Generația blocată. De ce are România cel mai mare procent de tineri care nu-și găsesc locul în societate
0România se află pe primul loc în Uniunea Europeană la capitolul tineri NEET (Not in Employment, Education or Training): 19,4% dintre cei cu vârste între 15 și 29 de ani nu urmează nicio formă de educație și nu lucrează, arată datele Eurostat. Procentul este aproape dublu față de media europeană. Psihologul Ioana Sabina Bota atrage atenția că dincolo de dificultățile economice, în spatele acestor cifre se ascund și blocaje emoționale și motivaționale profunde.
Conform ultimului studiu Eurostat, publicat în august 2025, media europeană este de 11%, iar obiectivul UE este reducerea sub pragul de 9% până în 2030.
România, pe primul loc în Europa
România nu este singura țară aflată în această situație, dar decalajul față de statele din nord și vestul Europei este uriaș. Dacă în Olanda rata NEET este de doar 4,9%, iar în Suedia de 6,3%, în sud și est valorile sunt mult mai mari: Italia (15,2%), Grecia (14,2%), Bulgaria (12,7%).
Un alt aspect problematic este diferența de gen. În România, 14% dintre tinerii bărbați sunt NEET, dar procentul urcă la 25,2% în rândul tinerelor femei. Această prăpastie de 11 puncte procentuale ne plasează printre țările cu cele mai mari inegalități de gen din Europa. OECD explică situația prin faptul că multe tinere ies din educație și nu intră pe piața muncii pentru că se căsătoresc devreme, au copii sau rămân blocate în muncă informală (cosmetică, servicii la domiciliu).
Mai mult, în România majoritatea tinerilor NEET sunt în afara forței de muncă și nu înregistrați ca șomeri. Din totalul de 19,4%, doar 5,4% apar ca șomeri în căutare de loc de muncă, iar aproape 14% sunt considerați „inactivi economic”. Cu alte cuvinte, statistica reflectă nu doar lipsa de joburi, ci și lipsa de participare activă pe piața muncii.
Fenomenul are consecințe pe termen lung: fiecare an petrecut în afara școlii și a muncii reduce șansele de reintegrare și crește riscul de sărăcie, marginalizare și emigrare. În timp ce Germania sau Olanda se apropie deja de ținta europeană de 9%, România pare blocată la polul opus, cu o generație prinsă între abandon școlar, locuri de muncă prost plătite și lipsa de încredere într-un viitor aici.
„Criza de sens”, dincolo de statistici
„Atunci când vorbim despre tinerii din România care nu merg la școală și nu au un loc de muncă, nu e suficient să ne uităm la cifre. În spatele procentului de 19% stau povești personale, rupturi de încredere și bariere emoționale. În cabinet am văzut adesea că lipsa de direcție nu vine doar din absența resurselor materiale, ci și dintr-o formă de blocaj psihologic. Mulți tineri nu mai cred că efortul de a continua școala sau de a accepta un prim job prost plătit îi va duce undeva. E o formă de dezangajare care se hrănește din sentimentul că viitorul le este deja închis”, explică ea.
Abandonul școlar sau renunțarea la facultate nu înseamnă doar dificultăți financiare. „Un adolescent care abandonează școala la 16 ani, sau un student care renunță după primul an de facultate, nu face asta doar pentru că nu are bani de navetă ori pentru că e dezamăgit de sistem. O face pentru că își pierde sensul. Când familia nu oferă sprijin emoțional, când societatea îi transmite că «oricum nu ai șanse», tânărul începe să creadă că absența este singura alegere posibilă. Psihologic, vorbim despre o retragere defensivă: mai bine nu intru în joc decât să risc să eșuez”, arată Ioana Sabina Bota.
De aceea, soluțiile pur economice sau statistice nu sunt suficiente. „Problema NEET nu se rezolvă doar cu statistici sau programe guvernamentale. E nevoie de spații în care tinerii să fie ascultați, validați și sprijiniți să-și redescopere motivația. În alte țări, consilierea psihologică și orientarea vocațională sunt integrate în școală și în centrele de ocupare. În România, încă trimitem semnalul că aceste servicii sunt un «lux», în timp ce pierdem sute de mii de adolescenți și tineri adulți care ar putea contribui”, subliniază ea.
