Dumnezeu ar trebui să fie cel mai important elector

Răzvan Bucuroiu realizator tv

Mânăstirea "Cota 1000" din judeţul Dâmboviţa este aşezată într-o superbă zonă montană. Ctitorie nouă, ridicată după 1989 pe locul unei vechi sihăstrii, această vatră monahală este condusă cu mână energică de părintele stareţ Melchisedec Dobre.

Acum doi ani, înaintea alegerilor locale din 2004, năstavnicul (stareţul n.n.) se trezeşte în curtea mânăstirii cu o limuzină occidentală. Din ea coboară cu pas sprinten şi surâs larg nimeni altul decât Adriean Videanu. Părintele stareţ care tocmai lucra de zor pe şantier, cot la cot cu oamenii l-a primit cu bucurie pe importantul musafir, care "era în trecere". Acesta, apreciind în cuvinte alese efortul edilitar al micuţei obşti călugăreşti, îşi propteşte privirea pe coridoarele şi scările corpului de chilii brâncoveneşti, care erau doar în stadiul de ciment sclivisit. "Părinte stareţ, dacă voi câştiga alegerile la Capitală, vă promit că sponsorizez placarea cu piatră a acestor câtorva spaţii. Am fabrici de marmură, cariere şi tot ceea ce este necesar, iar suprafeţele mici din mânăstire chiar nu sunt o problemă. Totul e să câştig". Părintele stareţ s-a bucurat foarte, şi i-a zis: "Domnule Videanu, veţi câştiga alegerile. Iar promisiunea nu mi-o faceţi mie, ci lui Dumnezeu". Strângându-şi mâinile, candidatul democrat a părăsit bine dispus micuţa aşezare monahală, închinată de ctitori "Înălţării Domnului".
Ne imaginăm cum părintele stareţ a urmărit alegerile cu sufletul la gură şi, surpriză: Adriean Videanu a câştigat Bucureştiul! Bucuria părintelui Melchisedec a fost mare, căci venea iarna şi izolaţia risca să se deterioreze dacă nu era placată la timp. Încep telefoanele, încep vizitele la Bucureşti. Nimic, fostul candidat, actualul primar nu mai e de găsit. A trecut un an de la aceste întâmplări, când am vizitat şi noi prin toamna lui 2005 mânăstirea. Pe atunci, părintele stareţ încă mai credea că primarul nu l-a uitat. E drept, nici Prea Cuviosul nu a mai sunat o dată la 2-3 zile, ci la săptămână sau chiar la lună. Dar omul încă mai spera.
Am urcat la acest sfârşit de martie la "Cota 1000". Părintele stareţ, din fericire, tot jovial. Întrebându-l de primar şi de gresia lui, stareţul a spus jenat: "Încă nu mi-a răspuns la telefon, dar sunt sigur că nu m-a uitat. Doar i-a promis lui Dumnezeu" Scările şi coridoarele arătau (ieşite din a doua iarnă!) mult mai rău: cimentul se zbârcise ca faţa unui indian cherokee, izolaţia se exfoliase, apele din ploi şi zăpezi se infiltrau peste tot. Privind chiliile "brâncoveneşti", mi-am zis: "Dacă Brâncoveanu însuşi s-ar fi purtat aşa, nicio mânăstire nu mai rămânea în urma lui, nicio ţară la cheie, nimic" Desigur, al doilea gând s-a îndreptat către gropile Bucureştiului, către blestemul oraşului cu faţa cicatrizată de lucrări care încep greu şi nu se isprăvesc veac. Era aceeaşi marcă vizuală, acelaşi stil dâmboviţean de şmecherie oportunistă, de fentă a alegătorului, de driblare senină chiar şi a lui Dumnezeu. În politica românească, ce mai contează o promisiune în plus?