foarte important pentru mine să fiu într-o cultură mixtă, pentru că, fiind într-o cultură diversă, înveți foarte multe doar prin a exista. Pur și simplu, viața de zi cu zi te învață ceva ce nu poți învăța dacă stai doar în cultura ta. Și asta a fost foarte important pentru mine, pentru că am început să mă gândesc că vreau să plec din România pentru facultate.”

În același timp, nici traseul ei academic nu mai era atât de clar. Chimia îi plăcea și continua să muncească pentru ea, dar începea să fie atrasă de politică și relații internaționale. România trecea printr-o perioadă politică agitată, iar protestele împotriva OUG 13 au făcut-o să se gândească mai serios la felul în care funcționează instituțiile și la posibilitatea de a lucra, într-o zi, în zona politicilor publice. Nu știa încă dacă acesta avea să fie drumul ei și nici nu abandonase ideea unei cariere în știință. Tocmai această incertitudine avea să fie unul dintre motivele pentru care sistemul universitar american i s-a părut atât de atractiv.

Pentru un elev format într-o clasă de olimpici, schimbarea nu era însă ușoară nici măcar la nivel de mentalitate. Lavinia crescuse într-un mediu în care materiile reale erau asociate cu performanța, iar renunțarea la ele putea fi interpretată drept o formă de eșec. Dacă făceai matematică, fizică sau chimie la nivel înalt, aveai impresia că te afli pe un traseu privilegiat. Dacă începeai să te intereseze politica, istoria sau relațiile internaționale, apărea întrebarea dacă nu cumva renunți la ceva mai valoros pentru ceva mai puțin dificil.

„Mă gândeam la relații internaționale, la politică, nu eram exact sigură. Asta era un lucru foarte greu de gândit pentru cineva care venea din STEM. Cred că atunci când ești din știință, tehnologie, inginerie, matematică, există cumva impresia că nu există nimic mai bun de atât. Să renunț la o materie de real pentru o materie de uman însemna, în mintea mea, că nu ai putut să faci real. Și asta a fost, pentru mine, un lucru foarte greu.”

America îi oferea tocmai posibilitatea de a nu lua o asemenea decizie la 18 ani. În sistemul american, putea să intre la facultate cu o preferință pentru chimie și să descopere ulterior că vrea să studieze altceva. Putea să urmeze cursuri din domenii foarte diferite înainte să aleagă o specializare.

„Voiam în America pentru că știam că pot să merg acolo ca studentă la chimie, dar pot să schimb ulterior. Din primul an sau al doilea an poți schimba, practic. Toată lumea vine la facultate în America ca «undecided». Așa este sistemul: tu poți să spui că ai o preferință, dar când intri ești «undecided». Și pentru mine asta a fost un mare plus, pentru că eu mă simțeam exact așa, «undecided».”

Decizia de a aplica în Statele Unite nu a fost una luată peste noapte. Pregătirea a început încă din liceu și a durat aproximativ un an și jumătate. Nu era suficient să fie bună la materiile pe care le studia deja. Trebuia să înțeleagă un sistem de admitere complet diferit, în care rezultatele la examene reprezentau doar o parte din poveste. Universitățile americane voiau să vadă și ce face candidatul în afara clasei, ce îl interesează, cum gândește și, mai ales, ce îl diferențiază de miile de alți elevi care aveau rezultate academice foarte bune.

Lavinia avea deja un profil care putea fi construit într-o astfel de poveste: matematică și chimie la nivel de olimpiadă, dans, competiții internaționale, experiențe în mai multe țări și, în ultimii ani de liceu, un interes tot mai mare pentru politică și relații internaționale. Dar toate acestea trebuiau puse într-un dosar coerent. Iar primul pas concret erau examenele standardizate.

„Pregătirea pentru Statele Unite durează un an, un an și jumătate cel puțin. Și, cumva, durează mai mult ca gândire, deoarece atunci când aplici, ei se uită la aplicație holistic. Trebuie să ai activități extracurriculare, nu neapărat voluntariat, însă o activitate prin care să demonstrezi că îți pasă de lumea din jurul tău, o activitate prin care poate să demonstrezi excelență, inovație. Vor un profil complex, deci în multe feluri.”

1.500 la SAT

La vremea respectivă, în București existau doar câteva persoane care făceau pregătire specializată pentru SAT și TOEFL. Lavinia a ajuns la o profesoară de limba engleză care pregătea elevi pentru ambele examene. Pentru ea, partea interesantă nu a fost să învețe o cantitate uriașă de materie nouă, ci să se obișnuiască cu felul în care erau construite testele americane.

SAT-ul, spune ea, era mai degrabă un examen de viteză și de strategie decât unul în care trebuia să demonstrezi că stăpânești o materie dificilă. Mai ales la matematică, nivelul i s-a părut mai simplu decât ceea ce făcea în România. Numai că timpul era foarte scurt, iar numărul de întrebări foarte mare. Trebuia să înveți să recunoști rapid tipul problemei și să nu pierzi minute întregi încercând să rezolvi în stilul în care erai obișnuit la olimpiade.

