FMI: un pompier piroman pentru tarile aflate in dificultate

Stiglitz considera ca Romania a fost nedreptatita de FMI

Fostul prim-vicepresedinte al Bancii Mondiale, Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie in 2001, a criticat, in cartea intitulata "Marea Deziluzie", esecul programelor impuse de FMI tarilor aflate in criza, de la Indonezia, Thailanda, Brazilia, Argentina la Rusia sau Romania. "Cand mor noua pacienti din zece, cati sunt tratati de acelasi medic, este clar ca medicul nu stie ce face", cum a fost si cazul FMI, care a inregistrat "sase esecuri in mai putin de sase ani", a subliniat Stiglitz, stigmatizand erorile FMI in toate domeniile, de la gestiunea crizelor la tranzitia de la comunism la capitalism, potrivit cotidianului francez Le Monde. Cu toate ca a inceput sa coopereze mai strans cu Banca Mondiala (BM) pentru a tine mai bine cont de consecintele sociale ale programelor de austeritate impuse in schimbul imprumuturilor, FMI nu s-a distantat suficient de SUA si continua sa promoveze idei americane "fara a calcula impactul asupra saraciei sau somajului", constata el. SUA, principal actionar, detinand 17 la suta din drepturile de vot, continua sa isi apere interesele economice si politice, dirijand cum doreste politicile FMI, a continuat fostul vicepresedinte al FMI, oferind exemplul Turciei, care, in pofida performantelor economice slabe, a obtinut cel mai mare imprumut, deoarece SUA ar putea avea nevoie de sprijinul Ankarei intr-o eventuala campanie militara impotriva Irakului. Aceasta situatie, se arata in carte, nu se va schimba cata vreme Europa si statele in curs de dezvoltare nu vor reusi sa se afirme ca o contrapondere la hegemonia americana. Stiglitz afirma in volum, intre altele, referitor la Romania: "Pentru a imprumuta bani unei tari, FMI a cerut o larga "participare" a creditorilor din sectorul privat.(...) Aceasta noua strategie - nu surprinde pe nimeni - a fost testata mai intai cu tari mari precum Brazilia si Rusia, dar si cu tari neputincioase precum Ecuador si Romania, prea slabe pentru a rezista in fata FMI.(...) Indeosebi cazul Romaniei a fost uluitor. Ea nu prezenta in nici un fel pericolul de a nu-si plati datoriile. Dorea un imprumut de la FMI doar pentru a-si demonstra solvabilitatea si pentru a obtine o reducere a dobanzilor pe care le platea. Dar noii creditori privati nu imprumuta decat daca obtin o dobanda proportionala cu riscurile la care se expun (...) Daca FMI si-ar fi bazat masurile pe o teorie coerenta a bunei functionari a pietelor financiare, ar fi inteles lucrul acesta. Dar exista, aici, o problema mult mai grava, care vizeaza insasi misiunea centrala a FMI. Acesta fusese creat pentru a face fata crizelor de lichiditati cauzate de o eventuala irationalitate a pietei de credit, de unde refuzul sau de a imprumuta tari care erau in realitate solvabile. Astfel, el dadea mana libera asupra politicilor sale de imprumut chiar acelor indivizi si institutii care provocau crizele. Numai daca acestia ar fi fost de acord sa ofere imprumutul, FMI l-ar fi acceptat si el. Acesti creditori privati au sesizat imediat implicatiile profunde ale schimbarii, chiar daca ele au scapat FMI. Daca creditorii refuzau sa imprumute bani unei tari-client sau sa accepte o intelegere, aceasta tara nu putea obtine fonduri - nu doar de la FMI, dar nici de la Banca Mondiala si nici de la alte institutii care conditionau creditele de acceptul FMI. Creditorii dispuneau pe neasteptate de un mijloc de presiune enorm. Aproband un imprumut de cateva milioane de dolari, un tanar functionar dintr-o banca privata internationala din Bucuresti putea decide daca FMI, Banca Mondiala si SUA vor imprumuta sau nu Romania cu mai mult de un miliard de dolari. In realitate, lui ii revenea responsabilitatea de a evalua situatia si de a decide daca trebuia sau nu imprumutata Romania, pe care FMI o incredintase acestui tanar. Bineinteles, acest tanar si altii cu nimic diferiti de el din agentiile din Bucuresti ale altor banci internationale au inteles rapid puterea negocierilor ce le fusese acordata. De fiecare data cand FMI reducea suma pe care acest stat o putea cere imprumut de la bancile private, acestea isi diminuau sumele pentru imprumut. La un moment dat Romaniei nu-i mai lipseau, se pare, decat 36 de milioane de dolari imprumut din sectorul privat pentru a primi un ajutor de mai multe miliarde de dolari. Bancile private care adunau aceste sume cerute de FMI cereau nu numai raportul maxim (dobanzi foarte ridicate), dar si, in cel putin un caz, o indulcire a reglementarilor romanesti. Aceasta "indulgenta" ar fi permis creditorilor sa faca unele lucruri care, altfel, le-ar fi fost interzise - sa dea imprumuturi mai mari, sa-si asume riscuri mai mari sau sa practice dobanzi mai ridicate: aceasta le-ar fi crescut profiturile, dar in acelasi timp ar fi crescut si fragilitatea sistemului bancar si ar fi subminat motivul existentei acestei reglementari. Guverne mai putin competente sau mai corupte ar fi fost poate tentate sa accepte, dar Romania a refuzat oferta, in parte pentru ca, la inceput, nu a avut neaparat nevoie disperata de acesti bani".