Fenomenul are consecințe directe asupra sănătății mintale. „Pentru o parte dintre ei, lipsa de activitate duce la anxietate, depresie și chiar dependențe. Pentru alții, paradoxal, poate fi o zonă de confort temporar, mai ales dacă familia îi susține financiar. Dar efectele pe termen lung sunt dramatice: un tânăr care își petrece ani întregi în afara școlii și a muncii își pierde antrenamentul pentru responsabilitate și ritmul de viață structurat. Revenirea e tot mai dificilă pe măsură ce timpul trece.”
Din perspectiva psihologică, stigmatizarea nu ajută. „Ar trebui să mutăm accentul de la culpabilizare la înțelegere. Nu are sens să spunem «tinerii nu vor să muncească» sau «sunt leneși». Realitatea e mult mai complexă: lipsa de modele, frica de eșec, absența unei comunități care să-i tragă înainte. Când un tânăr rămâne blocat, întrebarea nu e doar «ce job îi oferim?», ci și «cum îl ajutăm să-și recapete încrederea că poate conta?»”, spune psihologul.
Din acest unghi, fenomenul NEET se transformă într-o criză de sens, nu doar una economică. „În loc să privim fenomenul doar ca pe o problemă economică, trebuie să-l tratăm ca pe o criză de sens. Pentru că, dacă peste o jumătate de milion de tineri simt că nu au loc nici în școală, nici pe piața muncii, atunci ceea ce pierdem ca societate nu e doar forța de muncă, ci și generația care ar fi trebuit să ducă mai departe încrederea în viitor.”
Cum se vede din societate
Pe forumuri, românii discută continuu despre asta. De pildă, pe Reddit Romania, un utilizator a scris că: „O parte dintre cei 19% lucrează la negru. O parte dintre ei lucrează în ogradă. O parte dintre ei sunt bombardieri. O parte dintre ei sunt analfabeți. O parte dintre ei sunt săraci lipiți pământului. O parte dintre ei sunt puturoși ordinari. O parte dintre ei sunt un amestec dintre grupurile de mai sus. O mare parte dintre ei sunt uitați de minunatul stat român. Mai adăugați sau scoateți voi.”
Altcineva a adăugat: „Ăsta e rezultatul suprataxării muncii. De cele mai multe ori, ROI-ul pentru un antreprenor să ia tineri neexperimentați e negativ.” Altul a atras atenția asupra modului în care statistica poate fi interpretată greșit: „Ăsta e exemplul perfect de statistică care nu este pusă în context. Ar fi de luat în considerare că e posibil ca mulți dintre ei să locuiască în mediul rural și ori muncesc ori în propria ogradă, ori fac munci agricole. Foarte probabil, un alt procent semnificativ poate munci la negru, și este deci și el greșit reprezentat, sau poate sunt persoane care în continuare figurează ca trăind în România, întrucât sistemul nostru nu ține o evidență exactă, dar muncesc în altă țară. Din păcate, orice dată statistică, fără context, poate arăta neadevăruri, chiar dacă, strict tehnic, datele sunt corecte.”
Un comentariu care a atras atenția comunității a fost cel al unui utilizator care s-a regăsit personal în cifrele Eurostat: „Când văd statisticile astea îmi dau seama cât de ușor e să distorsionezi percepția oamenilor asupra realității. Eu nu sunt angajat, lucrez pe SRL-ul meu câte 12 ore pe zi, având și 2 facultăți făcute (chiar dacă nu e relevant problemei), deci fac parte din acest 19% care cică nici nu e angajat, nici nu învață momentan. Cu toate astea, contribui anual la bugetul de stat cu zeci de mii de lei din bani munciți de mine. E ușor să cazi în momeala asta alarmistă prin care pare că România e o țară 100% falimentară unde nimeni nu face nimic.”