„Erau atunci în București doar două-trei persoane care făceau pregătire. Eu am fost inițial la o doamnă profesoară de limba engleză, dar care pregătea și pentru SAT și TOEFL. Nu este la fel pregătirea pentru aceste examene ca poate examenele din România. Examenele în sine nu sunt grele, ele sunt intense, dar nu sunt grele. Ai mult mai multe întrebări decât poți rezolva și, practic, ce trebuie să înveți să faci este să înveți modul lor de gândire.”

Pentru o elevă obișnuită cu sistemul românesc, diferența era importantă. La olimpiadă, o problemă putea să merite să fie atacată minute bune, să încerci mai multe metode și să construiești o demonstrație. La SAT, nu aveai acest lux.

„Nu este ca în România, unde înveți materia. În general, oamenii care aplică în America deja știu materia, ca să spun așa. Matematica este relativ simplă față de matematica din România, iar limba engleză este una de înțelegere și gramatică. Oamenii le știu. Este vorba de a te antrena ca să faci cât mai repede aceste probleme și să înțelegi felul lor de gândire.”

A lucrat cu cărțile și materialele pe care le avea profesoara, dar și cu aplicații și platforme online. După terminarea clasei a XII-a, a mai lucrat și la partea de scriere a aplicației cu oameni care aveau să formeze ulterior GradeA, proiect pornit de un alt student de la Harvard pe care îl cunoștea printr-un prieten comun.

Rezultatul a fost un scor de 1.500 din 1.600 la SAT. La vremea respectivă, a susținut și două SAT Subject Tests, examene care între timp au fost eliminate: unul de matematică avansată și unul de chimie. La acestea a obținut 800 și 790 de puncte din 800. La TOEFL, testul de limba engleză, a obținut aproximativ 105 din 120.

„Am avut 1500 din 1600 la SAT. Eu am dat și SAT Subject Tests, care nu se mai dau acum. Am dat matematică avansată și chimie, evident, și am luat maxim la amândouă. Ele erau amândouă din 800. Nu mai scriu ce am luat la una, 800, și la una, 790. Iar la TOEFL este din 120 și cred că am luat cam 105.”

La TOEFL, diferența dintre 105 și un punctaj ceva mai mare nu mai era foarte importantă pentru universitățile la care aplica. Pragul de 100 era cel relevant. După ce îl depășea, testul nu mai era un element care să-i schimbe fundamental candidatura. Mult mai importante deveneau notele din liceu și reputația școlii de unde provenea.

„La TOEFL nu contează cât iei, trebuie doar să iei peste 100. Deci, cumva, de obicei la acest examen se învață doar câteva zile înainte de examen, ca să poți să treci bariera de 100. După acest test nu este corectat mai departe, e cumva doar să poți să-l pui în sistem, după care se dă la o parte, nu mai interesează pe nimeni.”

În cazul ei, faptul că venea de la ICHB conta. O notă obținută la o școală cunoscută pentru performanța academică putea avea altă greutate decât aceeași notă de la un liceu despre care universitatea nu știa aproape nimic.

„Cel puțin în America, contează și notele de la clasă, adică notele de la școală sunt poate chiar mai importante decât aceste examene. Depinde de la ce liceu vii. Pentru că dacă vii de la un liceu cunoscut, ICHB, Tudor Vianu, chiar și alte licee din Timișoara și așa mai departe, cunoscute pentru respectiva facultate, atunci notele tale din liceu contează mult mai mult decât dacă vii dintr-un liceu necunoscut, în care ei nu au încredere că notele tale sunt reale sau nu știu nivelul educației din școală.”

Câteva mii de dolari pentru dreptul de a încerca

Rezultatele bune la examene nu însemnau însă că drumul era deschis. Mai era nevoie de bani. Și nu puțini. În perioada în care Lavinia aplica, examenele costau zeci sau chiar peste o sută de dolari, iar trimiterea rezultatelor către universități presupunea alte taxe. Apoi veneau taxele de aplicare ale fiecărei universități. Dacă voiai să aplici la 20 de instituții, costurile se adunau rapid la câteva mii de dolari. Pentru o familie din România care nu dispunea de asemenea sume, numărul de aplicații nu era doar o strategie academică. Era o chestiune de buget.

Lavinia avea inițial o listă de aproximativ 20 de universități. A început să facă socotelile și a ajuns la concluzia că își permitea să aplice la numai opt. Părinții au pus bani, bunicii au pus bani, iar ea și-a organizat toate resursele pentru acest obiectiv.