O altă voce a dus discuția în zona diferențelor de gen: „Problema e mai generală, avem cea mai mică rată de participare a femeilor în piața muncii. Abia 50% și ceva. Motivele sunt că de obicei se căsătoresc devreme și au grijă de copii sau lucrează la negru. Exemplu, manichiuristele. Și dacă vrei să zici de alte profesii mai deocheate... (...) În rest, în facultăți ai să vezi că la multe specializări unde în Vest sunt mai mulți băieți, la noi sunt un număr mare și de fete. Diferența de salariu la fel între femei și bărbați e extrem de mică. Suntem pe locul 2 la egalitate financiară după Luxemburg.”
Un alt utilizator a adus în discuție problema mentalității și a modelelor din societate: „Dar nu-i vina lor, e de vină societatea, părinții, că în jur văd că te descurci mai bine fără școală. Arată-i unui elev un profesor, care are pantalonii și geaca tocite, că nu-și permite noi, și un patron evazionist de dezmembrări auto. Și vezi care se descurcă mai bine în viață. Că dacă ai avea un stat corect, ar pune biciul pe evazionist, și banii din taxele ăluia i le dă profesorului, să-și ia și ăla haine noi. Dar noi ne complacem în situația de mai bine de 40 de ani și avem gânduri de-astea mărețe, să fie copiii pregătiți, să dorească cariere mărețe, care ajută societatea. E o ruptură între ce vor unii și care e realitatea. Asta e problema de mentalitate, nu la copilul ăla de 18 ani, care habar n-are de capul lui.”
Altcineva a vorbit direct despre problema salariului minim: „Încă se mai muncește la negru, sau cu ziua (mai ales în zonele rurale). 2500 de lei sunt niște bani ...(...). Un salariu minim pe economie ar trebui să asigure at the very least niște condiții minime de trăit: adăpost (închiriat, că n-avem pretenții să mai ne și bage o bancă în seamă pentru rate), hrană, igienă, utilități, îmbrăcăminte, eventual recreație, mai câte o situație casnică neprevăzută unde nu ar trebui să alegi între a rezolva situația respectivă și a te rupe de ceva esențial precum mâncarea. Și da, unii ar fi înclinați să zică că munca necalificată e pentru proști și analfabeți care nu sunt în stare să facă nimic. Când o mai înjuri pe casiera aia că poate ai stat un pic mai mult la casă, gândește-te că poate e chemată din ziua ei liberă, poate chiar trimisă din capătul celălalt al orașului sau chiar al țării. Și dacă are o pauză de țigară la câteva ore, să zică mersi. Măcar dacă nu salariile, îți trebuie în economia actuală un side hustle. 100 de lei nu mai înseamnă ce însemnau acum 15-20 de ani. O mână de produse dacă iei, să fii bucuros (...).
La fel de frustrat, un alt utilizator a scris: „Când toți vor să angajeze cu 5 ani experiență minimă, pe salarii de juniori, la ce să te aștepți? Și asta în orice domeniu!”
Problema reglementării muncii part-time a apărut și ea în dezbatere: „Una dintre probleme e reglementarea muncii part-time și a suprataxării acesteia (CAS și CASS). Chiar nu înțeleg de ce niciun guvern nu înțelege că suprataxarea joburilor part-time ține de fapt zeci de mii de tineri în afara câmpului muncii.”
Altcineva i-a răspuns că „Înțeleg foarte bine. Numai că nu sunt în stare să facă enforcement. Au supraimpozitat munca part time pentru că foarte multe persoane erau angajate part-time pe hârtie, dar lucrau full time și primeau diferența în plic. Care ...tot vina statului era, că nu au fost în stare să facă controale calumea”.
Fenomenul NEET este, în același timp, o realitate statistică, o rană socială și un semnal de alarmă pentru viitor. România pierde anual zeci de mii de tineri din școală și din piața muncii, iar fiecare an de inacțiune adâncește ruptura dintre generații. Datele Eurostat arată dimensiunea problemei, vocile din societate îi surprind nuanțele, iar psihologii avertizează că dincolo de cifre se joacă încrederea unei generații întregi în propriul viitor. Rămâne întrebarea care apasă dincolo de grafice și statistici: câți dintre acești tineri vor mai avea șansa să reintre în joc și câți vor rămâne pierduți între o școală care nu i-a convins și o piață a muncii care nu i-a așteptat?
Se încarcă comentariile...