„Eu nu aveam bani, părinții mei nu aveau bani ca eu să aplic. Toate aceste examene costă 80 de dolari, 100 de dolari și, ca să le trimiți după la facultate, mai costă încă 30-40. Depinde. Și mi-am făcut eu așa bugetul pentru clasa a XII-a și nu aveam bani să aplic la facultăți. Aveam o listă de 20, într-adevăr, dar nu aveam bani să aplic la 20 ori 80. Și mi-am decis că pot să aplic la 8 facultăți, pentru că atât îmi permiteam.”

Când i-a spus unui prieten foarte apropiat că își redusese lista din cauza banilor, acesta nu a înțeles de ce o elevă care muncise ani întregi pentru admiterea în Statele Unite trebuia să-și reducă șansele doar pentru că familia nu își permite taxele. I-a oferit să-i împrumute banii. Lavinia a refuzat la început. Până la urmă, însă, a acceptat.

„El venea dintr-un background ceva mai înstărit și mi-a zis: «Cum e posibil așa ceva? Ai muncit 3 ani de zile ca să mergi la facultate, nu e posibil». Și mi-a zis: «Îți împrumut eu bani». Și am zis: «Nu, nu, nu». Eram și eu la 17 ani, nu, nu, nu. Eu am... părinții mei nu aveau mai mulți bani, aveau un cont de savings și eu am aplicat la facultate, deci pe banii unui prieten, pentru că nu aveam.”

În final, a ajuns să aplice la 21 de universități: 20 în Statele Unite și una în Singapore. Iar aici povestea capătă o întorsătură aproape ironică: Harvard nu fusese inițial printre universitățile la care voia să aplice.

„Faptul că eu am reușit să aplic la 20 de facultăți sau 21 a fost un miracol.”

Le-a povestit americanilor despre Liviu Dragnea

Harvard părea, la început, un pariu prost. Nu pentru că Lavinia nu și-ar fi dorit să ajungă acolo, ci tocmai pentru că știa cât de mică era probabilitatea. Dacă avea un buget limitat, prefera să plătească pentru aplicații la universități unde considera că are șanse mai mari.

„La Harvard intră 2% din oameni. Nu avea sens pentru mine să îmi pun banii acolo. Așa că nu era una din facultățile la care urma să aplic.”

În cele din urmă, însă, a aplicat și la Harvard. Și, pentru că societatea românească era măcinată la vremea respectivă de protestele împotriva OUG 13, a scris un eseu pornind fix de la acest subiect. Profesorii și mentorii care îi citiseră aplicația o sfătuiseră să înlocuiască eseul cu unul pe o altă temă. Era prea politic, prea riscant și prea departe de profilul academic pe care îl construise în jurul chimiei și matematicii. Lavinia a preferat să-și asume riscul.

„Mi-au spus totuși mentorii și profesorii să nu aplic cu acest eseu. «Nu aplica, pentru că, în general, politica este unul dintre subiectele pe care nu ar trebui să le abordezi, alături de religie și alte câteva.» Și am stat să mă gândesc dacă să-l trimit sau nu. Și după am realizat că este un aspect foarte important pentru mine. Este ceva ce definește parcursul meu și ce vreau să fac în continuare.”

A urmat o concluzie care spune mult despre felul în care Lavinia privea întregul proces de admitere. Dacă Harvard nu o voia tocmai pentru că scrisese despre ceea ce o interesa cu adevărat, atunci poate că nu era locul potrivit pentru ea.

„Așa că mi-am spus mie că, dacă cumva Harvard nu mă ia pentru că am făcut un eseu politic, atunci nu există locul unde ar trebui eu să merg.”

Apoi, într-o zi, a venit e-mailul.

„Am crezut că este o glumă”

Lavinia tocmai se întorsese de la un concurs în care participanții construiau sateliți din doze de Coca-Cola când a primit mesajul. Era anunțată că fusese selectată pentru un interviu la Harvard. Prima reacție a fost să creadă că este o farsă făcută de cineva din liceu. 

„Am primit interviul la Harvard în februarie anul următor și am crezut că este o glumă. Tocmai venisem de la un concurs de construit sateliți în doze de Coca-Cola și rămăseseră la mine câteva piese ale inginerilor din acest proiect. Și eu îmi amintesc că am primit un email miercuri sau marți, spunând: «Felicitări, ai fost selectată pentru un interviu».”

A povestit unui coleg despre mesaj. El i-a cerut să-l vadă. Până la urmă, Lavinia a răspuns și a stabilit interviul pentru sâmbătă, la București. Abia atunci a început să creadă că lucrurile sunt serioase. Vineri a lipsit de la școală pentru a se pregăti, anunțându-și profesorii și trimițându-le inclusiv captura de ecran a e-mailului.

Interviul a avut loc sâmbătă și a fost susținut de un absolvent al Harvardului, care terminase fizică. Conversația a mers foarte bine, își amintește Lavinia.

Când s-a întors la liceu, însă, avea să găsească în catalog două note de 5 la matematică. Nu fusese la examenul respectiv. Un coleg spusese că mințise în legătură cu interviul de la Harvard, iar profesoara îl crezuse. Notele au rămas până la sfârșitul liceului.

„Congratulations”

Rezultatele urmau să fie publicate la ora 5 după-amiaza, ora Americii. În România era deja trecut de miezul nopții. Lavinia era acasă și aștepta momentul. Primul răspuns a venit online. A deschis pagina.

„Congratulations.”

Și a început să plângă.

„La finalul zilei, să fiu acceptată... Dar momentul a fost exact așa, cam ca în filme. Am primit... ieșeau rezultatele la ora 5:00 după-amiază, ora Americii, ceea ce înseamnă 00:00, de fapt. Ei îmi spun după 5, deci iese la 1 noaptea rezultatul. Și eram acasă și am deschis scrisoarea, emoționată, și scria că în... «Congratulations» și așa mai departe. Și am început să plâng, am sărit prin casă, a fost un moment foarte emoțional.”

Scrisoarea oficială a venit ulterior prin poștă, pentru că materialele fizice ajungeau mai greu în România decât la elevii din Statele Unite. Și, odată cu ea, au venit și micile obiecte pe care Lavinia le văzuse în poveștile despre admiterea la universitățile americane: tricoul Harvard și câteva stegulețe.

„Email și după vine și în viața reală. După ți-l trimit prin mail, scrisoarea scrisă. Asta este pentru că noi suntem în România. În America, la mulți dintre elevi vine scrisoarea acasă înainte să vină pe email, dar în România nu se trimite, în România vine mai greu. Așa că a venit la un moment dat scrisoarea și tricoul și cred că încă câteva stegulețe și așa mai departe prin mail acasă. Dar da, am aflat inițial online că am intrat.”

A fost, probabil, imaginea perfectă pentru finalul unui drum început cu o fată care își convingea părinții să o lase să plece la București și cu o bunică de peste 70 de ani care își schimba viața pentru ea. Numai că, în spatele tricoului Harvard ajuns prin poștă la Roșiori și al cuvântului „Congratulations” apărut în toiul nopții pe ecran, era o poveste mult mai puțin hollywoodiană. Luni de pregătire, un scor de 1.500 la SAT, zeci de formulare, eseuri, un interviu pe care aproape că l-a confundat cu o farsă și câteva mii de dolari pe care familia ei nu îi avea.

Primul contact cu Harvard

Prima întâlnire a Laviniei cu America nu a avut nimic din solemnitatea pe care și-ar fi putut-o imagina cineva pentru o studentă care tocmai fusese admisă la Harvard. Era pentru prima dată în Statele Unite și venise singură, cu toate lucrurile de care avea nevoie pentru primul an de facultate. A aterizat la Boston și a trebuit să ajungă la Harvard cu metroul, pentru că un Uber era prea scump pentru bugetul ei de atunci. Avea două bagaje mari și unul mai mic, iar în total, spune ea, căra aproximativ 70 de kilograme.

În stație nu a ajutat-o nimeni. A început să urce scările cu bagajele, iar la un moment dat s-a oprit. A rămas pe scări și a început să plângă. Nu pentru că se răzgândise în privința Harvardului, ci pentru că, într-o situație foarte concretă, își dădea seama că de acum înainte trebuia să se descurce singură.

„Prima dată când am venit în America. Prima... era prima dată în America când m-am dus la facultate. Am plâns pe scări înainte să ajung. Am aterizat în Boston și din Boston trebuia să iau metrou, nu-mi permiteam să iau Uber atunci. Așa că trebuia să iau metrou și nu erau scări rulante și aveam două bagaje mari și un bagaj mic și nu m-a ajutat nimeni. Cred că asta a fost primul meu șoc cultural în America.”

Ajunsă în campus, însă, a intrat imediat într-un alt ritm. Studenții aveau să locuiască în campus, iar viața universitară era organizată în jurul acestei comunități. La Harvard, cazarea în campus era practic regula. Deci, indiferent dacă tatăl tău era Mark Zuckerberg sau un om obișnuit din Roșiori de Vede, tu tot în campus locuiai.

„Este obligatoriu să stai în cămin. Toată lumea stă în cămin. Situația de acolo este destul de diferită de situația din România. Pe când la noi cumva ești în... nu stai în cămin, acolo nu ai voie să nu stai în cămin decât dacă ai o scuză foarte bună sau un motiv foarte bun din care nu stai în cămin.” 

Înainte să înceapă cursurile, studenții puteau participa la un program prin care își câștigau bani de buzunar lucrând în campus. Era o activitate de o săptămână, în care spălau toalete și făceau curățenie. Pentru fiecare student, plata era de 500 de dolari.

„Toți eram din Estul Europei și din Africa. (...) Pentru noi ni se părea extraordinar să primești 500 de dolari ca să speli WC-uri o săptămână.”

Era o sumă importantă pentru un student aflat la început de drum, iar Lavinia nu privește retrospectiv programul ca pe ceva degradant. Din contră, consideră că pentru studenții care aveau nevoie de bani era o oportunitate bună. Problema, spune ea, era mai degrabă imaginea pe care o crea universitatea prin faptul că tocmai studenții internaționali, veniți în mare parte din Europa de Est și Africa, erau cei puși să facă această muncă în prima săptămână.

„Nu neapărat pentru că discrimina programul, mă rog, evident că eu nu sunt de această părere. Cred că este o oportunitate bună, dar da, cred că arăta rău pentru Harvard să pună elevii din Estul Europei și din Africa să spele WC-ul în prima săptămână. Era un PR prost pentru ei.”

După acea primă săptămână, a început facultatea propriu-zisă.

Fiica lui Barack Obama locuia la doar câțiva pași

Harvardul în care intrase Lavinia era o comunitate diversă și, în același timp, una în care proveniența socială a studenților putea fi foarte diferită. Unii veneau din familii fără nicio legătură cu universitatea, alții erau „legacy”, adică aveau părinți sau rude care studiaseră acolo. Existau studenți din familii foarte bogate și studenți care, asemenea Laviniei, primeau sprijin financiar pentru a putea fi acolo.

Pentru ea, această diversitate a devenit vizibilă mai ales în viața de campus. Studenții aveau spații comune în care se întâlneau după cursuri: canapele, jocuri video, biliard, diverse evenimente sociale. Iar printre oamenii pe care îi putea vedea acolo se afla și Malia Obama, fiica fostului președinte american Barack Obama și a fostei prime doamne Michelle Obama.

„Mă întâlneam cu ea. Erau niște evenimente sociale, aveam în jos, la parter, o sală din astea de jocuri, diverse canapele, jocuri video, biliard și acolo ne vedeam foarte mult, pentru că și ea venea să stea cu grupul ei și eu veneam să stau cu grupul meu. Dar da, clar, era o persoană foarte sociabilă și normală, ca să spun așa.”

Astfel de întâlniri spuneau ceva despre specificul Harvardului mai mult decât despre familia Obama. Într-un loc în care ajungeau copiii unor oameni foarte cunoscuți, politicieni, oameni de afaceri sau academicieni, faptul că unul dintre colegi avea un nume celebru nu mai era neapărat un eveniment. Universitatea îi aducea pe toți în același spațiu și, cel puțin în viața cotidiană de campus, îi făcea să participe la aceleași lucruri.

Diferențele deveneau însă vizibile în alte momente. Lavinia observase încă din primele luni că foarte mulți dintre colegii ei crescuseră într-un mediu complet diferit de cel din care venise ea. Unii aveau părinți care fuseseră la Harvard și care știau deja cum funcționează universitatea, ce oportunități există și cum trebuie construit parcursul unui student.

„Foarte mulți elevi de la Harvard sunt din părinți care au fost la Harvard. Eu nu știam exact cât de mulți, dar sunt foarte, foarte mulți și cred că am crescut foarte diferit.”

Primul semestru a mers perfect. Problema a venit după

Din punct de vedere academic, începutul a fost foarte bun. Lavinia nu a avut dificultăți în a ține pasul cu ceilalți studenți. Nivelul era ridicat, însă experiența din România, olimpiadele și pregătirea din liceu o ajutaseră. Dificultatea avea să apară în afara sălii de curs.

În primul an, spune ea, stătea în principal cu studenți internaționali și cu români. Îi era greu să se integreze în cultura americană a campusului, iar distanța față de familie începea să conteze din ce în ce mai mult.

Unul dintre episoadele care i-au arătat cât de mare era diferența culturală s-a petrecut chiar în apartamentul în care locuia. Una dintre colegele sale s-a plâns că Lavinia vorbea în română la telefon cu părinții și că avea impresia că își aude numele în conversațiile lor.

„În primul an, una dintre colegele mele de apartament a făcut plângere că vorbeam în română cu părinții mei, că simțea că își aude numele și că vorbesc despre ea la telefon. (...) Mi-a cerut să vorbesc în engleză cu părinții mei. Moment în care nu mi-a venit să cred. Părinții mei nu vorbesc engleză. Adică, a fost un șoc cultural foarte mare.”

În plus, după primul semestru, a venit vacanța de iarnă. Lavinia s-a întors în România și și-a revăzut familia și prietenii. Când a trebuit să plece din nou la Boston, în ianuarie, diferența a fost mult mai puternică.

„În primul semestru, na, nu s-a observat atât de mult asta, dar după eu, în iarnă, am mers acasă. Am fost în România, foarte frumos în România, am revăzut toți prietenii mei, familia și apoi a trebuit să mă întorc înapoi la Harvard în ianuarie, când în Boston sunt minus 20 de grade. Este urât, nu mai vrei să mai începi un semestru nou.”

Atunci a început să simtă că Harvard nu înseamnă automat și sentimentul de apartenență. Putea să fie într-unul dintre cele mai bune campusuri universitare din lume și să aibă colegi excepționali, dar să-i fie dor de lucrurile foarte obișnuite de acasă. În semestrul al doilea a ajuns să spună că vrea să se întoarcă în România.

„Înainte de facultate nu a fost niciun moment în care nu voiam să plec, dar după ce am ajuns acolo voiam înapoi.”

Nu avea să abandoneze Harvard. Avea însă să ia o pauză. După aproximativ doi ani și jumătate, pandemia a mutat cursurile în mediul online. Acesta a fost momentul potrivit pentru a îngheța studiile și a reveni în România. A stat acasă aproximativ un an și jumătate, în mijlocul facultății, după care s-a întors în Statele Unite.

Privită retrospectiv, perioada aceasta avea să fie importantă nu doar pentru relația ei cu America, ci și pentru direcția profesională pe care urma să o ia.

„Și asta cred că a fost foarte, foarte bine pentru mine, pentru că m-am întors înapoi fresh, cu alți ochi, am înțeles și cultura lor și m-am regăsit cumva. Am găsit înapoi acasă și a fost mai bine.”

Iar întoarcerea la Harvard avea să coincidă cu o schimbare în felul în care își privea propriul parcurs. Venise la universitate cu chimia și matematica în prim-plan. Treptat, însă, științele exacte au început să lase locul științelor politice și relațiilor internaționale.

Aici avea să apară următoarea mare diferență față de sistemul universitar românesc: libertatea de a schimba direcția fără să o iei de la capăt.

Chimia, folclorul, araba și politica

Lavinia intrase la Harvard declarată la chimie. Era alegerea firească pentru cineva care își construise în liceu un profil în zona științelor exacte și care, în vara dinaintea facultății, își redescoperise pasiunea pentru chimie. Numai că, odată ajunsă în campus, și-a dat seama că nu vrea să facă asta toată viața.

A început să exploreze. La Harvard, în primul an, aproape toate cursurile puteau fi alese de student, iar sistemul îi permitea să vadă dacă un domeniu i se potrivește înainte să se angajeze într-o direcție. Nu era nevoie să decidă totul din prima zi.

A mers la cursuri de Guvernare și științe politice comparative. A încercat folclor și mitologie, inclusiv folclorul Scoției gaelice. A făcut fotografie. A încercat studiile arabe și a studiat istoria țărilor arabe. Apoi a renunțat și la această direcție.

„Când am declarat prima dată chimie, după ce am declarat chimie, mi-am dat seama că eu nu-mi doresc să fac asta și am schimbat. M-am dus la folclor și mitologie, am făcut un pic folclor și mitologie și mi-am dat seama că nu e nici asta potrivit pentru mine. (...) Așa că am schimbat în studii arabe. Am făcut arabă, am învățat istoria din țările arabe (...) După care mi-am dat seama că nici acolo nu vreau să merg. Am schimbat pe științe politice clasice.”

În România, o asemenea succesiune de schimbări ar fi fost imposibilă. La Harvard, tocmai acesta era scopul sistemului de „liberal arts”, adică să-i permită studentului să descopere ce vrea să facă înainte de a se fixa într-o singură specializare.

Lavinia spune că această flexibilitate a fost, probabil, una dintre cele mai importante diferențe față de universitatea românească. Nu trebuia să știe la 18 ani dacă vrea să fie chimist, specialist în relații internaționale sau altceva. Putea să încerce.

„De-a lungul facultății, a fost foarte multă flexibilitate, flexibilitate care nu există în România. Și eu cred că este un lucru extraordinar de bun, pentru că aduce o perspectivă fresh în fiecare domeniu.”

În cele din urmă, chimia a rămas în urmă, iar științele politice au devenit direcția principală. Pentru Lavinia, combinația dintre pregătirea în științele exacte și noul interes pentru politică avea să fie importantă mai târziu. Ea însăși explică faptul că un om care a făcut matematică și apoi politică poate privi o problemă politică altfel decât cineva format exclusiv în științe politice.

„Dacă, de exemplu, eu am făcut matematică înainte și mă duc după să fac politică, o să văd numerele din politică și greșelile politice cu alți ochi decât cineva care a făcut poate artă, dar și artistul o să vadă asta într-un fel diferit față de cineva care a făcut doar politică.”

O altă competiție

Schimbarea aceasta academică a venit într-un mediu în care Lavinia a observat și o diferență importantă față de liceul din București. Acolo, competiția fusese permanentă. Elevii erau foarte buni, olimpiadele reprezentau un obiectiv important, iar diferența dintre colegi se făcea adesea prin rezultate. La Harvard, unde se afla în mijlocul unor studenți selectați dintre cei mai buni din lume, presiunea era de altă natură.

„Mult mai puțină concurență decât la liceu. Este un pic... este concurență, într-adevăr, dar concurența este... nu există nimic. Eu nu sunt... Nu sunt notată în funcție de colegii mei. Acum există o limită cu cât de multe note de A se pot da. Dar când eram eu în facultate nu exista competiție împotriva celuilalt, ceea ce înseamnă că ești notat pe eseul tău și doar pe eseul tău, pe munca ta.”

O mare parte din activitatea academică se desfășura în echipă, iar fiecare student era evaluat pentru contribuția proprie. Pentru Lavinia, diferența față de mediul în care crescuse era vizibilă.

„Și foarte multă muncă este în echipă. Uneori este foarte neplăcut să fii într-o echipă, că unul muncește mai mult, unul muncește mai puțin, dar și într-o echipă ești în continuare notat, ești notat pe munca ta proprie, ceea ce minimizează foarte mult competiția.”

Cu timpul, a început să privească și altfel profilul colegilor săi. Imaginea studentului de Harvard ca fiind pur și simplu „cel mai bun elev din clasă” era prea simplă. Mulți dintre cei ajunși acolo aveau un domeniu în care se remarcaseră puternic, iar performanța academică era doar una dintre formele de excelență.

„Foarte mulți oameni care ajung la Harvard nu sunt neapărat cei mai buni academic, ei sunt cei mai buni la ceva. Cred că asta este o diferență între cum vede România de foarte multe ori aceste facultăți versus cum sunt ele, de fapt. Nu toată lumea de la Harvard este cel mai bun academic, însă toată lumea este cel mai bun la ceva.”

Pentru Lavinia, acel „ceva” se contura treptat. În liceu, chimia și matematica îi ocupaseră cea mai mare parte din parcursul academic. La Harvard, interesul pentru politică devenea din ce în ce mai clar, iar regiunea din care venea România începea să-i atragă atenția. A ajuns astfel să se concentreze asupra Rusiei, Europei de Est și Asiei Centrale.

Colecție de fotografii din România expusă la Universitatea Harvard. FOTO

Aceasta avea să fie specializarea care îi lega experiența personală de noua direcție academică. România devenea punctul din care privea regiunea, iar Harvard îi oferea instrumentele pentru a o analiza din perspectiva relațiilor internaționale.

După această perioadă, drumul ei avea să continue cu studiile dedicate Rusiei, Europei de Est și Asiei Centrale. Iar de aici, pas cu pas, interesul pentru politică avea să se apropie de cel pentru securitate și apărare.

Cum vede Lavinia discriminarea la Harvard

La Harvard, Lavinia a ajuns să înțeleagă mai bine și controversa din jurul affirmative action, sistemul prin care universitățile americane luau în calcul, la admitere, și diversitatea pe care un candidat o aducea în campus. Când a intrat ea la facultate, practica era mult mai răspândită decât avea să fie ulterior.

„Îl voi ridica pe cel care a luat 1.400, deoarece, ca el să ajungă la scorul de 1.400, date fiind condițiile lui, ar trebui să muncească mult mai mult. Deci exact pentru că foarte puține femei, ele de culoare și ele din medii financiare dezavantajate, medii dezavantajate, poate puțini dintre ei au părinți care au fost la facultate, ei deja vin cu un dezavantaj.”

Cu alte cuvinte, un copil ai cărui părinți au trecut deja printr-o universitate de elită. Aceștia știu cum funcționează sistemul și își pot pregăti copilul încă din adolescență. Știu ce activități să aleagă, cum să-și construiască profilul și ce trebuie să facă pentru a ajunge la o astfel de universitate.

„Părinții care au fost la Harvard știu deja cum să-și învețe copilul să treacă prin viață. Știu să-i spună: «Tu, de la balet du-te, fă sport, învață asta, învață asta». Ai un alt avantaj în viață, pe când elevii care vin din aceste medii mai dezavantajate nu-l au.”

Un adolescent dintr-o familie fără experiență universitară trebuie să descopere singur lucrurile pe care alții le află acasă. Cum aplică, ce examene trebuie să dea, cum își construiește dosarul, ce activități contează. Uneori are și alte responsabilități, frați sau surori de care trebuie să aibă grijă.

„Ei învață singuri. Ei învață singuri cum să aplice la facultate, ce trebuie să facă și, pe lângă asta, mulți dintre ei au frați, surori și alți oameni de care trebuie să aibă grijă, așa că vor să adauge un punctaj pentru aceste părți din viață.”

De aceea, Lavinia privește cu rezerve și ideea că Harvard ar fi pur și simplu o universitate în care ajung cei mai buni elevi din punct de vedere academic. În campus a întâlnit oameni foarte buni în domenii diferite, cu povești și trasee foarte diferite.

„Foarte mulți oameni care ajung la Harvard nu sunt neapărat cei mai buni academic, ei sunt cei mai buni la ceva. Cred că asta este o diferență între cum vede România de foarte multe ori aceste facultăți versus cum sunt ele, de fapt. Nu toată lumea de la Harvard este cel mai bun academic, însă toată lumea este cel mai bun la ceva.”

De aici, interesul ei pentru politică avea să se apropie tot mai mult de securitate și apărare.

Cum a ajuns la NATO

După terminarea studiilor, Lavinia știa deja în ce direcție vrea să meargă. Experiența de la Harvard îi dăduse libertatea să încerce domenii diferite, iar specializarea ulterioară în Rusia, Europa de Est și Asia Centrală îi fixase interesul pentru politică și relații internaționale. Următorul pas a fost apărarea.

Războiul din Ucraina a avut un rol important în această alegere. Pentru Lavinia, conflictul a făcut și mai evidentă legătura dintre ceea ce studiase și una dintre problemele esențiale pentru România: securitatea.

„Eu, de când a început războiul din Ucraina, am fost destul de pasionată de a lucra în apărare. Consider că apărarea este un domeniu fundamental pentru România. Și fără apărare nu putem să ne vedem de viață academic, financiar și din altă... nu avem cum. Dacă nu avem apărarea sigură, nu ne putem ocupa de alte lucruri. Și de asta este important pentru mine să lucrez la NATO.”

A ales, prin urmare, NATO ca loc în care să combine cele două direcții care o interesau: politica internațională și componenta militară a securității.

După facultate, Lavinia nu a ajuns la NATO printr-o recomandare sau printr-o relație personală. A aplicat online, prin sistemul oficial de recrutare, la mai multe internshipuri ale organizației.

„Am aplicat ca intern online, pe același site pe care aplică toată lumea, la 4-5-6 internshipuri și mai multe. Am aplicat și în Turcia, am aplicat și în Belgia, am aplicat și în Statele Unite, am dat interviu și am trecut prin toate rundele.”

A ales să aplice exclusiv la NATO pentru că direcția profesională era deja stabilită. Voia să lucreze în apărare și considera că organizația îi putea oferi exact combinația de experiență pe care o căuta.

„Mi s-a părut oportunitatea ideală atunci să învăț și partea asta de relații internaționale, politică, dar și partea de apărare, efectiv militar.”

A urmat însă o perioadă lungă de așteptare. Chiar și după ce a fost acceptată, procesul formal a durat aproximativ un an. 

Prima experiență la Comandamentul din Virginia

Primul ei loc de muncă în NATO a fost în Statele Unite, în Virginia. Acolo a lucrat în cadrul Comandamentului Aliat pentru Transformare, structura militară a NATO care se ocupă de modul în care ar trebui să arate forțele armate și capabilitățile Alianței în viitor.

Experiența a fost importantă tocmai pentru că îi oferea acces la o latură a NATO pe care nu o putea înțelege doar din studiile de politică și relații internaționale: partea militară.

Ulterior, a apărut posibilitatea de a se muta la Bruxelles. A acceptat, pentru că voia să vadă și cealaltă față a organizației.

„Comandamentul din Virginia este unul militar, Comandamentul Aliat pentru Transformare, adică se uită la transformarea forțelor armate și a capabilităților în viitor, pe când aici, în Bruxelles, ne uităm mult mai mult la partea politică și am vrut să experimentez și o altă perspectivă asupra organizației.”

Mutarea la Bruxelles a însemnat, astfel trecerea de la o perspectivă predominant militară asupra NATO la una mai apropiată de resorturile politice ale Alianței. 

În paralel, Lavinia Teodorescu este expertă în politici de apărare și securitate în cadrul Centrului AGORA pentru Democrație, un think tank românesc fondat de Alexandru Manda, care promovează politici publice bazate pe date, expertiză și dialog.

De ce nu s-a întors încă în România

Lavinia spune că experiența din străinătate nu reprezintă, pentru ea, o plecare definitivă. Dimpotrivă, România rămâne destinația pe care o are în vedere pe termen lung.

Spune că a discutat inclusiv cu oameni din delegația României la NATO și cu persoane din Ministerul Apărării Naționale și că s-a uitat concret la posibilitățile pe care le-ar avea un civil într-o astfel de structură. Problema pe care o vede este legată de evoluția profesională.

„Cred că una dintre problemele cele mai mari este că civilii nu au foarte mult spațiu de creștere în MApN, adică intri pe o poziție și cam acolo rămâi. Nu există, nu e foarte greu să crești.”

De aceea, pentru moment, preferă să continue să acumuleze experiență în afara țării. Totuși, dacă va apărea o poziție în care poate produce o schimbare reală, s-ar întoarce.

„Dacă aș putea să am un impact real, m-aș întoarce oricând în România și cred că o să mă și întorc în următorii ani. Momentan mai învăț cât se poate pe afară, dar asta este scopul final.”